Hotărâre a Plenului C.S.M. privind suspendarea din funcție a unui judecător. Acțiune în despăgubiri formulată separat și ulterior acțiunii în anularea actului. Instanță competentă.
Legea nr. 317/2004, art. 29 alin. (5) și (7)
Legea nr. 554/2004, art. 19
Cuprins pe materii: Drept administrativ
Indice alfabetic: Act administrativ.
Acțiune în despăgubiri.
Competență materială
Judecător. Suspendare din funcție.
Plenul C.S.M. Hotărâre
Prejudiciu cauzat de actul pretins nelegal.
Principiul dublului grad de jurisdicție
Principiul simetriei juridice
Legea nr. 317/2004, republicată, prin art. 29 alin. (5) și
(7) instituie o procedură specială, în cadrul căreia
hotărârile Plenului C.S.M. referitoare la cariera și drepturile
judecătorilor și procurorilor se atacă direct cu recurs la
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios
administrativ și fiscal, care judecă în primă și
ultimă instanță.
Acțiunea în despăgubiri formulată pe cale separată pentru prejudiciile provocate prin adoptarea acestor hotărâri este însă, de competența de soluționare a curții de apel. Prin stabilirea soluționării în primă instanță a unei astfel de cauze în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, s-ar ajunge la încălcarea principiului dublului grad de jurisdicție și a principiului simetriei juridice.
ICCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal
Decizia nr. 819 din 28 februarie 2008
Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2007, în primă instanță, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul CC în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Finanțelor Publice (în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor), a solicitat instanței să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata următoarelor sume, reactualizate în raport cu rata inflației până la data executării efective, cu titlu de despăgubiri materiale și daune morale:
Totodată, reclamantul a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, susținând că pârâtul CSM, în lipsa aprobării rectificării bugetului de stat cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fondurile necesare pentru plata sumelor solicitate.
Reclamantul solicită obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul arată următoarele:
Prin Hotărârea nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M. a fost suspendat, începând cu data de 19.10.2004, din funcția de judecător la Judecătoria P.
Contestația reclamantului împotriva acestei hotărâri a fost respinsă prin Hotărârea nr.347 din 8 septembrie 2005 a Plenului C.S.M.
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de CC împotriva Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M., și a modificat parțial hotărârea atacată, în sensul că perioada suspendării din funcția de judecător începe de la 26 ianuarie 2005, data emiterii hotărârii Plenului, iar nu de la data de 19 octombrie 2004.
Reclamantul susține că a efectuat demersurile necesare în vederea obținerii drepturilor legale prin suspendarea executării Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M., conform art.30 alin.(34) din Legea nr.317/2004, modificat prin Titlul XV, art.35 din Legea nr.247/2005 (devenit art.29 alin.(8) în forma republicată a Legii nr.317/2004).
Reclamantul mai susține că cererile adresate în acest sens C.S.M. nu au fost soluționate, ceea ce a fost de natură să îi producă importante prejudicii întrucât veniturile sale constituie singura sursă de întreținere a familiei, din care mai fac parte soția și doi copii minori.
Astfel, datorită faptului că nu a fost suspendată executarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sa din funcția de judecător, reclamantul susține că pe de o parte a fost lipsit de unica sursă de venit, fiind, în același timp, împiedicat să desfășoare o altă activitate remunerată, datorită interdicțiilor și incompatibilităților specifice funcției de magistrat, a căror încălcare ar fi condus la aplicarea unei sancțiuni disciplinare sau la excluderea din magistratură.
Cererea prin care reclamantul a solicitat pe calea dreptului comun să se constate suspendarea de drept a executării Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M. a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentința civilă nr.264 din 23 mai 2006 a Tribunalului Neamț, rămasă irevocabilă prin decizia nr.1023/2003 a Curții de Apel Bacău.
La termenul de judecată din 14 februarie 2008, pârâtul CSM a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Având în vedere prevederile art.137 alin.(1) cu referire la art.158 alin.(1) din C. proc. civ. Curtea a rămas în pronunțare cu privire la excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul CSM.
În susținerea excepției invocate, pârâtul C.S.M. a arătat următoarele:
- cererea reclamantului este întemeiată pe dispozițiile art.19 din Legea nr.544/2004 cu referire la art.8 alin.(1) din aceeași lege, cu motivarea că nu a primit răspuns la memoriul prin care reitera cererea de a se constata suspendarea executării Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M.;
- reclamantul a fost eliberat din funcția de judecător prin Decretul Președintelui României nr.837 din 14 septembrie 2007, astfel că, la data formulării cererii, nu mai avea calitatea de magistrat. Pe cale de consecință nu mai sunt incidente dispozițiile art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, republicată, care prevăd competența Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa recursurile declarate împotriva hotărârilor privind carierea și drepturile judecătorilor;
- competența de soluționare a cererii reclamantului aparține Curții de Apel, conform art.3 pct.1 din C. proc.civ. având în vedere că pârâtul C.S.M. este autoritate publică centrală.
