Răspunderea statului pentru erori judiciare. Arestare nelegală. Infracţiune flagrantă. Dreptul la despăgubiri
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Obligaţii izvorând din cauzare de prejudicii. Răspunderea statului pentru erori judiciare.
Index alfabetic: Drept civil
- Arestare nelegală
- Dreptul la despăgubiri
- Infracţiune flagrantă
- Răspunderea statului pentru erori judiciare
C. civ., art. 998 și urm.
C. proc. pen., art. 504 și urm.
Este nefondată și excede dispoziţiilor legale soluţia potrivit căreia, infracţiunea fiind flagrantă, arestarea preventivă era obligatorie iar inculpatul, deși achitat ulterior, nu are dreptul la despăgubiri. Un asemenea argument contravine, în spirit și literă, prevederilor art. 504 din Codul de procedură penală, care nu fac distincţie între infracţiunile pentru care s-a dispus achitarea.
Decizia Curţii Constituţionale, nr. 45/1998 – prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, conform art. 48 alin. (3) din Constituţie – are caracter obligatoriu și nu de recomandare.
I.C.C.J., secţia civilă și de proprietate intelectuală,
decizia nr. 5292 din 24 septembrie 2004
Prin sentinţa civilă nr. 1163 din 18 octombrie 2001, Tribunalul Municipiului București, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantul I.I., care, susţinând că a fost reţinut și arestat preventiv, pe nedrept, în perioada 25 februarie – 23 septembrie 1997, a cerut obligarea Statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, a-i plăti suma de 6 miliarde de lei, cu titlu de despăgubiri materiale și morale, în temeiul art. 998 C. civ. și art. 504 C. proc. pen.
În hotărâre se arată că reţinerea și apoi arestarea preventivă a reclamantului s-au făcut în baza dispoziţiilor art. 465 și urm. C. proc. pen., potrivit cărora luarea acestor măsuri preventive este obligatorie în cazul infracţiunilor flagrante. În consecinţă, nefiind o arestare „pe nedrept”, în sensul prevederilor art. 504 C. proc. pen. acţiunea reclamantului este „vădit neîntemeiată”.
Apelul declarat de reclamant a fost admis prin decizia civilă nr. 269 din 18 iunie 2002 a Curţii de Apel București, secţia a IV-a civilă și a fost schimbată sentinţa în sensul că s-a admis în parte acţiunea, dispunându-se obligarea pârâtului la plata sumei de 890.034.920 de lei cu titlu de despăgubiri, din care 390.034.920 de lei daune materiale și 500.000.000 de lei daune morale.
Instanţa de apel a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., deoarece împotriva inculpatului s-a luat o măsură preventivă, iar în finalul procesului, în mod irevocabil, acesta a fost achitat. Chiar dacă, prin decizia penală nr. 1 din 7 ianuarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a schimbat, în urma admiterii unui recurs în anulare, temeiul achitării, din art. 10 lit. a („fapta nu există”) în art. 10 lit. e) C. proc. pen. („faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracţiunii”), dreptul reclamantului la despăgubiri este fondat..
În fixarea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere, că suma de 390.034.920 de lei, reprezentând daune materiale, constituie o compensaţie echitabilă, în raport de veniturile de care reclamantul a fost lipsit în cele 7 luni de arest preventiv.
Cu privire la daunele morale, s-a apreciat că, în contextul în care fapta a existat, lipsindu-i însă un element caracteristic infracţiunii, iar reclamantul a fost implicat în comiterea ei, o despăgubire de 500.000.000 de lei este îndestulătoare faţă de traumele și suferinţele produse în perioada arestării preventive.
Împotriva deciziei au declarat recursuri reclamantul, Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului român, și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Recursurile nu sunt fondate.
Tribunalul a motivat că, infracţiunea fiind flagrantă, arestarea preventivă era obligatorie, astfel încât inculpatul-reclamant, deși achitat ulterior, nu are dreptul la despăgubiri. O asemenea concepţie ar conduce la concluzia, de neacceptat, din punct de vedere logic și juridic, că prevederile art. 504 C. proc. pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor flagrante pentru care s-a dispus achitarea.
Așa fiind, primul motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului român, este nefondat.
În ceea ce privește luarea în considerare a prevederilor Deciziei nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale (motiv de recurs al reclamantului și al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureși), decizia atacată este de asemenea corectă.
Curtea Constituţională a statuat, prin decizia nr. 45/1998, că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, conform art. 48 alin. 3 din Constituţie. Or, instanţa de apel a aplicat corect această decizie, care este obligatorie (și nu are caracter de recomandare, așa cum se susţine, neîntemeiat, în recursul Parchetului) și în baza ei a constatat dreptul reclamantului la despăgubiri. Faptul că, referindu-se la cuantumul daunelor morale, decizia a folosit, ca un considerent subsidiar, argumentul că reclamantul a fost totuși implicat într-o faptă care a existat în materialitatea ei, nu înseamnă că, în apel, nu a fost luată în considerare decizia Curţii Constituţionale.
Așadar, Curtea de Apel nu a depășit competenţa puterii judecătorești și nici nu a aplicat greșit legea.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate (motiv al recursului pârâtului și din recursul reclamantului), acesta nu este nici exagerat și nici prea mic, ci corespunde pe deplin probatoriilor administrate.
Cu o motivare care evidenţiază netemeinicia criticilor, decizia a analizat fiecare dovadă pe care a avut-o în vedere, primind și înlăturând argumentat, după caz, susţinerile reclamantului cu privire la cuantumul pagubelor suferite; au fost analizate, sub acest aspect, standardul anterior de viaţă al acestuia, veniturile pe care le realiza în mod obișnuit, cheltuielile efectuate, pagubele suferite și toate consecinţele, patrimoniale și morale, ale arestării sale.
Coroborarea tuturor acestor elemente a condus instanţa de apel la acordarea unor despăgubiri echitabile, în concordanţă cu principiile instituite prin art. 998 C. civ., prin convenţia Europeană a Drepturilor Omului și practica judiciară constantă.
Așa fiind, Curtea a respins cele trei recursuri.