Revizuire fondată pe art. 322 pct. 6 Codul de procedură civilă.
Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Căile de atac. Revizuire. Motive de revizuire.
Index alfabetic. Drept procesual civil
- Revizuire fondată pe art. 322 pct. 6 C. pr. civ.
C.pr.civ.: art. 322 pct.6
Revizuirea unei hotărâri definitive, în sensul reglementat prin art. 322 pct. 6 din C. pr. civilă., se justifică dacă consilierul juridic, reprezentant al persoanei juridice de drept public, sau de utilitate publică face cu viclenie o apărare necorespunzătoare a acesteia, în beneficiul reclamantei care a revendicat un imobil preluat de stat cu titlu, prin expropriere realizată în condiţiile legii.
Î.C.C.J., secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6395 din 17 noiembrie 2004.
Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentinţa civilănr. 6741 din 7 mai 1998, a admis acţiunea în revendicare introdusă de reclamanta O.R.I și a obligat Consiliul General al Municipiului București și Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie un teren în suprafaţă de 7250 mp. situat în București, expropriat abuziv, nelegal din patrimoniul autorului său.
Aceeași Judecătorie, prin sentinţa nr. 712 din 18 iunie 2001, a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire, a primei hotărâri, formulată de Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2, 5 și 6 C. pr.civ.
Tribunalul București, secţia aIIIa civilă, prin decizia nr. 2415/A din 6 septembrie 2001, a admis apelul revizuentei, a admis cererea de revizuire, a modificat sentinţa de admitere a acţiunii în revendicare și a respins această acţiune ca neîntemeiată. S-a reţinut, în esenţă, că: pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a fost apărată cu viclenie de către consilierul său juridic, în procesul de fond, fiind incidente dispoziţiile art. 322 pct. 6 din C. pr.civ.; în ce privește fondul pricinii, terenul a fost expropriat cu o justă și prealabilă despăgubire, încât bunul a trecut în mod valabil în proprietatea publică a statului încă din 1938.
Curtea de Apel București, secţia aIIIa civilă, prin decizia civilă nr. 492 din 15 februarie 2002, a respins recursul reclamantei.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva hotărârii referitoare la admiterea cererii de revizuire, susţinându-se, în esenţă, că greșit s-a reţinut că existau motive de revizuire, printre care și pretinsa apărare cu viclenie a pârâtei Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.
Recursul în anulare este admisibil fiind declarat împotriva hotărârilor pronunţate anterior abrogării art. 330-3304 - Cod procedură civilă prin OUG. nr. 58/2003
Acest recurs în anulare nu este, însă, fondat.
Reclamanta O.R.I. a investit Judecătoria Sectorului 1 București, la data de 28 ianuarie 1998, cu o acţiune în revendicarea terenului în suprafaţă de 7250 mp, situat în București, chemând în judecată numai pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București, cu afirmaţia că nemișcătorul, care a fost dobândit în proprietate de antecesoarea sa, ar fi fost preluat de stat fără o bază legală, pentru a se crea o zonă de siguranţă a cartierului unde este situat bunul.
După ce s-a administrat proba cu înscrisurile furnizate de reclamantă și s-a efectuat o expertiză tehnică de identificare a terenului, cauza s-a judecat în fond la data de 12 martie 1998, fiind amânată pronunţarea la data de 19 martie 1998. La această din urmă dată, instanţa a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a se solicita de la pârâtul Consiliul General al Municipiului București relaţii cu privire la situaţia juridică a terenului, acordându-se termen în acest sens la data de 30 aprilie 1998.
La termenul din 30 aprilie 1998, reclamanta a formulat o cerere completatoare prin care a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, și Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat cu motivarea că terenul revendicat face parte dintr-un teren mai mare, în suprafaţă de 62.000 mp și care se află în administrarea acestei regii în baza H.G. nr.639 din 18 august 1995, republicată în anul 1996.
După ce reclamanta a depus completarea de acţiune, în încheierea de ședinţă din 30 aprilie 1998 s-a consemnat că „R.A.- A.P.P.S. prin consilier juridic C.I. este prezentă în sală. Apărătorul pârâtei R.A. – A.P.P.S. depune delegaţia și actele”. Conform aceleiași încheieri, cauza s-a judecat din nou în fond, și s-a consemnat că R.A. – A.P.P.S. prin consilier juridic „lasă la aprecierea instanţei soluţia” și că a cerut termen de pronunţare pentru a depune note scrise.
Prin notele scrise depuse de R.A. – A.P.P.S. la data de 6 mai 1998, sub semnătura aceluiași consilier juridic, s-a afirmat „că nu se cunoaște temeiul juridic al trecerii în proprietatea statului a terenului revendicat prin acţiune” și s-a solicitat doar pronunţarea unei hotărâri legale și temeinice.
