Obligația de garanție pentru
evicțiune. Prescrierea dreptului la acțiune. Data nașterii
dreptului la acțiune.
Cuprins
pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Obligația de
garanție pentru evicțiune. Prescrierea dreptului la acțiune.
Data nașterii dreptului la acțiune
Index
alfabetic.. Drept civil.
-
evicțiune
-
prescripție
Legea nr. 10/2001: art. 501
Promovând cererea de chemare în judecată,
reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea
prețului de piață al imobilului cu indicarea în drept, a
dispozițiilor Legii nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 501 introduse în Legea nr.
10/2001 prin actul normativ menționat (dispoziții conform cărora
„proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate
cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de
piață al imobilelor, stabilit conform standardelor
internaționale de evaluare”).
Cum o asemenea posibilitate de
despăgubire nu există în nici o normă anterioară,
rezultă că în mod corect instanța de apel a reținut că
este vorba de un drept subiectiv nou creat prin actul normativ special și
că termenul de prescripție a început să curgă de la data
intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.
Î.C.C.J,
Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia
nr. 284 din 19 ianuarie 2011.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
București reclamanții M.G. și M.T. au chemat în judecată Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria municipiului
București și S.C. Herăstrău Nord SA, solicitând
pronunțarea unei hotărâri de obligare la restituirea prețului de
piață al imobilului din municipiul București, sector 1 (evaluat
provizoriu la 4.000 lei).
În
motivele de fapt ale cererii reclamanții au arătat că urmare a
acțiunii în revendicare promovate de numitele B.V. și C.E., definitiv
și irevocabil admisă, a fost desființat contractul lor de
vânzare-cumpărare (nr. 1935/27789 din 6 decembrie 1996 încheiat cu
Primăria municipiului București prin mandatar SC Herăstrău
Nord SA) cu privire la imobilul în
litigiu, fostele proprietare fiind puse în posesie asupra acestuia.
Ca atare, în baza Legii nr. 1/2009 s-a născut dreptul
lor de a beneficia de despăgubirile prevăzute de acest act normativ
în sensul restituirii prețului de piață.
În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 1/2009
de modificare a Legii nr. 10/2001.
Tribunalul București - Secția a III-a
civilă a pronunțat sentința civilă nr.251 din 22 februarie
2010, prin care a admis excepția prescripției dreptului la
acțiune și a respins acțiunea ca atare.
Pentru a pronunța această soluție,
instanța de fond a reținut că, urmare a acțiunii în
revendicare imobiliară în care au triumfat foștii proprietari ai
apartamentului în litigiu, cumpărat de către reclamanți în
temeiul Legii nr. 112/1995, contractul lor de vânzare - cumpărare a fost
desființat, respectiv lipsit de efecte, reclamanții fiind
obligați să predea apartamentul în proprietate foștilor
proprietari.
Acest lucru s-a produs în temeiul deciziei irevocabile nr.
2349 din 19 septembrie
Prin art. 50 din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat în favoarea
foștilor chiriași cumpărători de apartamente în temeiul
Legii nr.112/1995, posibilitatea de a obține restituirea prețului
plătit actualizat, în cazul desființării contractelor de vânzare-cumpărare
încheiate de aceștia.
Termenul de prescripție al acestor acțiuni,
în restituirea prețului actualizat, este termenul
general de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958 și curge de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce a condus
la desființare, respectiv lipsirea de efecte a contractului. În
speță, acest moment coincide cu data de 19 septembrie 2001 la care
s-a pronunțat hotărârea Curții de Apel București prin care
reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate
și posesie imobilul în litigiu foștilor proprietari.
S-a apreciat că Legea nr. 1/2009 nu a creat
posibilitatea curgerii unui alt termen de prescripție, prin aceasta fiind
rezolvate doar anumite chestiuni legate de modul și persoana obligată
la plata despăgubirilor datorate celor deposedați de imobilele
cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel reclamanții care au susținut
că hotărârea este nelegală întrucât:
1. În mod
greșit instanța de fond a reținut că urmare acțiunii
în revendicare în care au triumfat foștii proprietari contractul de
vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost
desființat conform deciziei Curții de Apel București nr.2349/2001.
