- Retrocedarea terenului expropriat. Bun comun. Acțiune numai a unuia din soți. Inaplicabilitatea regulii unanimității.
- Conexarea acțiunii nesoluționată în primă instanță cu o altă acțiune aflată în faza apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe. Inadmisibilitate
Cuprins pe materii : Drept civil. Drept procesual civil
Index alfabetic :
- proprietate comună a soților
- retrocedarea bunului comun
- regula unanimității
- conexare; condiții
- litispendență; condiție
C.civ.: Regula unanimității în materia proprietății indivize
C.proc.civ., art. 163, art. 164, art. 297
- Regula unanimității nu este aplicabilă la proprietatea comună a soților, codevălmașul putând introduce singur acțiune împotriva terțului – în speță retrocedarea unui teren expropriat – întrucât are ca scop mărirea patrimoniului comun, profitând implicit și celuilalt soț.
- Litispendența, reglementată prin art. 163 C. proc. civ., există numai în cazul în care două sau mai multe acțiuni au aceeași cauză, același obiect și aceleași părți înaintea mai multor instanțe, iar nu și în cazul în care acestea diferă.
- Conexarea acțiunilor în temeiul art. 164 C. proc. civ., ca măsură de bună administrare a justiției, este posibilă numai atunci când mai multe pricini, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură, se află înaintea aceleiași instanței sau instanțe deosebite, dar de același grad.
I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5065 din 9 iunie 2005
La data de 18 februarie 2000, reclamanta H.I. a chemat în judecată pe pârâți Consiliul Local al Municipiului București și Municipiul București – prin primarul general solicitând a se constata nulitatea absolută a Decretului nr.34/1974, prin care a fost expropriat în mod abuziv un teren în suprafață de 280 mp, situat în București, și pentru a fi obligați pârâții, în principal, să-i retrocedeze terenul, iar în subsidiar, și la alegerea pârâților, fie să-i constituie drept de proprietate în compensare asupra altui teren, fie să-i acorde despăgubiri în echivalent bănesc calculate și negociate potrivit criteriilor prevăzute prin Legea nr.33/1994.
Judecătoria sectorului 1 București a pronunțat sentința civilă nr.5225 din 20 martie 2000, prin care a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.
La data de 2 octombrie 2000, reclamanta H.I. a introdus în cauză, în condițiile art.57 – 59 C. proc.civ., pe intervenienta forțată Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat – R.A.A.P.P.S.
Atât cererea principală, cât și cererea de chemare în judecată a altei persoane, au fost respinse ca inadmisibile prin sentința civilă nr.942 din 10 iunie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV – a civilă. S-a reținut că: imobilul în litigiu a fost dobândit de către reclamantă la data de 7 ianuarie 1956 și că, prin declarație autentică din 10 mai 2002, soțul acesteia a declarat că nu a avut nici o contribuție la dobândirea imobilului; prezumția de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei nu poate fi însă răsturnată printr-o declarație autentică a unuia dintre soți, ci numai prin convenție sau hotărâre judecătorească de partaj, astfel că, la introducerea cererilor adresate instanței, nu a fost respectată regula unanimității, ceea ce le face inadmisibile.
Reclamanta a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe la data de 5 septembrie 2002.
În timp ce apelul se afla pe rolul Curții de Apel București, reclamanta H.I. împreună cu fostul ei soț S.I. au depus la Tribunalul București, la data de 6 noiembrie 2003, o acțiune civilă având același obiect cu acțiunea soluționată prin sentința civilă atacată prin apelul mai sus arătat, îndreptată fiind în contra pârâților Municipiul București – prin primarul general, Ministerul Finanțelor Publice și Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat.
Prin Încheierea din 4 decembrie 2003, Tribunalul București, secția a V – a civilă a admis excepția de litispendență invocată de reclamanta H.I. și a trimis cauza la Curtea de Apel București, secția a III – a civilă în vederea reunirii cu dosarul având ca obiect apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr.942 din 10 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a IV – a civilă.
Cauza, astfel înaintată, a fost înregistrată la Curtea de Apel București, ca dosar distinct, și, ulterior, prin încheierea din 11 martie 2004, a fost conexat la dosarul cu apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, în temeiul prevederilor art. 164 alin. 2 C. proc.civ.
Prin decizia civilă nr.593/A din 25 martie 2004, Curtea de Apel București, secția a III – a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta H.I. împotriva sentinței civile nr.942 din 10 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a IV –a civilă și a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă din 6 noiembrie 2003 introdusă de reclamanții H.I. și S.I.
