Prejudiciu cauzat prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Cuantumul daunelor morale. Criterii generale de evaluare.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii. Răspundere delictuală civilă.
Index alfabetic : răspundere delictuală civilă
- eroare judiciară
- prejudiciu
- daune morale
C.proc.pen.: art. 504, art. 505, art. 506
Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
Nici argumentul potrivit căruia persoana ce a fost supusă unui prejudiciu moral poate determina întinderea acestuia nu poate fi primit, deoarece, dacă ar fi așa, determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi lăsat doar la aprecierea subiectivă a persoanei interesate.
De asemenea, prejudiciul moral nu poate fi determinat nici prin aprecieri privind eventuale oportunităţi de a desfășura activităţi sau de a continua activităţi care erau în curs la momentul lipsirii de libertate.
De aceea, nici Curtea Europeană, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Î.C.C.J, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 8801 din 28 octombrie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 1905 din 1 iulie 2008, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.O. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanţelor.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma totală de 1.528.199 Ron despăgubiri civile, din care 28.199 Ron daune materiale și 1.500.000 Ron daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin ordonanţa și mandatul de arestare preventivă nr. 694/P din 1 august 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova a dispus arestarea preventivă a reclamantului de la 1 august 2001 șl până la 30 august 2001 și punerea în mișcare a acţiunii penale pentru săvârșirea infracţiunilor de înșelăciune, fals, uz de fals și luare de mită.
Măsura arestării preventive a fost prelungită de instanţă până la data de 29 septembrie 2001.
Reclamantul, alături de alte patru persoane, a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.
Prin decizia nr. 2784 din 11 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală au fost casate decizia penală nr. 314 din 10 iulie 2002 a Curţii de Apel Ploiești și sentinţa penală nr. 164 din 16 aprilie 2002 a Tribunalului Prahova, iar cauza a fost restituită la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova pentru continuarea probatoriului, menţinându-se, totodată, măsura arestării preventive a celor 5 inculpaţi.
Prin ordonanţa nr. 309/P/2003 a P.N.A s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a unui număr de 4 persoane, printre care și reclamantul, cu măsura obligării de a nu părăsi ţara în intervalul 31 iulie 2003 - 29 august 2003, reţinându-se și că măsura arestării preventive a reclamantului a încetat de drept la 1 august 2003.
Prin ordonanţa nr. 6300/P din 7 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal, încetarea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 din Codul penal, pentru împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale și scoaterea de sub urmărire penală pentru infracţiunile prevăzute de art. 288 alin. (1), art. 291, art. 215 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din Codul penal, deoarece, din probele administrate în cauză nu a rezultat că reclamantul ar fi comis aceste infracţiuni.
Prin sentinţa penală nr. 359 din 26 februarie 2008 a Judecătoriei Ploiești, definitivă în urma respingerii recursului prin decizia penală nr. 612 din 18 iunie 2008 a Tribunalului Prahova a fost respinsă ca nefondată plângerea C.N. Poșta Romană S.A. împotriva ordonanţei nr. 6300/P/2004.
Tribunalul, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură civilă și art. 5 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale, a constatat că, atât timp cât faţă de reclamant s-a luat măsura arestării preventive timp de 2 ani pentru săvârșirea unor infracţiuni faţă de care, ulterior, s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală pentru că faptele nu au fost săvârșite de inculpat, reţinerea reclamantului a fost nelegală.
Reclamantul are dreptul la repararea pagubei suferite, reprezentând imposibilitatea de a încasa un venit lunar conform pregătirii sale profesionale de la data arestării și până la data reangajării, precum și la daune morale.
A mai reţinut tribunalul, că dreptul la despăgubire este justificat și de durata procedurii, care nu a fost rezonabilă.
Perioada de 6 ani a procedurii penale și mediatizarea accentuată a procesului au avut repercusiuni negative asupra vieţii private a reclamantului, pe plan profesional și social, ceea ce a dus și la o încălcare a art. 8 din Convenţia europeană.
Prin decizia nr. 281 din 15 decembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești, Secţia civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanţelor și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale la 200.000 lei.
Apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentinţe a fost respins ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală, privarea sau restrângerea de libertăţii în mod nelegal se stabilește, după caz, și prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală, motiv pentru care reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului cauzat pentru privarea sa de libertate în perioada 1 august 2001 - 31 iulie 2003.