În
realitate, acest contract a fost desființat separat și ulterior
printr-o hotărâre judecătorească definitivă și
irevocabilă la termenul din 5 februarie 2010, în dosarul nr. 88/299/2002
al Judecătoriei sectorului 1 București și numai de la
această dată termenul de prescripție privind restituirea prețului
plătit urmează să curgă.
2. Instanța de fond
a greșit când a considerat că, fiind desființat contractul de
vânzare-cumpărare, conform deciziei Curții de Apel București nr.
2349/2001, a fost lipsit de efecte începând cu această dată,
reclamanții fiind obligați să predea imobilul foștilor
proprietari deoarece eliberarea imobilului și predarea efectivă
către foștii proprietari s-au realizat în anul 2007 (urmare
executării silite declanșate de foștii proprietari, ca atare, în
intervalul 2001 - 2007 au avut folosința și posesia exclusivă a
apartamentului, perioadă în care au
și efectuat îmbunătățiri);
3. Instanța de fond a greșit când
nu a avut în vedere motivele și apărările reclamanților
privind întreruperea și suspendarea prescripției deoarece: Curtea Supremă de
Justiție a dispus suspendarea executării deciziei curții de apel
nr. 2349 din 19 septembrie 2001 până la soluționarea recursului în
anulare respectiv, până la 7 aprilie 2006 când a fost soluționat
recursul în anulare conform deciziei civile nr. 3642 din 7 aprilie 2006.
4. Instanța de fond
a greșit, în ce privește interpretarea Legii nr. 1/2009 deoarece nu a
avut în vedere dispozițiile
speciale ale art. 50 din acest act normativ care dau dreptul la
restituirea prețului de piață al imobilelor conform standardelor internaționale, ca fiind un drept nou ce
se naște de la data apariției acestei legi.
Prin decizia nr. 464/A
din 15 septembrie 2010 Curtea de Apel București, Secția a III – a
civilă admis apelul reclamanților, a desființat sentința
și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a reținut că în legătură cu
imobilul pentru care se cere angajarea răspunderii pentru evicțiune
au existat mai multe litigii, fiind pronunțate mai multe hotărâri,
respectiv: sentința civilă nr. 5760/2000 a Judecătoriei
sectorului 1 dată în acțiunea în revendicare a foștilor
proprietari, rămasă definitivă prin decizia nr. 2349 din 19
septembrie
S-a reținut,
raportat la situația de fapt menționată, că, având în
vedere data soluționării recursului în anulare (7 aprilie 2006),
introducerea prezentei acțiuni la 24 februarie 2009 s-a realizat
înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani.
În același sens,
s-a apreciat că acțiunea nu poate fi considerată prescrisă
nici raportat la momentul eliberării imobilului și predării lui
efective către foștii proprietari, care au avut loc urmare a
declanșării executării silite, executare ce a făcut
obiectul dosarului nr. 123/2007 al Judecătoriei sectorului 1.
Totodată,
instanța de apel a constatat că dreptul la acțiune nu poate fi
sancționat prin opunerea prescripției extinctive și
față de temeiul juridic al acțiunii.
Aceasta, întrucât
Legea nr. 1/2009 aduce modificări de substanță Legii nr.
10/2001, stabilind că „proprietarii ale căror contracte de vânzare –
cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu
modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri
judecătorești, definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de
piață al imobilului, stabilit conform standardelor
internaționale de evaluare.
Prin urmare,
această nouă reglementare cu privire la prețul de
piață stabilit conform standardelor internaționale, pe bază
de expertiză, creează un nou drept, separat de cel reglementat
anterior modificării, care nu făcea referire decât la restituirea
prețului actualizat, fără expertiză obligatorie și
preț de piață la nivelul standardelor internaționale.
Împotriva deciziei a declarat
recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a
susținut greșita soluționare dată excepției
prescripției extinctive, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în primă
instanță.
- Astfel, s-a
arătat că în mod eronat instanța de apel a considerat că
acțiunea nu este prescrisă întrucât prin sentința civilă
nr. 5760/2001 a Judecătoriei sectorului 1 (irevocabilă prin decizia
civilă nr. 2349/2001 a Curții de Apel București – Secția a
III – a civilă) s-a admis numai acțiunea în revendicare nu și
aceea în anularea contractului de vânzare – cumpărare, întrucât în
realitate, prin admiterea acțiunii în revendicare, practic contractul a
fost lăsat fără efecte juridice, fiind considerat
desființat.
