Clădiri și terenuri din parcuri industriale. Facilităţi fiscale. Competenţa legală de aprecierea a legalităţii acordării.
Legea nr. 571/2003, art. 250 alin. 1 pct.9 și art. 257 alin. (1) lit. 1
Legea nr. 143/1999, art. 2
O.U.G. nr. 117/2006
Regulamentul CE nr. 659/1999
Cuprins pe materii: Drept financiar fiscal
Indice alfabetic: Ajutor de stat.
Comisia Europeană
Facilităţi fiscale.
Impozit pe clădiri. Scutire
Parcuri indistriale
Reprezintă o formă de ajutor de stat, în sensul prevederilor art. 2 alin. 8 din Legea nr. 143/1999, facilităţile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. 1 din Codul fiscal potrivit cărora nu se datorează impozit pentru clădirile din parcurile industriale, știinţifice și tehnologice.
Astfel fiind, actele administrativ fiscale emise de organele fiscale naţionale prin care se constată nelegalitatea acordării acestei forme de ajutor de stat și să dispune recuperarea acestuia, sunt emise cu încălcarea competenţei exclusive de control și decizie a Comisiei Europene, care potrivit dispoziţiilor OUG nr. 117/2006, începând cu data de 1 ianuarie 2007, este singura autoritate abilitată să constate ilegalitatea unui ajutor de stat și să desfășoare procedurile de recuperare și rambursare a acestuia.
Î.C.C.J, Secţia contencios administrativ și fiscal
Decizia nr. 5731 din 10 decembrie 2009
Prin sentinţa nr.35/F din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Brașov - Secţia contencios administrativ și fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. „AP" S.A. Brașov, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală Brașov - Biroul Soluţionare Contestaţii, și a anulat Decizia de impunere nr.699364/8634/18.01.2008 și Dispoziţia nr.60/31.03.2008, emise de pârâtă, privind impozitul pe clădiri, în sumă de 781.041 lei, și impozitul pe teren, în sumă de 8.791 lei, reţinute în sarcina reclamantei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta este organizată și desfășoară activitatea în cadrul parcului industrial „PR", conform Hotărârii Guvernului nr. 10/2004 privind aprobarea delimitării zonei aferente Parcului industrial "PR" din cadrul platformei industriale a Societăţii Comerciale "R" - S.A. Brașov.
Or, arată prima instanţă, potrivit art.250 alin.(l) pct.9 din Codul fiscal, „Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, (...) clădirile din parcuri industriale, știinţifice și tehnologice, potrivit legii", iar conform art.257 alin.(l) lit.l) din același cod, „Impozitul pe teren nu se datorează pentru (...) terenurile parcurilor industriale, știinţifice și tehnologice, potrivit legii", astfel încât reclamanta nu datorează impozit pe teren.
Instanţa reţine că S.C.”AP”SA își desfășoară activitatea în perimetrul parcului industrial PR așa cum acesta a fost înfiinţat și delimitat prin Ordinul nr.255/2004, O.G.nr.65/2001, O.G. nr.115/2003, H.G. nr.1019/2004, beneficiind astfel de prevederile art.250 alin.1 pct.9 și art.257 lit.i din Codul fiscal, în sensul că este scutită de impozite și taxe pentru clădirile și terenurile pe care le deţine, întrucât aceasta este situată și își desfășoară activitatea în cadrul parcului industrial.
Așadar, se arată în considerentele sentinţei atacate, faţă de actele de la dosar și faţă de prevederile legale sus menţionate, rezultă că reclamanta nu datorează ope legis aceste impozite pe clădiri și teren, impozite pe care pârâta în mod nelegal le-a calculat în sarcina reclamantei, prin Decizia de impunere nr.699364/8634/18.01.2008, în valoare totală de 781.041 lei impozit pe clădiri, și 8.791 lei impozit pe teren (f. 12-13 dosar).
