Persoană
strămutată. Măsură administrativă cu caracter
politic.Dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral
suferit prin dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu.
Cuprins de materii: Drept civil.
Obligații. Răspunderea civilă delictuală.
Index alfabetic : prejudiciu moral
-
persoană deportată
-
despăgubiri
-
masură administrativă cu caracter politic
Legea nr. 221/2009, art. 3, art. 5
Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la
despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor
cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu
caracter politic.
A distinge între cele două
categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări și
măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus
reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic
discriminatoriu pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât
condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative
cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au
generat prejudicii materiale și morale celor care s-au împotrivit, sub
diverse forme, regimului totalitar comunist.
Prin urmare, recunoscând persoanelor care au
fost supuse unei astfel de măsuri administrative cu caracter politic, dreptul la acordarea de despăgubiri
pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea și stabilirea de
domiciliu obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic
prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e din Legea nr. 221/2009, instanțele
de judecată pronunță o
hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin.(1)
lit. a din această lege.
Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate
intelectuală, decizia nr. 3536 din
15 aprilie 2011.
Prin sentința civilă nr. 237 din 18
februarie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a luat act de renunțarea
reclamanților B.C. și B.A. la judecarea capătului de cerere
având ca obiect despăgubiri materiale.
A admis, în parte,
acțiunea formulată de reclamanți împotriva Statului Român, prin
Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P.
Caraș-Severin și, în consecință a obligat pe pârât să
plătească reclamantei B.C. echivalentul în lei al sumei de 125.000
Euro și reclamantului B.A. echivalentul în lei al sumei de 20.000 Euro.
Tribunalul a reținut
că reclamanta B.C., împreună cu soțul, mama și bunica a
fost strămutată, prin decizia MAI nr. 200/1951, din localitatea de
domiciliu, Vrani, în localitatea Roșeți din Câmpia
Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 și până la
data de 20 decembrie 1955.
Reclamantul B.A. s-a
născut în timpul strămutării, în Bărăgan, în anul
1955.
Prin hotărârile
nr.1140/1990 și nr.011442/1990, emise de Comisia județeană
Caraș-Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a acordat
reclamantei B.C. o indemnizație lunară de 924 lei și
reclamantului B.A. o indemnizație lunară de 924 lei.
Din declarațiile
martorilor rezultă că strămutarea a avut consecințe
negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra
situațiilor materiale, precum și asupra urmașilor acestora,
născuți ulterior venirii din Câmpia Bărăganului.
Astfel, reclamanta,
împreună cu restul familiei, au fost nevoiți, în decurs de câteva
ore, sub intervenția și presiunea brutală a organelor represive,
să-și abandoneze toate bunurile materiale și să se deplaseze la vagoanele de
marfă în care au fost îmbarcați și transportați spre o destinație necunoscută.
Deplasarea s-a
făcut în condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de
o săptămână, iar la domiciliul impus a fost debarcată într-un
câmp, unde nu avea locuință, alimente, apă, asistență
medicală.
Condițiile
găsite la domiciliul forțat au cauzat acesteia un grav prejudiciu
fizic și psihic, cu atât mai mult cu cât a fost separată de familia
sa.
Din declarațiile
martorilor audiați rezultă că reclamanta, împreună cu
familia au fost nevoiți să-și construiască un bordei în
pământ, acoperit cu stuf, iar, ulterior, o cameră din pământ,
nebeneficiind de asistență medicală, fiind izolată de
localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin garduri de
sârmă, pază armată.
Această
măsură, prin condițiile concrete în care s-a
desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de
libertate.
Limitarea
libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate,
strămutarea, din cauza naturii, duratei, modalității de
executare, poate fi considerată ca afectând, în mod determinant,
situația reclamantei.
Pe perioada
strămutării, aceștia au lucrat forțat într-o
gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunității
de strămutați, pentru a-și procura bani pentru alimente.
După încetarea
măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în
localitatea de unde au fost deportați, reclamanta nu a mai găsit
niciunul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării.
La reîntoarcerea în
comunitate persoanele deportate au fost, în continuare, izolate de restul
localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și
acela inferior pregătirii ori mult mai prost plătit decât al altor
persoane.
Din probele
administrate nu rezultă că reclamanții au beneficiat de
altă măsură reparatorie, în afară de cea stabilită în
baza Decretului-lege nr.118/1990.
Față de
dispozițiile art.3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6
și art. 8 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a
Drepturilor Omului (cauza Kudla vs
Polonia), a respectării art.1 din Protocolul nr.1, în conformitate cu art.
