Hotărâre judecătorească. Obligația motivării. Garanție a dreptului la un proces echitabil.
Codul de procedură civilă, art. 261 alin. (1) și art. 304 pct. 7
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6
Cuprins pe materii: Drept procesual civil
Indice alfabetic: Decizie în interesul legii
Dreptul la un proces echitabil.
Hotărâre judecătorească. Obligația motivării.
Prevederile art. 261 alin. (1) din Codul de procedură civilă au consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, rolul textului fiind acela de a se asigura buna administrare a justiției și posibilitatea exercitării controlului judiciar.
Faptul că în materia dedusă judecăți, a fost pronunțată o decizie în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu scutește judecătorul unei cauze de a-și motiva hotărârea și de a analiza susținerile părților, cu raportare directă la situația de fapt și de drept.
Î.C.C.J, Secția contencios administrativ și fiscal
Decizia nr. 1540 din 17 martie 2010
Prin cererea adresată Curții de Apel Cluj-Napoca, reclamanta S.C. „O” SRL a chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Sălaj, solicitând ca după administrarea probelor și soluționarea fondului să se dispună: anularea Deciziei nr.74 din 10 martie 2009, emisă de M.F.P. A.N.A.F, Direcția generală de soluționare a contestațiilor, prin care i s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr.1552 din 7 aprilie 2005, ca nelegală și netemeinică, cu consecința anulării impunerilor reținute în titlul de creanță mai sus menționat, reprezentând TVA și accesorii, respectiv impozit pe profit și accesorii, în valoare totală de 810.361 lei; cu cheltuieli de judecată conform art.274 și următoarele Cod procedură civilă compuse din taxa de timbru, timbru judiciar, onorariu avocațial și altele.
În motivarea acțiunii reclamanta arată că TVA și impozitul pe profit stabilite de plată de către organele fiscale în urma controlului efectuat și soldat cu decizia de impunere nr.1552/2005 nu sunt datorate deoarece determinarea acestor sume a fost făcute în mod eronat, dându-se textelor de lege o interpretare restrictivă și extrapolând cu acte normative ulterioare care nu au incidență în speță.
Arată că organul de control a sesizat concomitent și organele de cercetare penală care s-au finalizat prin neînceperea urmăririi penale față de administratorul societății.
Reclamanta susține că societatea a procedat legal la deducerea cheltuielilor cu materialele de construcții folosite pentru lucrări deoarece acestea din urmă au fost efectiv executate, iar cheltuielile au fost aferente realizării veniturilor.
În plus, contabilitatea firmei reține toate documentele operative justificative precum și documentele financiar-contabile, potrivit Legii nr.82/ 1990.
Se mai învederează faptul că facturile conțin elementele principale, respectiv datele furnizorilor, denumirea materialelor, cantitate, prețul, ștampila, că acest aspect nu s-a contestat de către organul fiscal, ci doar faptul că, în parte din ele lipsesc datele de identificare ale delegatului și datele privind mijloacele de transport, semnătura de primire a beneficiarului așa încât, în opinia reclamantei invocarea lipsei calității de document justificativ al facturilor emise de furnizori fără a se ține seama de sensul art.4 alin.(1) și alin.(6) lit. m din O.U.G. nr.217/1999 pentru modificarea și completarea OG nr. 70/1994 privind impozitul pe profit constituie o gravă eroare și o interpretare partizană a acestui act normativ.
În opinia reclamantei lipsurile constatate constituie deficiențe care pot fi încadrate în textul permisiv de sub pct.119 din Regulamentul de aplicare al legii contabilității.
În privința neacordării nedeductibilității TVA înscrisă în facturile de aprovizionare emise în anul 2000 reclamanta susține că organele fiscale nu au ținut seama de cadrul legal privind modul de definire a „documentului justificativ” și de faptul că societatea, în calitate de beneficiar, nu avea posibilitatea și abilitarea legală pentru verificarea furnizorului în ceea ce privește calitatea lui de plătitor al TVA.
Prin sentința nr.352 din 2.07.2009 a Curții de Apel Cluj a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. „O” SRL împotriva Ministerului Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Sălaj,.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin acțiunea introductivă reclamanta a contestat decizia de impunere nr.1552 din 7 aprilie 2005 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul D.G.F.P. Sălaj.
