24. Revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.
Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea.
Index alfabetic. Drept procesual civil.
- Revizuire
Codul de procedură civilă: art. 322 pct.5
În aplicarea art. 322 pct.5 Cod procedură civilă, este necesar ca înscrisurile noi invocate să aibă forță doveditoare prin ele însele, adică, să fie de natură a conduce la stabilirea unei alte situații, cu o altă aplicabilitate a textelor de lege.
Invocarea de către revizuienți a unor hotărâri judecătorești pronunțate în litigii concrete față de care aceștia au fost străini nu se încadrează în condițiile impuse de art.322 pct.5 Cod procedură civilă.
Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5525 din 5 iulie 2007.
La 26 octombrie 2006, O.A., O.S., M.G. și M.C. au solicitat, în contradictoriu cu intimații P.N., P.Ș., M.R., Municipiul București și S.C. H.N. S.A., revizuirea deciziei nr.4610 din 11 mai 2006.
În motivarea cererii, după considerații de ordin teoretic realizate cu privire la autoritatea de lucru judecat de care trebuie să se bucure hotărârile irevocabile ale instanțelor, s-a arătat că revizuirea este justificată de cazul reglementat de art.322 pct.5 C.proc.civ., invocându-se drept înscrisuri noi.
S-a susținut că revizuirea este admisibilă întrucât decizia atacată pe această cale a evocat fondul, iar hotărârile menționate au valoare de înscrisuri noi, având forță probantă prin ele însele, iar revizuenții au fost în imposibilitate de a le prezenta deoarece, deși privesc același imobil, format din 7 apartamente, s-au pronunțat în cauze diferite, în care revizuenții nu au avut calitatea de parte.
S-a mai arătat în motivarea cererii, că retractarea hotărârii se impune pentru a se înlătura situația creată, prin pronunțarea unor hotărâri diferite, deși exista identitate de premise juridice, dedusă din aceea că litigiile au purtat toate asupra unor apartamente din același imobil și, în vreme ce cu privire la revizuenți s-a constatat reaua-credință și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, în privința celorlalți ocupanți ai imobilului s-a reținut buna-credință a acestora, fiind respinse cererile în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare deținute de aceștia.
Pronunțarea deciziei ce face obiectul revizuirii s-a făcut necunoscându-se existența celorlalte hotărâri care, dacă ar fi fost depuse la dosar, ar fi condus instanța la o altă soluție.
Temeiul juridic al cererii a fost întregit și prin invocarea dispozițiilor art.322 pct.7 C.proc.civ., susținându-se că aceeași decizie ar trebui revizuită și pentru că vine în contradicție cu decizia nr.532 din 23 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție, prin care a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamanții P. și M.R. în privința aceluiași imobil, din București, sector 1.
Revizuirea este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
În ce privește motivul de revizuire reglementat de art.322 pct.5 teza I C. proc.civ., revizuenții își întemeiază demersul pe existența unor hotărâri judecătorești care au fost pronunțate în litigii purtate separat, cu privire la alte apartamente din același imobil, prin care s-a ajuns la alte soluții.
Potrivit textului procedural menționat, revizuirea unei hotărâri se poate obține atunci când, după pronunțarea acesteia, s-au depus înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.
Pentru a fi pusă în discuție în această modalitate, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, este necesar ca înscrisurile noi invocate să aibă forță doveditoare prin ele însele, adică, să fie de natură a conduce la stabilirea unei alte situații, cu o altă aplicabilitate a textelor de lege.
Or, hotărârile menționate de revizuenți nu pot avea natura doveditoare pretinsă de aceștia, cu consecințe în ce privește propria situație în proces.
Sub aspect probator, hotărârile indicate ca înscrisuri noi demonstrează faptul că s-au desfășurat alte procese, care au tranșat într-o anumită modalitate raporturile juridice de drept substanțial deduse judecății, față de care însă, revizuenții au calitatea de terți.
Din această poziție, de terți față de respectivele hotărâri judecătorești, revizuenții nu pot pretinde extinderea efectelor acestor hotărâri la propria situație juridică dintr-un proces desfășurat separat.
Dubla relativitate a actului jurisdicțional – sub aspectul obligativității efectelor și al autorității lucrului judecat – se manifestă doar în raporturile dintre părți, situație căreia nu-i pot fi asimilați revizuenții, terți față de actele jurisdicționale anterioare.
De aceea, chiar și în ipoteza în care, în cadrul procesului finalizat prin decizia a cărei revizuire se solicită, ar fi fost prezentate respectivele hotărâri judecătorești, ele nu ar fi fost de natură să conducă, în sine, la o altă soluție.
Astfel cum s-a menționat, hotărârile ar fi avut doar valoare jurisprudențială, respectiv, de informare în legătură cu desfășurarea unor procese, fără a putea impune o anumită modalitate de rezolvare a litigiului, câtă vreme jurisprudența nu este creatoare de norme care să se impună instanțelor de judecată.
Instanțele realizează aplicarea legii în raporturi concrete deduse judecății, ceea ce s-a întâmplat și cu referire la situația revizuenților, reținându-se conduita de rea-credință a acestora la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare și aplicând sancțiunea nulității.
Ceea ce pretind în fapt revizuenții, este o reapreciere a probatoriului (cu referire la perioada încheierii contractelor, la faptul că nu ar fi existat la acel moment o contestare a titlului statului), aspecte incompatibile însă cu structura revizuirii, de cale extraordinară de atac.
În consecință, urmează să se constate că hotărârile invocate de revizuenți nu au valoare doveditoare în sensul art.322 pct.5 C.proc.civ. Fiind pronunțate în soluționarea unor litigii concrete, ele nu-și pot „extinde” efectele asupra terților, în așa fel încât aceștia să se prevaleze de rezultatul judecății față de care au fost străini și să pretindă aceeași rezolvare a propriului litigiu.
Motivul de revizuire formulat în condițiile art.322 pct.7 C.proc.civ. este de asemenea, neîntemeiat.
Rațiunea reglementării acestui caz de revizuire constă în asigurarea unui remediu pentru încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri, prin pronunțarea alteia potrivnice.
Aceasta presupune însă, ca cele două hotărâri să fie date, „în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate”, altfel spus, să fie întrunită tripla identitate de elemente – obiect, cauză, părți – reglementată de art.1201 Cod civil.
În speță, nu sunt întrunite aceste cerințe, pentru a se putea susține că prin decizia a cărei revizuire se cere a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei nr.532 din 23.02.1996 a Curții Supreme de Justiție.
Judecata anterioară a avut ca obiect revendicarea imobilului, prin invocarea titlului autorilor reclamanților și deținerea abuzivă a bunului de către stat, ceea ce înseamnă obiect și cauză diferite față de cea privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare (constând în desființarea actului datorită neregularității invocate a încheierii sale).
Mai mult, hotărârea anterioară nu a realizat o judecată asupra fondului, întrucât urmare a recursului în anulare, au fost desființate hotărârile pronunțate, considerându-se cererea inadmisibilă, depășind competența instanțelor de judecată.
Nefiind vorba așadar, de o tranșare a fondului raporturilor juridice, ci doar de reținerea unui fine de neprimire, nu se poate susține că a doua hotărâre care a analizat cauza pe fond ar putea contraveni în vreun fel celei care s-a limitat la a considera necompetența generală a instanțelor.
Pentru considerentele arătate, recursul a fost respins în consecință.