41 din Convenție, instanța a considerat că, atât timp cât
reclamanta a făcut dovada prejudiciului moral suferit, are dreptul de a
beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în
raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Având în vedere cele
mai sus expuse, ținând seama de dispozițiile art.3 și ale art. 5
alin. (l) din Legea nr.221/2009, de perioada supusă deportării, 18
iunie 1951-20 decembrie 1955, instanța a admis, în parte, acțiunea
reclamantei și a obliga pe pârât să plătească
contravaloarea în lei a sumei de 125.000 Euro, la data executării.
Cu privire la
reclamantul B.A., fiul reclamantei B.C., născut în timpul în care familia
sa era deportată în Câmpia Bărăganului, în data de 14 noiembrie
1955, instanța a constatat că Legea nr. 221/2009 acordă
despăgubiri urmașilor celor deportați, condiționat de
invocarea și dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul
deportării antecesorului, nefiind suficientă invocarea doar a
calității de succesor.
În lipsa unor astfel
de dovezi, instanța poate institui o prezumție simplă
referitoare la existența unui prejudiciu moral, constând în
suferințele psihice ale succesorilor, suferințe determinate de
condițiile extrem de grele în care au trăit părinții
și bunicii în Câmpia Bărăganului, prezumție, însă,
care determină concluzia existenței unui prejudiciu moral mai mic
decât cel care ar fi rezultat din alte probe sau decât cel avut de persoanele
care au fost deportate.
Față de
prejudiciile morale suferite de acest reclamant, instanța a apreciat
că suma de 20.000 Euro reprezintă o echitabilă despăgubire.
Având în vedere aceste
considerente, ținând seama de dispozițiile art. 3, ale art. 5 alin.
(1) din Legea nr. 221/2009, instanța a admis, în parte, acțiunea
reclamantului B.A. și a obligat pe pârât să plătească
contravaloarea în lei a sumei de 20.000 Euro.
Curtea de Apel
Timișoara, Secția civilă, prin decizia nr.202 A din 9 iunie
Susținerile
apelantului potrivit cu care daunele morale s-ar cuveni doar persoanelor
condamnate sau, după caz, descendenților acestora, sunt nefondate.
Această
interpretare contravine atât normelor legale (art.5 alin. (1) din Lege), cât
și scopului adoptării Legii nr. 221/2009, cel de reparare a
prejudiciilor cauzate prin condamnări și măsuri administrative
asimilate acestora.
Pe de altă parte,
cum în mod corect a reținut prima instanță, măsurile
restrictive impuse persoanelor strămutate și metodele folosite pentru
asigurarea strămutării echivalează cu o adevărată privare
de libertate.
Tribunalul s-a
referit, în concret și pe larg, la toate împrejurările ce se
constituie în criterii de evaluare a daunelor morale cuvenite reclamantei,
aspect ce rezultă cu evidență din considerentele sentinței
apelate.
În ceea ce
privește cuantumul despăgubirilor acordate, nici sistemul legislativ
românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care
să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu, al reparării
integrale a unui eventual prejudiciu, nu poate avea decât un caracter
estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor
daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.
În schimb, se poate
acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, ce ar tinde la
oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și
o sumă de bani, de natură a permite acesteia să-și aline,
prin anumite avantaje, rezultatul faptei ilicite exercitate împotriva sa. De
aceea, ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar
despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru
care instanța sesizată cu o astfel de cerere, de reparare a unui
prejudiciu nepatrimonial, trebuie să încerce să stabilească o
sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație
similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele
satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a
fost privată.
La cuantificarea sumei
ce s-a acordat, instanța a pus accentul pe importanța prejudiciului
din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudența
Înaltei Curți statuând că cea mai în măsură a cuantifica un
astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea
prejudiciu.
În cauză, prima
instanță a avut în vedere toate criteriile mai sus enunțate
și, reducând despăgubirile solicitate la sumele acordate, a
făcut o corectă aplicare a principiilor echității și
proporționalității, astfel încât criticile apelantului sunt
neîntemeiate.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor
Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice
Caraș-Severin, criticând decizia pentru următoarele motive:
În
conformitate cu art.5 lit. a din Legea nr. 221/2009, numai persoana care a
suferit o condamnare cu caracter politic poate beneficia de daune morale în
temeiul acestei legi, nu și persoana care a suferit o măsură
administrativă cu caracter politic, neputându-se adăuga la lege.
