Proprietate preluată de stat în baza Decretului nr. 134/1949, și în baza Decretelor nr. 218/1960 și nr. 712/1966. Revendicare
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Dreptul de proprietate. Imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 134/1949 și a Decretelor nr. 218/1960 și nr. 712/1966. Farmacie naționalizată și ulterior privatizată. Cerere de restituire
Index alfabetic :
- dreptul de proprietate
- naționalizarea farmaciei (Decretul nr. 194/1949)
- imobil preluat de stat în baza Decretelor nr.218/1960 și nr. 712/1966
- privatizare
- revendicare
Constituțiile din 1952 și 1965
C.civ., art. 480-481
Legea nr. 134/1949
Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1966
1. Statul nu are titlu valabil, pentru partea din imobilul farmacie naționalizată prin Decretul nr. 134/1949, dacă preluarea s-a făcut pe numele chiriașului, iar nu pe numele proprietarului.
Drept consecință, nu are titlu legal de proprietate nici societatea comercială ce invocă dreptul pretins dobândit în cadrul procesului de privatizare și în temeiul Legii nr. 15/1990.
2. De asemenea, statul nu are titlu valabil pentru partea din imobil (apartamente) preluate în baza Decretelor nr. 218/1960 și nr. 712/1966 deoarece nu s-au respectat Constituțiile din 1952 și 1965 cu privire la proprietate, ele contravenind dispozițiilor art. 481 C. civ., potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și privind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.
3. Acțiunea în revendicare, introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, este admisibilă și se soluționează în baza art. 480 C.civ., iar nu conform primei legi citate.
I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3145 din 20 aprilie 2005
La data de 13 septembrie 1993, reclamanta A.H. a chemat în judecată pe pârâții R.A. Confort Urban Constanța (actualmente R.A. – Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța), Consiliul Local al Municipiului Constanța și Oficiul Farmaceutic Constanța pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie un imobil situat în Constanța, - compus din parter, ocupat de o farmacie, și șase apartamente la etajele superioare – nelegal preluate de stat și în parte privatizat.
La 12 aprilie 1994, V.I. și alții au formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâților R.A. Confort Urban Constanța și Consiliului Local Constanța prin care au cerut respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei.
La 19 noiembrie 1997, I.S. și alții au formulat cerere de intervenție în nume propriu prin care au solicitat ca pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Local Constanța, R.A. – E.D.P.P. Constanța și Oficiul Farmaceutic Constanța să fie obligați să le lase în deplină proprietate același imobil, ce a aparținut tatălui lor și al reclamantei, bun ce nu a fost legal naționalizat sau preluat cu vreun alt titlu de Statul Român.
Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr.387 din 17 mai 1999, a admis acțiunea principală și cererea de intervenție în nume propriu. A obligat pe pârâți și pe intervenienții accesorii să restituie în deplină proprietate reclamantei și intervenienților principali imobilul. A fost respinsă, ca nefondată, cererea de intervenție în interes alăturat.
Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin încheierea nr.2464 din 18 iunie 2002, a admis cererea formulată de reclamantă și intervenienții principali și a strămutat judecarea procesului de la Curtea de Apel Constanța, la Curtea de Apel Galați.
Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia nr.99/A din 25 iunie 2003, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința Tribunalului Constanța în sensul că s-au respins acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Cu o largă motivare, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâții S.C. Heliofarm S.A. Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța, R.A. Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, precum și apelurile intervenienților accesorii V.I. și alții.
Împotriva hotărârii dată în apel, au declarat recurs pârâtele Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța și S.C. Heliofarm S.A. Constanța, precum și intervenienții accesorii.
În motivarea recursului declarat, pârâta R.A. Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța aduce hotărârilor judecătorești date în cauză următoarele critici: reclamanta și intervenienții principali nu au calitate procesuală activă justificat de aceea că autorul acestora a figurat ca proprietar al imobilului în rolul fiscal până în 1947, astfel că în anul 1948, când a fost arestat pentru infracțiunea de deținere de obiecte din aur, pierduse proprietatea imobilului care ar fi aparținut de drept persoanei ce deținea farmacia; imobilul revendiat a intrat în proprietatea statului cu titlu, în baza Decretului nr.218/1960 și Decretului nr.712/1996.
Pârâta S.C. Heliofarm S.A. a invocat următoarele motive de casare: instanțele nu au lămurit inadvertențele de nume și prenume dintre autor și moștenitori, care se puteau lămuri prin diferite posibilități, inclusiv pe calea unei acțiuni în constatare, astfel că legitimarea calității de moștenitori a rămas precară; nu s-a lămurit situația juridică a imobilului la data condamnării autorului N.I., respectiv dacă odată cu condamnarea s-a dispus și confiscarea averii; recurenta susține că a dobândit proprietatea imobilului ca efect al legii nr.15/1990 și a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu fostul F.P.S. și F.P.P. și în mod nejustificat s-a refuzat introducerea acestora în cauză; soluționarea pricinii trebuia rezolvată în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.
Intervenienții accesorii au invocat următoarele motive de casare: decizia dată în apel este nulă absolut, fiind pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare; decizia recurată nu conține motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază; soluționarea cauzei s-a făcut în contradictoriu cu alte părți decât acelea cu care au înțeles reclamanții să se judece, critica vizând admiterea acțiunii și față de intervenienții accesorii; instanțele nu au lămurit neconcordanțele existente între numele autorului și cele ale moștenitorilor și nu s-a făcut dovada identității între imobilul ce a aparținut autorului și cel revendicat.
