Impozit pe veniturile din drepturile de licenţă. Convenţie pentru evitarea dublei impuneri înte România și Germania. Rezidenţă fiscală în statul străin.
Index alfabetic: Drept de licenţă
Dublă impunere
Impozit pe venit
Rezidenţă fiscală
Decretul nr. 625/1973, art.11 alin.1
Conform art.11 alin.1 din Decretul nr.625/1973 privind ratificarea Convenţiei dintre România și Germania privind evitarea dublei impuneri asupra veniturilor și averii, drepturile de licenţă care provin dintr-un stat contractant și sunt plătite unei persoane care își are reședinţa în celălalt stat contractant pot fi impuse numai în acest celălalt stat contractant.
A da o altă interpretare dispoziţiilor privind repartizarea dreptului de impunere între statele contractante nu este în sensul voinţei exprimate de acestea.
I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fiscal,
decizia nr.749 din 24 februarie 2004
Reclamanta S.C.”S.” SA Drobeta Turnu-Severin a solicitat anularea pct.1 din decizia nr.196 din 28 februarie 2002 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, considerând-o nelegală în raport cu prevederile art.11 alin.2 din Convenţia de evitare a dublei impuneri încheiată de Statul Român cu Germania.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâta a dat o altă interpretare a alin.2 al art.11 din Convenţie, confundând noţiunile de „stat contractant” și „celălalt stat contractant”, confuzie care, în opinia acesteia, provine din înţelegerea eronată a alin.1 din art.11 și care, în final, conduce la aplicarea inversă a alin.2 și nu în sensul în care au înţeles statele contractante.
Totodată, reclamanta a arătat că, deși certificatele eliberate de Germania menţionează expres atât rezidenţa fiscală cât și reţinerea impozitului de către statul german, în virtutea Convenţiei, precum și faptul că a depus la dosar: certificatele de rezidenţă fiscală, aferente anilor 1997 – 2001, dovezi de plată a drepturilor de licenţă în moneda Germaniei în favoarea titularei drepturilor de licenţă, totuși, autoritatea fiscală, prin decizia nr.196 pct.1 a respins ca neîntemeiată contestaţia sa formulată pentru suma de 553.421.653 lei, reprezentând impozit pe venitul persoanelor nerezidente și pentru suma de 55.342.165 lei, reprezentând penalităţi în cota de 10%.
Curtea de Apel Craiova, Secţia de contencios administrativ a admis acţiunea formulată de S.C.”S.”SA Drobeta Turnu-Severin, a anulat în parte actul de control și decizia nr.196 din 28 februarie 2002 și cu privire la sumele de 553.421.653 lei, impozit pe venit pentru persoanele nerezidente, 55.342.165 lei, penalităţi de 10%, 79.590.046 lei, impozit pe venit pentru persoanele nerezidente și 7.959.005 lei, penalităţi de 10%, precum și celelalte obligaţii reţinute prin actul de control, reţinând, în esenţă, că s-a dovedit în cauză că persoana care își are reședinţa în celălalt stat contractant este impusă în acest „celălalt stat”, fiind aplicabile dispoziţiile art.11 alin.1 din Convenţie, iar nu cele ale art.11 alin.2 din Convenţie. Aceasta, întrucât s-a prezentat certificatul de rezidenţă fiscală care atestă că drepturile încasate de la „S.” SA au fost impozitate în Germania, iar aplicarea art.11 alin.2 ar constitui o dublă impunere, contrară Convenţiei.