De asemenea, reţine instanţa de fond, având în vedere faptul că dispoziţiile din Codul fiscal sus menţionate au fost declarate de Curtea Constituţională, prin Decizia nr.l 131/2008, ca fiind constituţionale, iar pârâta le-a încălcat prin actul fiscal emis, se impune anularea acestuia, constatându-se că a fost emis cu încălcarea prevederilor Codului fiscal; dată fiind nelegalitatea deciziei de impunere, urmează a fi anulată și Dispoziţia nr.60/31.03.2008, de respingere a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere.
Arată prima instanţă că prevederile Codului fiscal au caracter general, aplicându-se tuturor societăţilor înfiinţate în baza legii ca parc industrial, și nu se poate reţine susţinerea și apărarea pârâtei că scutirea de impozite pe teren și clădiri distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizare selectivă.
împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Direcţia Fiscală Brașov.
Recurenta apreciază că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greșită a legii, temei juridic prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Susţine recurenta că în mod greșit instanţa de fond a apreciat că în speţă nu este vorba de ajutor de stat ci de o scutire la plata taxelor și impozitelor prevăzute de lege, aceasta din urmă fiind o măsură acordată societăţilor înfiinţate ca parcuri industriale pentru a-și desfășura activitatea în bune condiţii.
Intimata reclamantă nu poate beneficia ope legis de facilităţi fiscale reprezentând scutiri de la plata impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren, întrucât aceste facilităţi trebuie să respecte legislaţia ce reglementează acordarea acestora, respectiv Codul Fiscal, raportat la dispoziţiile Legii nr. 143/1999, privind ajutorul de stat și O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, în armonie atât cu legislaţia română cât și cea europeană în materia ajutorului de stat.
Acordarea facilităţilor fiscale în temeiul prevederilor Legii nr.571/2003, privind Codul Fiscal, în beneficiul intimatei reclamante reprezentând ajutor de stat în sensul dispoziţiilor legale menţionate cât și ale art.87 și 88 din Tratatul CE. și sunt supuse notificării.
Astfel, se susţine că pentru perioada 2004 - 2006 intimata reclamantă nu a făcut demersuri pentru a obţine autorizarea Consiliului Concurenţei ca și condiţie prealabilă și obligatorie pentru acordarea ajutorului de stat sub forma scutirii de la plata taxelor și impozitelor.
Prin urmare, acordarea de facilităţi fiscale unor persoane juridice care potrivit legii își desfășoară activitatea în cadrul unui parc industrial nu se poate acorda ope legis, ci cu îndeplinirea condiţiilor cerute atât de legislaţia română cât și de cea europeană în materia privind ajutoarele de stat, fapt dealtfel impus de și de prevederile art.l alin.5 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal.
întrucât nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art.3 alin.l din O.U.G. nr. 117/2006, cu modificările ulterioare, orice ajutor de stat supus obligaţiei de notificare nu poate fi acordat decât după parcurgerea procedurii naţionale în domeniul ajutorului de stat potrivit actelor normative menţionate, astfel că acordarea acestora în absenţa unei autorizări este ilegală.
Se precizează și faptul că în luna martie a anului 2008 s-a procedat la iniţierea proiectului de hotărâre înregistrat sub nr.50868 din 28.03.2008 având ca obiect notificarea Consiliului Concurenţei în vederea transmiterii acesteia spre autorizare Comisiei Europene, cu privire la schema de ajutor de stat pentru societăţile care își desfășoară activitatea în parcul industrial S.C. „PR” SA.
Că ajutorul notificat de către Direcţia Fiscală Brașov, îmbracă forma unui ajutor de operare, respectiv ajutor regional destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii și care poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene și cu respectarea condiţiilor prevăzute de Liniile Directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007 – 2013.
În fine, arată recurenta că modul în care Direcţia Fiscală Brașov a procedat la stabilirea creanţelor fiscale datorate bugetului local în sarcina reclamantei este în totală concordanţă cu dispoziţiile legale în materie, fapt confirmat și de practica judiciară.