După ce Judecătoria Sectorului 1 București a admis acţiunea în revendicare, consilierul juridic C.I. a întocmit, la 2 iunie 1998, o notă către directorul general al regiei în care a arătat, printre altele, că „având în vedere practica judiciară în materia revendicării terenurilor, faptul că Statul Român nu are titlu cu privire la terenul în cauză și faptul că acest teren este liber de construcţii, atacarea hotărârii judecătorești cu apel face puţin probabil ca această hotărâre judecătorească să fie desfiinţată”. În finalul notei adresată conducerii regiei, consilierul juridic C.I. arată că „faţă de această situaţie, vă rugăm să dispuneţi dacă nu se face apel și, în acest caz, să semnaţi prezenta notă”.
Iniţial, directorul general al regiei autonome a semnat nota întocmită de consilierul juridic, dar, ulterior, aflând situaţia juridică a terenului, a dispus apelarea sentinţei de retrocedare a terenului, apel, care, însă, a fost respins ca tardiv prin decizia nr.2612 din 12 septembrie 2000 a Curţii de Apel București – Secţia a III-a civilă.
În realitate, cu referire la terenul revendicat, se constată că, prin Deciziunea nr. 60110 din 19 iulie 1938 emisă de fostul Minister al Lucrărilor Publice și al Comunicaţiilor, în aplicarea Înaltului Decret Regal nr. 2030/11 iulie 1933, prin care lucrările de asanare a Lacului Floreasca au fost declarate de utilitate publică, bunul, alături de alte terenuri învecinate, a fost expropriat din proprietatea A.D. - autoarea reclamantei – care, prin Hotărârea nr. 618/1937 a aceluiași minister, a primit o justă și prealabilă despăgubire, ca echivalent al nemișcătorului declarat de utilitate publică.
Potrivit art. 322 pct. 6 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare se poate cere dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puși sub curatelă sau consiliu judiciar nu au fost apăraţi de loc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere.
Cea de a doua ipoteză a articolului citat este incidentă în cazul apărării cu viclenie a persoanelor prevăzute de acest text. Reprezentanţii sau apărătorii părţii respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu rea-credinţă, împrejurare care a condus la pierderea procesului.
Deși, uzual, prin viclenie se înţelege șiretenie, falsitate, ipocrizie, făţărnicie etc., în drept viclenia presupune întreprinderea de acte frauduloase cu intenţia de a facilita obţinerea unui beneficiu nemeritat ori ilegal de către o persoană și, implicit, de a o vătăma patrimonial pe alta.
În speţă, deși reclamanta, iniţial, a chemat în judecată, în calitate de pârât, Consiliul General al Municipiului București, după repunerea pe rol a cauzei a cerut introducerea în proces, în aceeași calitate, a societăţii care avea în administrare terenul , respectiv Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat. La termenul sorocit, după repunerea pe rol a cauzei, cu toate că regia nu a fost citată, presupunându-se, deci, că nu avea cunoștinţă de proces, s-a prezentat, totuși, în numele ei, consilierul juridic C.I. cu împuternicire scrisă, pregătită din timp, în care erau menţionate numărul de dosar și instanţa, deși litigiul se găsea la termenul la care reclamanta tocmai a cerut introducerea în cauză a regiei.
Prezenţa consilierului juridic C.I. cu delegaţie de reprezentare a regiei autonome pentru dosarul respectiv, în condiţiile în care în acel moment reclamanta abia a cerut chemarea regiei în judecată, nu a putut fi întâmplătoare, aceasta demonstrând existenţa unei conivenţe, de natura dolului contractual, între reclamantă și consilierul juridic al regiei autonome.
Dar, actele de viclenie ale consilierului juridic C.I. nu s-au oprit aici. Astfel, după dezbaterea orală a procesului, consilierul juridic a cerut amânarea pronunţării pentru a depune concluzii scrise, creând astfel impresia ori aparenţa unei documentări în privinţa procesului în scopul de a fi cât mai persuasiv în faţa instanţei. În realitate, din lectura concluziilor scrise, rezultă că reprezentantul regiei a negat dreptul statului asupra bunului, deși, printr-o simplă documentare ori informare, trebuia să cunoască că nemișcătorul a fost expropriat în condiţii de deplină legalitate, într-o perioadă în care capitala a fost supusă unui proces de sistematizare, urbanizare și modernizare care nu a avut nimic comun cu abuzurile comise după 6 martie 1945 proprietarilor de imobile.
Reprezentantului regiei pârâte, ca oricărui consilier juridic, trebuie să i se recunoască o anumită libertate de acţiune, dar o atare libertate se cuvine să cunoască o limită; nu se poate admite consilierului juridic să compromită patrimonial tocmai pe cel care l-a angajat să-l apere de comiterea de acte viclene, cum se constată în prezenta cauză; dovada în acest sens o constituie nota întocmită de consilierul juridic la 2 iunie 1998 și adresată conducerii regiei, în care a prezentat date nereale cu referire la situaţia juridică a terenului în scopul de a determina neapelarea sentinţei și, implicit, pentru ca reclamanta să beneficieze în mod nelegitim de un bun pe care nu îl putea moșteni de la autoarea sa.
Faţă de cele ce preced, se constată că instanţele de apel și de recurs au admis corect cererea de revizuire și, având în vedere această constatare, care face inutilă cercetarea și a celorlalte motive ale recursului în anulare, acest recurs a fost respins ca nefondat.