În acest sens, Legea
nr. 1/2009 precizează în art. 8 ce se înțelege prin contracte de
vânzare – cumpărare desființate, respectiv, faptul că acestea
pot fi desființate „fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca
urmare a unei acțiuni în revendicare”.
Ca atare, contractul
de vânzare – cumpărare fiind lipsit de efecte juridice prin
pronunțarea hotărârilor date în revendicare în anul 2001,
rezultă că la acel moment a început să curgă termenul de
prescripție de 3 ani al acțiunii vizând restituirea prețului de
piață al imobilului.
Or, de la acea dată
și până la introducerea prezenței acțiuni (24 februarie
2009) au trecut mai mult de 3 ani, nefăcându-se dovada existenței
vreuneia dintre situațiile reglementate de art. 13 și art. 16 din
Decretul nr. 167/1958.
- În mod greșit
instanța a reținut că noua reglementare dată de
dispozițiile Legii nr. 1/2009 cu privire la prețul de piață
stabilit conform standardelor internaționale creează un drept nou,
deoarece la data intrării în vigoare a acestui act normativ nu s-a
prevăzut posibilitatea curgerii unui nou termen de prescripție,
reglementându-se doar aspecte referitoare la modalitățile și
persoana obligată a plăti despăgubiri în baza legii.
În drept, au fost
invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Examinând criticile
deduse judecății, Înalta Curte a constatat caracterul nefondat al
acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Deși a indicat,
alternativ, mai multe momente posibile de la care ar fi început să
curgă termenul de prescripție (data soluționării recursului
în anulare împotriva hotărârii date în acțiunea în revendicare, data
soluționării irevocabile a acțiunii în constatarea
nulității contractului de vânzare – cumpărare, data
eliberării imobilului și predării efective a acestuia către
foștii proprietari), raportat la care termenul într-adevăr nu era
împlinit, ceea ce este esențial în dezlegarea problemei de drept a prescripției
extinctive, este referirea pe care o face instanța la temeiul juridic al
acțiunii, reprezentat de dispozițiile Legii nr. 1/2009, și
corelativ, la dreptul subiectiv căruia aceste norme i-au dat naștere.
Astfel, promovând
cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea
pârâților la restituirea prețului de piață al imobilului cu
indicarea în drept, a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, respectiv a
prevederilor art. 501
introduse în Legea nr. 10/2001 prin actul normativ menționat
(dispoziții conform cărora „proprietarii ale căror contracte de
vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.
112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin
hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul
la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform
standardelor internaționale de evaluare”).
Cum o asemenea
posibilitate de despăgubire nu există în nici o normă
anterioară, rezultă că în mod corect instanța de apel a
reținut că este vorba de un drept subiectiv nou creat prin actul
normativ special și că termenul de prescripție a început să
curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.
În speță nu
este vorba, cum greșit susține recurentul doar de reglementarea unor
aspecte vizând modalitățile și persoana obligată la plata
despăgubirilor, ci de un drept subiectiv cu un conținut nou, inexistent anterior și ca atare,
nesusceptibil de sancțiunea prescripției înainte de a avea
existență juridică.
De aceea, în
speță nu era necesară examinarea vreunor cauze de suspendare ori
întrerupere a cursului prescripției extinctive, dat fiind intervalul de
timp scurs între momentul intrării
în vigoare a Legii nr. 1/2009 și cel al promovării acțiunii.
Contrar
susținerii recurentului, prescripția nu putea începe să
curgă înaintea intrării în vigoare a actului normativ care dă
conținut și reglementare noului drept subiectiv, întrucât
prescripția nu curge înainte de nașterea dreptului și nu curge
contra celui care nu poate acționa ( contra non valentem
agerre non currit praescriptio).
Față de
toate aceste considerente, s-a constatat că instanța de apel a
apreciat corect asupra excepției de prescripție extinctivă
și reținând greșita soluționare, prin admiterea acesteia,
de către prima instanță a fondului, a făcut în mod
corespunzător aplicarea dispozițiilor art. 297 Cod procedură
civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Astfel fiind, criticile de nelegalitate
formulate prin intermediul recursului sunt nefondate, calea de atac fiind
respinsă în consecință.