Apelul a fost respins ca nefondat cu motivarea că soluția dată în primă instanță este corectă, întrucât acțiunea în revendicare introdusă de reclamanta H.I. trebuia exercitată cu respectarea regulii unanimității.
Cu privire la acțiunea introdusă de reclamanții H.I. și S.I. s-a constatat că este inadmisibilă, deoarece a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 fără parcurgerea procedurii administrative obligatorii prealabile sesizării instanței de judecată, precum și ulterior împlinirii termenului prevăzut prin art.21(5) din Legea nr.10/2001, ceea ce are drept consecință pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Reclamanții H.I. și S.I. au declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, susținând că a fost dată cu încălcarea legii.
Dezvoltând recursul, reclamanții fac susțineri cu privire la fondul litigiului, argumentând, în detaliu, motivele de fapt și de drept care justifică admiterea acțiunilor.
Recursul este întemeiat în limitele celor ce succed.
Cauza de față este rezultatul reunirii a două cauze separate.
În prima pricină, compusă din acțiunea inițială din 18 februarie 2000 și cererea de chemare în judecată a altor persoane din 2 octombrie 2000, calitate de reclamant are H.I., iar pârâți sunt Municipiul București, Consiliul Local al municipiului București și, pe cale de intervenție forțată, Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat.
A doua pricină, formulată în timp ce prima se afla în faza apelului, are ca reclamanți pe H.I. și S.I., iar ca pârâți Municipiul București, Ministerul Finanțelor Publice și Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat.
Sub acest aspect, în mod corect instanța de apel nu a primit excepția de litispendență admisă de Tribunalul București, care i-a trimis cea de a doua pricină în vederea reunirii cu cea aflată în apel.
Procedând, însă, la conexarea cauzei aflată în primă instanță la cauza aflată în apel, Curtea de apel a încălcat dispozițiile art.164 C. proc.c iv., în temeiul căreia a luat măsura conexării.
Astfel, în sensul art.164 C. proc.c iv. conexarea pricinilor, ca măsură de bună administrare a justiției, este posibilă numai atunci când mai multe pricini, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți (cum este cazul în speță) și al căror obiect și cauză au între dânsele o strânsă legătură, se află înaintea aceleiași instanțe sau instanțe deosebite, dar de același grad.
Cu alte cuvinte, nu se pot conexa două pricini care se găsesc înaintea a două instanțe care nu sunt de același grad, prima acțiune fiind venită în apel, la curtea de apel, deci susceptibilă de un singur grad de jurisdicție, iar a doua fiind intentată tribunalului în primă instanță, susceptibilă fiind de două grade de jurisdicție, pentru că ar însemna să fie lipsită de un grad de jurisdicție pricina de primă instanță, ceea ce este inadmisibil.
Consecința directă a nelegalei conexări este faptul că instanța de apel a soluționat pentru prima dată o acțiune din competența materială exclusivă a tribunalului ca primă instanță, astfel că, indiferent de soluția dată acestei acțiuni greșit conexate, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, caz de recurs de ordine publică prevăzut prin art.304 pct. 3 C. proc.civ.
Dar hotărârea este esențial nelegală și în privința soluționării apelului.
Regula unanimității a fost greșit aplicată în cazul reclamantei în considerația faptului că în materia revendicării unui bun comun, acțiunea trebuie pornită de amândoi soții.
În realitate, cerința unanimității de reclamanți este specifică raporturilor dintre coindivizari și terți, justificat de faptul că un singur coproprietar, având numai un drept limitat exprimat printr-o cotă parte care nu este determinată în materialitatea sa, nu poate revendica un bun de la un terț, deoarece acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și aducerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale.
În schimb, regula unanimității nu este aplicabilă la proprietatea comună a soților, codevălmașul putând introduce singur acțiune în revendicare împotriva terțului întrucât are ca scop mărirea patrimoniului comun, profitând implicit și celuilalt soț.
Mai mult, în concret, fostul soț al reclamantei a declarat în formă autentică faptul că nu are nici o contribuție la dobândirea bunului revendicat de reclamantă.
În aceste condiții, în mod nelegal instanța de apel a confirmat soluția de inadmisibilitate dată cauzei în primă instanță, încălcând obligația stabilită prin art. 297 alin.1 C. proc.civ. de a anula sentința supusă apelului și de a evoca fondul pricinii, pronunțând astfel o hotărâre casabilă potrivit art.304 pct. 9 C. proc.civ.
Pentru considerentele expuse recursul a fost admis, decizia atacată a fost casată în întregime, cauza reunită în apel a fost disjunsă, prima pricină a fi trimisă la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea apelului prin evocarea fondului, iar secunda a fost trimisă spre competentă soluționare, în primă instanță, Tribunalului București.