Conform art.137 alin.(1) din C.proc.civ, analizând cu prioritate excepția de necompetență materială a instanței, invocată de pârâtul C.S.M., Înalta Curte reține următoare:
Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal:
1. Reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri materiale și daune morale, invocând refuzul nejustificat al C.S.M. de a-i răspunde la petițiile din 7 martie 2006 și 31 august 2007 prin care a solicitat C.S.M. să îi comunice, în temeiul Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, dacă recursul formulat împotriva Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M. suspendă executarea acesteia, în raport cu prevederile art.30 alin.(34) din Legea nr.317/2004, modificat prin Titlul XV, art.35 din Legea nr.247/2005 (devenit art.29 alin.(8) în forma republicată a Legii nr.317/2004).
2. Cererea este întemeiată pe dispozițiile art.8, art.16 și art.19 din Legea nr.554/2004, iar reclamantul susține că Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal este competentă, potrivit art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, republicată, întrucât daunele solicitate au caracter subsecvent, accesoriu, recursului declarat împotriva Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M..
Prin Hotărârea nr.20 din 26 ianuarie 2005, Plenul C.S.M. a dispus suspendarea din funcție a reclamantului din funcția de judecător începând cu data de 19 octombrie 2004.
Prin decizia nr.3514 din 18 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamant împotriva Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M. și a modificat hotărârea atacată în sensul că măsura suspendării din funcție începe cu data de 26 ianuarie 2005, reținând că actul emis la 26 ianuarie 2005 nu poate retroactiva pentru perioada 19 octombrie 2004 – 26 ianuarie 2005.
Daunele solicitate de reclamant vizează perioada 29.09.2005 – 18.10.2006 și este întemeiată pe refuzul C.S.M. de a constata suspendarea de drept a executării Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M. ca efect al recursului declarat în temeiul art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, republicată.
În privința temeiurilor de drept invocate de reclamant, reprezentate de art.8 și art.16 din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte constată că acestea vizează ipoteza în care persoana vătămată sesizează instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului și, în același timp, printr-un capăt de cerere accesoriu, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.
Or, în speță, reclamantul a formulat cerere separată prin care solicită daune materiale și morale ca urmare a refuzului C.S.M. de a constata suspendarea de drept a executării Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M., situație care ar putea fi încadrată în ipoteza reglementată de art.19 din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor art.19 alin.(1) și (2) din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare:
„Art.19. - (1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).”
Este evident faptul că acest text de lege reglementează cererea de despăgubiri formulată separat și ulterior acțiunii în anularea actului.
De asemenea, este evident faptul că dispozițiile art.19 din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare, au în vedere despăgubirile solicitate pentru prejudiciul cauzat de actul pretins nelegal în perioada în care acesta s-a aflat în vigoare (și-a produs efectele), prejudiciu constatat cu ocazia și ca urmare a soluționării și admiterii acțiunii în anularea actului.
Or, în speță, se constată că cererea de daune formulată de reclamant nu își găsește temeiul în acțiunea de anulare a Hotărârii nr.20 din 26 ianuarie 2005 a Plenului C.S.M. întrucât daunele sunt aferente perioadei în care această hotărâre și-a produs efectele (29.09.2005 – 18.10.2006), iar nu perioadei pentru care s-a dispus modificarea acesteia (19 octombrie 2004 – 26 ianuarie 2005) prin decizia Înaltei Curți.
Conform dispozițiilor art.19 alin.(3) din Legea nr. 554/2004, cererea de despăgubiri, formulată în temeiul acestui articol, trebuie să urmeze regulile instituite de această lege și în privința competenței teritoriale și materiale de judecată.
Față de aceste dispoziții, a admite susținerea reclamantului în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este competentă a soluționa în primă instanță acțiunea în despăgubiri, ar însemna încălcarea principiului dublului grad de jurisdicție și a principiului simetriei juridice.
Pe de altă parte, Curtea reține că art.29 alin.(5) și (7) din Legea nr.317/2004, republicată, instituie o procedură specială în cadrul căreia hotărârile Plenului C.S.M. referitoare la cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor se atacă direct cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal care judecă în primă și ultimă instanță.
Așa fiind, în raport de obiectul acțiunii, astfel cum aceasta a fost formulată, precum și de interferența dispozițiilor dintr-o lege specială, pe de o parte (Legea nr.317/2004, republicată, art.29 alin.7) și o lege generală, pe de altă parte (Legea nr.554/2004, art.19), care nu poate avea drept consecință încălcarea principiului dublului grad de jurisdicție, Curtea a admis excepția de necompetență materială invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.
Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art.10 alin.(1) din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și rangul central al autorității publice pârâte, în temeiul art.158 alin.(1) din Codul de procedură civilă, competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.