Dispozițiile
art.1 alin.(1) și alin. (2) din actul normativ sus-menționat
arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu
caracter politic, și anume, cele dispuse printr-o hotărâre
judecătorească.
În speță,
reclamanta și familia acesteia nu au suferit o condamnare, ci au
făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. Prin
urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a
primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Daunele morale
sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care
constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile
de evaluare bănească.
Pe de
altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere
faptul că înseși drepturile prevăzute și acordate în
temeiul Decretului lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și
completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter
reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
Suma
acordată prin decizia recurată,
reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea
prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma
intr-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se
pretind prejudiciați.
Prejudiciile morale
pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale,
specifice naturii prejudiciului.
El nu poate fi dovedit
cu probe certe, existând doar criterii generale, lăsate la aprecierea
instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al
prejudiciului suferit.
Cu privire la
cuantificarea prejudiciului moral, este de reținut că aceasta nu este
supusă unor criterii precise de determinare.
Cuantumul se
stabilește prin apreciere, urmare aplicării, de către
instanța de judecată, a criteriilor referitoare la consecințele
negative suferite de cel în cauză.
La repararea daunelor
morale, instanța trebuie să țină cont și de criteriul
echității.
În privința
prejudiciului moral, instanța de judecată apreciază de la caz la
caz dacă repararea trebuie să se facă în formă
bănească și cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă
nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea
măsură.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de pârât
și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
Înalta Curte a constatat că recursul declarat este nefondat, pentru
următoarele considerente:
1. Contrar
susținerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la
despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor
cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu
caracter politic, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
Astfel,
potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, „orice persoană care a suferit
condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989
sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter
politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau
descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita
instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării
în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor
despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…”.
Într-adevăr,
la lit. a din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la
prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la
criteriul argumentului gramatical, susținerea recurentului este
întemeiată.
Instanța
de apel a procedat însă, în mod corect, atunci când, în soluționarea
cauzei, nu s-a rezumat doar la interpretarea gramaticală, ci a avut în
vedere și perspectiva interpretării logico-sistematice și
teleologice, reținând, în urma corelării mai multor dispoziții
din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a, că această
normă se aplică și în cazul măsurilor administrative cu
caracter politic.
Astfel
după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât
condamnărilor cu caracter politic, cât și măsurilor
administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989.
De
asemenea, în mod corect, Curtea a corelat dispoziția de la lit. a a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat,
care deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului
suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și
ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.
În
urma acestei corelări, Curtea a ajuns la concluzia corectă că
intenția legiuitorului a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral
suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât și pe cele
care au suferit măsuri administrative din aceleași motive.
Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat,
ulterior, prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. I pct. 1, prevedea
că „La articolul 5, alineatul 1, litera a)
se modifică și va avea următorul cuprins:
„a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit
prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter
politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut
obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…”.
Chiar
dacă art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat
neconstituțional prin decizia nr. 1354/2010 a Curții
Constituționale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept
ce formează obiect de critică la primul motiv din cererea de recurs a
pârâtului.
Din
expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a
ordonanței de urgență menționate, aceasta a fost
adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea
despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un
nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a
despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea
nr. 221/2009 în forma inițială. În caz contrar, însuși scopul
Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcție
și de cel care le solicită (victima opresiunii, soțul
supraviețuitor sau descendenții până la gradul II inclusiv)
pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul
în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul
normativ în discuție.
Așa
fiind, categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în
continuare, la lit. a și a lit. b, nu pot fi înțelese decât ca vizând
persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic
menționate la alin. 1, adică fie condamnări, fie măsuri
administrative.
Pe
de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu
caracter politic - condamnări și măsuri administrative, sub
aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar
însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în
situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic,
cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri
abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și
morale celor care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar
comunist.
Prin urmare, recunoscând reclamanților
dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin
dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură
administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1)
lit. e din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o
hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin.(1)
lit. a din această lege.
În
consecință, din acest punct de vedere, nu sunt întrunite, în
speță, condițiile cazului de modificare prevăzut de art.
304 pct. 9 C.proc.civ.
2. Este adevărat că, în timp ce
drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani
și, ca atare, prejudiciul este ușor de determinat, drepturile
nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat bănește,
având în vedere că ele vizează drepturi ale personalității
umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare
și demnitate).
