Revendicarea proprietății naționalizate și anularea contractului prin care bunul a fost vândut chiriașului
Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul de proprietate. Imobil naționalizat. Revendicare. Anularea contractului prin care bunul a fost vândut chiriașului
Index alfabetic : Drept civil
- Imobil naționalizat
- Revendicare. Admisibilitate
- Contract de vânzare-cumpărare, reglementat prin Legea nr. 112/1995
- Nulitatea contractului
Decretul nr. 92/1950
Legea nr. 112/1995
Legea nr. 10/2001, art. 46
Normele aprobate prin H.G. nr.498/2003, pct. 46.3
Dispozițiile art.46 din Legea nr. 10/2001 nu exclud, pe planul dreptului intertemporal, acțiunea în nulitate a contractului prin care imobilul, naționalizat cu încălcarea Decretului nr. 92/1950, cu consecința revendicării bunului, de către persoana îndreptățită.
Buna credință a chiriașului cumpărător al imobilului naționalizat cu încălcarea Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu valabil, trebuie probată, cumpărătorul fiind obligat să depună diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era un verus dominus; omisiunea acestuia se constituie într-o gravă neglijență (culpa lata), vecină cu dolul (dolo proxima) ceea ce înseamnă rea-credință, diametral opusă bunei-credințe.
I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 4202 din 20 mai 2005
La data de 29 august 2001, I.M.C. a chemat în judecată pe M.A., M.N., Municipiul București, prin primarul general și S.C. „Apolodor” S.A. București, cerând constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 5211 din 20 decembrie 1999 și 5212 din 20 decembrie 1999, privind apartamentul nr. 2 al unei construcții din București.
Totodată, s-a revendicat posesia și proprietatea bunului.
M.A. și M.N. au formulat cerere de intervenție în interes propriu solicitând să se constate că au dobândit proprietatea bunului în litigiu, prin efectul bunei lor credințe.
Tribunalul București, secția a III-a civilă prin sentința nr. 614 din 7 mai 2002, a admis acțiunea și a respins cererea de intervenție.
Curtea de Apel București,secția a III-a civilă, prin decizia nr. 172 din 20 martie 2003, a respins, ca nefondate, apelurile pârâților și intervenientului, cu motivarea că imobilul din litigiu a fost preluat fără titlu valabil și înstrăinat, prin fraudă și rea-credință, cu violarea a dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Pârâții M.A. și M.N. au declarat recurs, arătând, în esență, că soluția recurată a fost dată cu încălcarea legii, întrucât acțiunea reclamanților era inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar buna lor credință la facerea actelor juridice atacate, a fost dovedită.
Recursul este nefondat.
Potrivit pct. 46.3 din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003, beneficiul deplin al protecției Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, este recunoscut, în cazul înstrăinărilor efectuate în baza Legii nr. 112/1995 după data de 24 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Legea nr. 213/1998, numai dacă buna-credință a subdobânditorului în momentul înstrăinării, este dovedită.
Rezultă că, în acest caz, buna-credință nu se prezumă și, ca atare, se impune a fi probată, inclusiv prin dovada că subdobânditorul a depus diligențele necesare pentru a se convinge că a contractat înstrăinarea bunului cu un verus dominus.
Or, în speță, în condițiile în care, necontestat, bunul din litigiu a fost preluat de stat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu valabil, pârâtele recurente erau obligate să depună diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era un verus dominus. Rezultatul însemna evitarea, prin precauțiune, a încheierii unui act juridic păgubitor pentru interesele legitime ale reclamantei și, în orice caz, perfectat pe riscul asumat de pârâte. Omisiunea acestora se constituie într-o gravă neglijență (culpa lata), vecină cu dolul (dolo proxima) ceea ce înseamnă rea-credință, diametral opusă bunei-credințe (simplu afirmată prin cererea de recurs).
Nu mai puțin, dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu exclud, pe planul dreptului intertemporal, acțiunea în nulitate cu consecința revendicării bunului, considerat pentru care excepția de inadmisibilitate a acestei acțiuni, invocată în recurs, se verifică a fi nefondată.
Așa fiind, cu temei și în mod judicios a fost admisă acțiunea, ceea ce a impus respingerea recursului, ca nefondat.