Revendicarea bunului proprietate publică, atribuit unei societăţi comerciale
Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate publică. Revendicare
Index alfabetic : Drept civil
- Proprietate publică
- Revendicare
Legea nr. 15/1990
H.G. nr. 834/1991
Legea nr. 213/1998
Imobilele proprietate publică nu pot reveni în proprietate privată a unei societăţi comerciale în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 deoarece prin aceste norme nu se derogă de la regimul juridic prescris proprietăţii publice, de a fi inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă.
I.C.C.J., secţia civilă și de proprietate intelectuală,
decizia nr. 5669 din 18 octombrie 2004
La data de 19 octombrie 2001, Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, a chemat în judecată pe SC „Univers” SA Râmnicu Vâlcea cerând să fie obligată să-i restituie în deplină proprietate și posesie imobilul domenial intitulat „Hală” situat în piaţa centrală a Municipiului Râmnicu Vâlcea.
Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă, prin sentinţa nr. 394 din 20 iunie 2002, a admis acţiunea.
Curtea de Apel Pitești, secţia civilă, prin decizia nr. 86 din 27 noiembrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei, cu motivarea că din probele dosarului rezultă, netăgăduit, că imobilul în litigiu este un bun domenial, proprietatea reclamantului, dobândit în anul 1898, prin exproprierea unor terenuri, însumând suprafaţa de 5794,69 mp, urmată de edificarea, în forma astăzi păstrată, a construcţiei revendicate, denumită și folosită ca hală pentru comerţ de uz public. De asemenea, s-a reţinut că bunul revendicat excede Legii nr. 10/2001 și că titlul pârâtei este lipsit de valabilitate.
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs susţinând, în esenţă, că instanţa de apel : a omis să examineze motivul de apel referitor la netemeinicia acţiunii faţă de cuprinsul anexei 2 a H.G. nr. 1362/2000; a decis plus petita cu privire la constatarea nevalabilităţii titlului invocat în apărarea sa și a respins nelegal excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001; s-au încălcat normele constituţionale din anul 1952, și dispoziţiile Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991, în temeiul cărora are un drept de proprietate consolidat, precum și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 întrucât, la data intrării în vigoare a acestei legi, imobilul nu s-a aflat în patrimoniul reclamantului și, ca atare, nu putea fi încorporat în domeniul public; a omis să examineze și să se pronunţe cu privire la înscrisurile prin care reclamantul a recunoscut că pârâtul este proprietarul bunului.
Recursul este nefondat.
În accepţiunea Legii nr. 213/1998 (publicată în M.Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998), domenialitatea publică fiind subsumată conceptului de proprietate publică, este alcătuită din bunurile determinate constituţional, din cele stabilite în anexa legii și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public, dacă au fost dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de lege (art. 3 alin. 1). Legea prevede, imperativ, că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile (art. 11).
În speţă, imobilul revendicat, edificat pe un teren expropriat, este o hală construită, în anul 1899, în stilul arhitectonic specific secolului al XIX – lea. Prin concepţie, proiect, executare și recepţie un asemenea imobil a fost destinat uzului public, fiind bun aparţinând domeniului public, atât sub legea veche, inclusiv sub reglementările adoptate de regimul comunist (care nu au putut schimba natura bunului de a servi uzului public), cât și sub imperiul legii noi (art. III, pct. 2 din anexa la Legea nr. 213/1998). Ca atare, imperativ, sub sancţiunea nulităţii absolute, prescrisă faptelor de nesocotire a ordinii publice, un asemenea bun, prin caractere sale de a fi inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, nu poate fi sustras domeniului public și încorporat proprietăţii private a particularilor.
Drept urmare, sunt nefondate susţinerile pârâtei că normele constituţionale din anul 1952, dispoziţiile Legii nr. 15/1990, ale H.G. nr. 834/1991 și art. 6 din Legea nr. 213/1998 ar fi derogatorii de la regimul juridic prescris proprietăţii publice și, totodată, ar justifica pretenţiile sale asupra bunului. În contextul arătat, constatările instanţei de apel, pe temeiul excepţiei de nelegalitate, că titlul pârâtului nu justifică apărările sale și că reclamantul nu a renunţat și nu putea renunţa la dreptul de proprietate asupra bunului, se constată a fi legale și temeinice. Incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este oprită de art. 3 alin. final din lege, ceea ce înseamnă că și acest motiv de recurs este nefondat.
Așa fiind, s-a impus respingerea recursului, ca nefondat.