Cu toate acestea,
despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui
prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei -
aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o
satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi
refuzată din cauza imposibilității, cu totul firești, de
stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său
și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată
să contribuie.
Repararea daunelor
morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai
larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este
posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și
patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de
particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei
o anumită satisfacție sau ușurare – pe căi indirecte oarecum
– pentru suferințele îndurate.
Banii
trebuie admiși printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru
același motiv pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace
adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că,
deși nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot
oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul
suferit, o anumită satisfacție sau ușurare, care poate fi nu
atât un efect al cuantumului sumei acordate – deși nici acest aspect nu
este de neglijat – cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost
recunoscută și acordată. De altfel, art. 5 alin. 1 lit. a din
Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca
modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu
caracter politic.
Este
motivul pentru care, în speță, instanțele anterioare nu s-au
limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului
politic al măsurii administrative dispuse, prin decizia M.A.I.
nr.200/1951, ci au acordat reclamanților despăgubiri
bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma aplicării
acestei măsuri.
O
atare soluție este în concordanță și cu jurisprudența
în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează
reparația pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare și
arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenției,
ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești
echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum,
neîntemeiat, se pretinde în recurs.
3. Contrar susținerii
recurentului-pârât nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor
morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparație
conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situație
urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor
morale.
Astfel, potrivit art.
5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază
sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri
„orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în
perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor
măsuri administrative cu caracter politic”, iar, potrivit art. 5 alin. (11),
„la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1),
instanța judecătorească va lua în considerare, fără a
se limita la acestea, … măsurile reparatorii deja acordate în temeiul
Decretului-lege nr.118/1990 …”.
Rezultă că
este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele
instanțe de fond au ținut seama), iar nu de o condiție de
admisibilitate a acțiunii, așa cum este ea
înfățișată prin criticile recurentului-pârât.
Legea
nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în
scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist,
cum este și actul normativ invocat în recurs.
În
consecință, nici această critică nu îndeplinește
cerințele art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
4.
Recurentul a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând
că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul
echității și principiul proporționalității daunei
cu despăgubirea acordată.
Rezultă
că, ceea ce se impută instanței de apel nu este ignorarea
criteriilor de cuantificare a daunelor
morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile
aplicabile în materie, deci, o chestiune de fapt, care pune în discuție
temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
Cea
mai mare parte dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni
de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării
prejudiciului moral în raport de probe certe și la necesitatea
judecării cauzei în echitate, cu respectarea
proporționalității între prejudiciu și reparația
acordată.
Recurentul
nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de
instanța de apel ar fi disproporționată și
inechitabilă, în raport de criteriile legale și jurisprudențiale
consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de
către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile
lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului
obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții
reclamantei și, respectiv, a antecesorilor reclamantului, în timpul în
care au locuit în localitatea unde au fost mutați și ulterior
întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin
Decretul – lege nr.118/1990).
Deși
se referă la necesitatea respectării principiului
proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, la
criteriul echității și al gravității prejudiciului,
recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de
instanța de apel în sensul nerespectării acestor principii și nu
face nicio referire la situația particulară
a reclamanților.
Cenzurarea
temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs
față de actuala configurație a art. 304 C.proc.civ.,
care permite reformarea unei hotărâri în această cale
extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și de
netemeinicie.
Pe
cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului
daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de
nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C.proc.civ. pentru exercitarea controlului judiciar în
recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanță nu
poate proceda la reducerea cuantumului fixat de Curtea de Apel.
Pe
de altă parte, recurentul a mai susținut că solicitantul trebuia
să indice un minimum de argumente din care să rezulte în ce
măsură i-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce,
în speță, a și avut loc, instanța ținând seama, în
raport și de susținerile reclamanților, la stabilirea întinderii
compensației materiale, de indemnizația primită de aceștia
în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de durata strămutării
și de suferința fizică și psihică produsă prin
însuși faptul strămutării, din care derivă toate
restricțiile de libertate și umilințele la care au fost
supuși reclamanta și antecesorii reclamantului.
Prin
urmare, și cu privire la aceste critici, cea mai mare parte se
subsumează nu unor motive de nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a
recurentului în legătură cu cuantumul acordat, instanța de apel
ținând seama de criteriile legale și jurisprudențiale în
cuantificarea daunelor acordate.
În
concluzie, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ.,
Înalta Curte a respins recursul declarat de pârât, ca nefondat.