Intimata S.C.”AP”SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de fond, ca temeinică și legală arătând, în esenţă, că atât Decizia de impunere nr. 699364/8634/18.01.2008 cât și Dispoziţia nr. 60/31.03.2008, au fost emise de autorităţi care nu au calitatea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat recurenta, nici în cazul în care acestea vor fi calificate de instanţa de recurs drept facilităţi fiscale acordate prin efectul Codului fiscal si nici în cazul în care vor fi calificate ca drept ajutoare de stat existente la 01.01.2007. în această din urmă situaţie Comisia Europeană fiind singura abilitată a dispune cu privire la ajutoarele de stat existente în România la 01.01.2007.
În acest sens s-au invocat următoarele prevederi ale dreptului comunitar și ale dreptului intern: art. 1 lit. b din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European; art. 17. 18 si 19 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European; art. 4 alin. 4, art. 6, art. 7 și art. 9 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European; pct. 5, 7 și 8 din Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE; art. 4 lit. b, art. 6 și art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE; art. 7 lit. d din O.G. nr. 65/2001; art. 3 din Ordinul nr. 255/2004; Cap. 3 pct. 3.1. și 3.3. - sbpct. 3.3.1. din Programul de guvernare 2001 – 2004; art. 4, art. 38 alin. 1 și alin. 2 lit. d din Legea nr. 215/2001; art. 250 pct. 9 și art. 257 lit. l din Codul fiscal; art. 1 alin. 3 din Codul fiscal; art. 77 alin. 5 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate, de apărările făcute prin întâmpinare cât și de prevederile art.3041 Cod procedură civilă, apreciază că acesta nu este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Intimata-reclamantă funcţionează în cadrul parcului industrial administrat de S.C.”PR”SA care a obţinut titlu de parc industrial conform ordinului Ministerului Administraţiei și Internelor nr. 255 din 3 iunie 2004.
Recurenta Direcţia Fiscală Brașov a procedat la emiterea deciziei de impunere nr.699364/8634 din 18 ianuarie 2008 în vederea perceperii impozitului pe clădirile și terenurile proprietatea S.C.”Axe și Punţi”SA deţinute în cadrul parcului industrial.
Problema care se impune a fi elucidată este aceea dacă facilităţile fiscale prevăzute de art. 250 alin.l pct.9 și art.257 alin.1 lit. 1 din Codul fiscal, în sensul că nu se datorează impozit pentru clădirile și terenurile din parcurile industriale reprezintă o formă de ajutor de stat în sensul prevederilor din art.2 alin.8 din Legea nr.l43/1999( pentru perioada în care această lege a fost în vigoare).
În art.2 din Codul Fiscal sunt precizate impozitele și taxele reglementate de acesta, printre acestea regăsindu-se și impozitele și taxele locale, la litera h.
Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.571/2003, privind Codul Fiscal “prezentul cod stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele prevăzute la art.2, care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și taxe , precum și modul de calcul și de plată al acestora”.
Art.1 alin.3 și 4 din Legea nr.571/2003 prevăd că “în materie fiscală dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului Fiscal. Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat”.
Aceste dispoziţii se regăsesc și în art.148 alin.2 din Constituţia României.
În art.1 alin.5 din Codul Fiscal se prevede faptul că “orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr.117/2006, privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.137/2007”.
Ajutorul de stat a fost definit în art.2 din legea 143/1999, „ca fiind orice măsură de sprijin acordată de stat sau de către unităţile administrative-teritoriale, din resurse de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale…. sau ale colectivităţilor locale, indiferent de formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi, fiind considerat incompatibil cu mediul concurenţial normal”.