Totodată, s-a reţinut că nu se poate aprecia ca fiind corect și legal punctul de vedere al pârâtei privind impozitarea redevenţei, categoria în care intră și drepturile de licenţă, întrucât art.19 din Convenţie la care se face referire stabilește doar modul în care se face impozitarea, iar nu faptul că drepturile de licenţă s-ar impozita pe teritoriul României.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi în nume propriu și în numele Ministerului Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Printr-un prim motiv de recurs s-a susţinut că instanţa de fond, în mod eronat, a reţinut că măsura impusă prin actele atacate referitoare la impozitarea veniturilor provenite din drepturile de licenţă plătite societăţii germane „G. L.” prin aplicarea dispoziţiilor art.11 alin.2 din Decretul nr.625/1973 (Convenţia dintre România și Germania privind evitarea dublei impuneri asupra veniturilor și averii) contravine dispoziţiei art.11 alin.1 din același decret, greșeala decurgând dintr-o interpretare eronată a actelor normative aplicabile cauzei. În acest sens s-a susţinut că veniturile respective se încadrează în noţiunea de redevenţă, fiind deci aplicabile dispoziţiile art.11 alin. 2 coroborat cu art.19 din Convenţie, precum și cu pct.6 din Protocolul Anexă la Convenţie, iar certificatul de rezidenţă, prezentat de firma germană, nu conduce la inaplicabilitatea acestor texte, cum, în opinia recurentei, greșit a reţinut instanţa de fond.
Sentinţa atacată este criticată și pentru faptul că prin aceasta instanţa de fond s-a pronunţat asupra unor aspecte cu care nu a fost investită, acordând mai mult decât s-a cerut, respectiv a anulat și pct.2 din Decizia nr.196/2002, deși prin acţiune s-a solicitat doar anularea pct.1 din decizie.
Recursul este fondat.
Conform art.11 alin.1 din Decretul nr.625/1973 privind ratificarea Convenţiei dintre România și Germania privind evitarea dublei impuneri asupra veniturilor și averii, drepturile de licenţă care provin dintr-un stat contractant și sunt plătite unei persoane care își are reședinţa în celălalt stat contractant pot fi impuse numai în acest celălalt stat contractant.
Faptul că acest text consacră regula, o recunoaște chiar și recurenta-pârâtă, doar că aceasta susţine că „nu este o regulă ce are caracter general”, în sens de suveranitate fiscală, tocmai datorită dispoziţiilor art.11 alin.2 din aceeași Convenţie, potrivit căreia aceste drepturi de licenţă pot fi însă impuse și în statul contractant din care provin, în conformitate cu legislaţia acelui stat, impozitul neputând depăși însă 10% din suma reprezentând drepturile de licenţă.
Desigur, regula prevăzută de art.11 alin.1 din Convenţie permite și aplicarea art.11 alin.2 în anumite situaţii, ceea ce nu este însă de natură a schimba caracterul dispoziţiilor art.11 alin.1, ci doar de a crea posibilitatea impunerii la sursă, în situaţia în care nu este respectată regula.
Așadar, se constată că a da o altă interpretare dispoziţiilor privind repartizarea dreptului de impunere între statele contractante nu este în sensul voinţei exprimate de acestea.
În plus, se constată că și Protocolul încheiat cu prilejul semnării Convenţiei privind aplicarea acesteia, referitor la art.19 exprimă cu certitudine voinţa celor doi contractanţi în sensul corect reţinut de instanţa de fond.
Aceasta cu atât mai mult cu cât drepturile de licenţă sunt definite de art.11 alin.3 și următoarele din Convenţie, neputând fi confundate cu alte drepturi.
În cauză, se constată că intimata-reclamantă a prezentat toate probele (certificate de rezidenţă fiscală) privind achitarea impozitului în Germania, fiind deci, aplicabile dispoziţiile art.11 alin.1, iar nu cele ale art.11 alin.2 din Convenţie, astfel cum corect a reţinut și instanţa de fond.
Prin urmare, primul motiv de recurs formulat în cauză se constată a fi nefondat.
Cu privire la cel de-al doilea motiv se reţine, pe de o parte, că într-adevăr, intimata-reclamantă a solicitat anularea doar a pct.1 din decizia nr.196/2002 situaţie reţinută de altfel și de instanţa de fond în considerentele sentinţei atacate.
Pe de altă parte, se constată însă că instanţa de fond, prin sentinţa atacată, a dispus anularea actului de control și a deciziei nr.196/2002 și cu privire la sumele de 79.590.046 lei impozit pe venit pentru persoanele nerezidente și 7.959.005 lei penalităţi de 10% precum și celelalte obligaţii reţinute prin actul de control, ceea ce excede cererii intimatei-reclamante.
În consecinţă, recursul a fost admis.