Instanța a reținut că organele fiscale au făcut constatări în legătură cu operațiuni comerciale de aprovizionare cu materiale de construcții efectuate de societate și pentru care furnizorii mărfurilor au emis facturi, considerate ulterior ca fiind fictive.
Contestația reclamantei a fost respinsă prin decizia nr.74 din 10 martie 2009 emisă de Ministerul Finanțelor Publice – Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.
Instanța a reținut că în materia impozitului pe profit factura, ca document contabil justificativ trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de pct.119 din Regulamentul contabil, inclusiv datele de identificare ale delegatului, date privind mijlocul de transport, data și ora expedierii, precum și semnătura de primire a mărfii.
Instanța a constatat, din analiza materialului probator, că facturile fiscale în cauză nu au fost completate cu toate datele și elementele prevăzute în formularul cu regim special de înscriere și numerotare, reținând și faptul că prin Decizia nr.V din 15 ianuarie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că TVA nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. „O” SRL solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei și admiterea cererii și anularea Deciziei nr.74 din 10.03.2009 emisă de A.N.A.F. și, în subsidiar, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivele de recurs se critică soluția instanței de fond deoarece:
- starea de fapt nu a fost reținută în mod obiectiv.
Instanța de fond a reținut inexistența Notelor de recepție pentru facturile din Anexa 1, la raportul de inspecție, dar concluzia este greșită pentru că aceste note de recepție au existat în contabilitatea S.C. „O” SRL dar nu au fost luate în considerarea de organele fiscale pentru că au fost considerate „ca fiind aferente unor facturi catalogate false”.
Este invocat și faptul că lucrările de construcție există în materialitatea lor pentru că s-au întocmit recepții finale de către beneficiar, așa cum rezultă din Raportul de expertiză tehnică întocmit în dosarul penal.
- interpretarea normei de drept s-a făcut în mod restrictiv cu toate că textul incident nu reține o formulare imperativă.
Pentru că pct.119 din Regulamentul de aplicare a legii contabilității nr.82/1991, în alin.2, prevede că „documentele justificative cuprind, de regulă, următoarele elemente principale….”, recurenta consideră că această sintagmă nu înseamnă că pot fi înlăturate facturile care nu conțin toate datele din cuprinsul actului și ar fi trebuit ca legiuitorul să fi prevăzut și sancțiunea pentru nerespectarea formei;
- s-a făcut incidentă o nouă formă de drept ulterioară unei stări de fapt anterioare.
Instanța de fond a invocat și Decizia nr.V din 15.01.2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși numai este incidentă unei perioade ulterioare controlului.
După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte a admis recursul declarat pentru următoarele considerente:
Litigiul ce a fost soluționat de instanța de fond vizează stabilirea unor obligații de plată în sarcina reclamantei reprezentând TVA, impozit pe profit, majorări de întârziere și penalități aferente acestora plecând de la faptul că organele fiscale au considerat că un număr de facturi, evidențiate în Anexa nr.1 la Raportul de inspecție fiscală nu îndeplinește calitatea de document justificativ pentru că nu au fost efectuate operațiunile economico-financiare cu acele societăți comerciale.
Susținerile părților în această privință au fost diametral opuse, iar instanța de fond s-a limitat la a invoca dispozițiile art.21 alin.4 lit.f), art.145 alin.8 lit.a) și b) din Codul fiscal, dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.92/ 1991 și cele ale Deciziei nr.V din 15.01.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dar fără a analiza, în concret, în ce măsură facturile fiscale întocmite în anul 2000 sunt sau nu document justificativ, în sensul legii.
Potrivit art.261 alin.1 Cod procedura civilă, hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.
Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art.304 pct.7 Cod procedura civilă, rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare.
De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art.6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.
A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.
Faptul că în această materie a fost pronunțată o decizie în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu scutește judecătorul unei cauze de a-și motiva hotărârea și de a analiza susținerile părților, cu raportare directă la situația de fapt și de drept.
De aceea, în baza art.312 alin.3 și 5 Cod procedura civilă, raportat la art.20 din Legea nr.554/2004, recursul declarat a fost admis, sentința atacată a fost casată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.