Ajutorul de stat poate fi acordat prin mai multe modalităţi, printre care în art.2 alin.8 se enumeră exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor. Ajutorul de stat se concretizează prin urmare, în cazul intimatei reclamante, în exceptarea de la aceste impozite și taxe pentru terenuri și clădiri, asigurându-se acesteia un beneficiu de natură economică și financiară, pe care nu l-ar fi obţinut în absenţa acestor măsuri. Prin urmare intimata reclamantă intră în categoria persoanelor juridice cărora, li se putea acorda ajutorul de stat, însă în condiţiile procedurii instituită de O.U.G. nr.117/2006.
Întrucât această scutire de impozit reprezintă un ajutor de stat, conform art.l alin.(5) din Codul fiscal, persoanele care, în virtutea titlului de parc industrial, beneficiază de o asemenea scutire trebuie să se supună reglementărilor și modalităţilor de notificare și autorizare prevăzute în materia ajutorului de stat: Legea nr.l43/1999 privind ajutorul de stat și, ulterior, de O.U.G nr.117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat.
În ceea ce privește competenţele privind autorizarea și recuperarea ajutorului de stat s-a constatat că, pentru perioada 1 ianuarie 2000-31 decembrie 2006 potrivit prevederilor Legii nr. 143/1999, constatarea ca ilegal a unui ajutor de stat, precum și procedurile de recuperare și rambursare a ajutorului de stat erau atribuţii aflate în competenţa Consiliului Concurenţei și a instanţelor de judecată, iar nu a organelor fiscale.
Ulterior datei de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, conform prevederilor O.U.G. nr.l 17/2006 competenţa de constatare ca ilegal a unui ajutor de stat și procedurile de recuperare și rambursare a ajutorului ilegal au fost transferate Comisiei Europene, Consiliul Concurenţei îndeplinind rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană și furnizorii de ajutor de stat.
Astfel, conform art.26 din O.U.G. nr.117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, „beneficiarul unui ajutor de stat este obligat să ramburseze suma reprezentând echivalentă ajutorului de stat a cărei recuperare a fost dispusă de Comisia Europeană”.
În art.30 se prevede că, Consiliul Concurenţei îndeplinește rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană și furnizorii de ajutor de stat, în procedura de adoptare a deciziilor de suspendare sau recuperare provizorie a ajutoarelor de stat, în conformitate cu dispoziţiile art.11 din Regulamentul CE nr.659/1999.
Conform textului comunitar invocat, Comisia Europeană are dreptul să solicite și să obţină de la orice stat membru informaţii despre ajutoarele de stat existente.
Numai în cazul în care Comisia consideră că un ajutor existent nu mai este compatibil cu piaţa comună, aceasta, în mod exclusiv, poate propune, în scris, statului în cauză una dintre următoarele măsuri: modificări de fond ale schemei de ajutor; introducerea unor cerinţe procedurale; abrogarea schemei de ajutor.
În aceste condiţii, fără a mai analiza întreaga procedură după aplicarea acestei prevederi legale se constată că atât decizia de impunere, cât și dispoziţia privind soluţionarea contestaţiei au fost emise de organe neabililtate de a dispune măsuri în legătură cu ajutoarele de stat.
Astfel, orice decizii emise de organismele din România, inclusiv cele emise de organele fiscale locale, încalcă rolul exclusiv de control și decizie al Comisiei Europene, urmând a fi anulate ca fiind emise de organe fără calitate în a dispune măsuri privitoare la ajutoarele de stat autorizate sau ilegale.
În concluzie, avându-se în vedere considerentele expuse anterior, sentinţa recurată urmează a fi menţinută cu motivarea reţinută de Înalta Curte privind atât calificarea ca ajutor de stat a facilităţilor fiscale prevăzute de Codul fiscal pentru parcurile industriale sub forma scutirilor de la plata impozitului pe terenuri și clădiri și organul competent să dispună măsuri privitoare la ajutoarele de stat după data aderării României la Uniunea Europeană.
Recursul a fost respins ca nefondat.