Recursurile nu sunt fondate.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 12 martie 1937 și transcris la grefa Tribunalului Constanța sub nr.1819 din aceeași dată, numitul I.B. (bunicul reclamantei și intervenienților principali) a vândut fiului său N.I. suprafața de 175 mp teren situată în Constanța. În actul de vânzare-cumpărare vânzătorul a stipulat că nemișcătorul îl deține în temeiul unor acte mai vechi transcrise sub nr.809/1908, nr.808/1892 și nr.157/1888, ceea ce demonstrează susținerea reclamantei că terenul a aparținut, din vechime, familiei sale.
La data de 20 martie 1937, cumpărătorul N.I. (tatăl reclamantei și al intervenienților principali) primește de la Primăria Municipiului Constanța autorizația nr.7718 pentru ca pe terenul astfel cumpărat să edifice o construcție compusă din subsol, trei etaje și mansardă, având: „la subsol 4 magazii și 5 pivnițe; la parter 4 prăvălii; scară principală și scară de serviciu; la etaje 4 apartamente cu total de 40 încăperi iar la mansardă 7 încăperi”.
Că numitul N.I. a ridicat construcția, rezultă atât din faptul că în perioada 1942-1947 a fost înscris cu acest imobil la matricola nr.20 a circumscripției financiare, cât și din raportul de expertiză întocmit la instanța de fond care a constatat că imobilul a fost construit de N.I. așa încât, contrar criticilor aduse prin recursuri, instanțele au identificat corespunzător imobilul revendicat.
Din relațiile obținute de la Serviciul Român de Informații (adresa nr.22591/15 aprilie 1999) rezultă că autorul reclamantei și al intervenienților principali „a fost arestat pentru cercetări” în perioada 05.07.1948-12.12.1952, când a fost pus în libertate, iar apoi, în anul 1959, a fost condamnat la 3 ani închisoare deoarece „a cumpărat 4(patru) monede de aur, cu valoare istorică”. Nu rezultă că împotriva autorului părților s-ar fi luat măsura confiscării averii, iar bunul revendicat ar fi făcut obiectul acestei măsuri.
Potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr.46 din 15 mai 2003, eliberat de B.N.P., I.N. a decedat la 5 martie 1963 și a lăsat ca moștenitori pe reclamanta fiică și pe intervenienții principali în calitate de fii. Pe cale de consecință, nu există neconcordanță între persoana autorului, adevăratul proprietar al moștenitorului și moștenitorii revendicanți, actul invocat făcând, potrivit legii, această dovadă deplină, până la anularea lui prin hotărâre judecătorească.
Pârâții și intervenienții accesorii au susținut că imobilul a trecut în proprietatea statului, spațiile de la parter în baza Decretului n.134/1949, iar apartamentele în baza Decretului nr.218/1960 și nr.712/1966.
Cu referire la spațiile de la parterul imobilului instanțele au reținut corect că Decretul nr.134/1949 nu a putut constitui pentru Statul Român un titlu valabil de dobândire a bunului, deoarece naționalizarea nu a operat pe numele adevăratului proprietar, ci pe numele chiriașului V.G., care deținea precar o parte din spațiile de la parter, cu destinația de farmacie.
Pe de altă parte, față de împrejurarea că reclamanta și intervenienții principali au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului și ulterior, a titlului exhibat de pârâta-recurentă S.C. Heliofarm S.A. Constanța, instanțele, în conformitate cu dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, aveau tocmai această obligație de a analiza valabilitatea titlurilor față de Constituție, tratatele internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.
Astfel, Decretele nr.218/1960 și nr.712/1966 nu au respectat prevederile Constituțiilor din 1952 și 1965 cu privire la proprietate, ele contravenind și dispozițiilor art.481 C.civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”. Întrucât, în ierarhia actelor normative, atât Constituția, cât și Codul civil, ca lege organică, au prioritate, urmează ca cele două decrete enunțate mai sus să nu aibă aplicabilitate, astfel că bunurile ce au format obiectul acestora pot fi revendicate de adevărații proprietari sau de moștenitorii acestora.
Întrucât imobilul revendicat nu a fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil și bunul nu a ieșit, legal, din patrimoniul adevăratului proprietar, respectiv a moștenitorilor acestuia, pârâta-recurentă S.C. Heliofarm S.A. Constanța nu poate opune cu succes reclamantei și intervenienților principali contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu fostul F.P.S. și F.P.P., actele de proprietate ale reclamanților fiind de preferat față de faptul că emană de la adevăratul proprietar și, având o dată mai veche, sunt mai bine caracterizate.
Hotărârile pronunțate în cauză au respectat dreptul la apărare a tuturor părților, inclusiv a intervenienților accesorii, cărora, în calitate de chiriași în imobilul revendicat, deci de simpli detentori precari, li s-au îngăduit să-și formuleze apărări proprii.
Întrucât art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001 conferă persoanei îndreptățite opțiunea de a alege calea acestei legi ori să continue judecata începută anterior conform dreptului comun, se constată că reproșul adus instanțelor în sensul că nu au soluționat cauza potrivit legii noi se privește ca nefondat.
Față de cele ce preced, recursurile declarate de cele două pârâte și de cei patru intervenienți accesorii fiind nefondate au fost respinse în consecință.
Cu referire la recursul promovat de intervenientul accesoriu L.C. este de observat că acesta nu a declarat apel, achiesând astfel la soluția primei instanțe și ca atare, nu mai poate omisso media, peste calea de atac a apelului, să o deducă judecății recursului, astfel că demersul judiciar al acestei părți este inadmisibil.