A mai reţinut instanţa de apel, că acordarea prejudiciului moral semnifică o reparaţie morală de principiu, dar că nu există criterii legale de determinare a cuantumului unor astfel de despăgubiri, practica judiciară stabilind că despăgubirile morale nu trebuie să constituie un motiv de îmbogăţire fără justă cauză.
În aceste condiţii, suma solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată - 3.125.000 lei - și cea acordată de prima instanţă cu titlu de daune morale -1.500.000 lei sunt exagerate, ducând la o îmbogăţire fără justă cauză.
În ceea ce privește cererea reclamantului de a i se recunoaște vechimea în muncă, instanţa a constatat că această pretenţie nu a fost formulată prin cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Finanţelor Publice pentru Statul Român.
Reclamantul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 din Codul de procedură civilă și a arătat că decizia instanţei de apel este nelegală, deoarece art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilește criteriile în funcţie de care se stabilește întinderea daunei morale.
Prejudiciul moral suferit este complex, deoarece i-a afectat viaţa de familie, profesională și socială.
Astfel, după punerea în libertate nu a putut relua afacerea imobiliară în care era implicat anterior arestării, viaţa de familie a fost perturbată și a trebuit să îndure regimul de detenţie și aducerile în faţa instanţei în stare de arest.
De asemenea, prejudiciul moral se datorează și mediatizării excesive a cazului său, în care a fost prezentat ca un infractor.
Toate aceste aspecte au fost dovedite prin probatoriul administrat în cauză.
Recurentul a mai arătat că este eronată susţinerea instanţei de apel că daunele morale acordate ar duce la o îmbogăţire fără justă cauză, deoarece arestarea pe nedrept a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană și numai persoana care a suferit lezarea libertăţii este în măsură să evalueze prejudiciul moral suferit.
Ministerul Public a arătat că decizia este nelegală, fiind dată cu nesocotirea art. 506 alin. (2) și a art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Prevederile coroborate ale art. 139 alin. (33)și 504 alin. (2) și alin. (3) din Codul de procedură penală duc la concluzia că dreptul la repararea pagubei se naște numai în situaţia în care măsura arestării preventive se revocă pentru că a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, așa cum se prevede și în art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale.
Or, măsura arestării preventive a reclamantului a respectat dispoziţiile art. 148 lit. h din Codul de procedură penală, iar prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu s-a reţinut că arestarea preventivă a fost nelegală.
A mai arătat recurentul, că faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, cuantumul daunele morale acordate este excesiv.
Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă și a arătat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală, care este de strictă interpretare și prevede expres situaţiile în care o persoană are dreptul la despăgubiri.
Măsura arestării preventive nu poate fi considerată aprioric nelegală, iar nelegalitatea arestării trebuie stabilită prin ordonanţă a procurorului sau prin hotărâre judecătorească.
A mai arătat recurentul, raportându-se la practica judiciară în materie, că suma acordată cu titlu de daune morale este exagerată.
Toate cele trei recursuri permit încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Atât Ministerul Public cât și Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice au arătat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 - 506 din Codul de procedură penală, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de aceste texte de lege.
Potrivit art. 504 alin. (2) și alin. (3) din Codul de procedură penală, are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j.
Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 și ale art. 20 din Constituţia României.
Or, dreptul la libertate și siguranţă este garantat de art. 5 din Convenţie, care în par. 1 lit. c prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracţiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
Dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat, de asemenea, de art. 5 paragraful 5 din Convenţie, care condiţionează acordarea de despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reţinerii sau arestării.
În cauză, reclamantul a fost arestat de procuror la data de 1 august 2001 și a fost pus în libertate la data de 31 iulie 2003, dată la care măsura arestării preventive a încetat de drept.
Este important de subliniat faptul că arestarea reclamantului a fost dispusă și s-a derulat în condiţiile vechilor reglementări din Codul de procedură penală privind măsura arestării preventive, care nu erau conforme exigenţelor art. 5 din Convenţie, aspect ce a determinat și o primă condamnare a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Partea împotriva României (hotărârea din 3 iunie 2003).
În afara acestui aspect, care ar fi dus prin el însuși la obţinerea de despăgubiri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se constată că, deși recurenţii susţin că arestarea a respectat întru totul dispoziţiile legale privind arestarea preventivă, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr. 2784 din 11 iunie 2003 a Secţiei penale a restituit cauza la procuror pentru completarea materialului probator, reţinând că faptele, așa cum sunt reţinute prin rechizitoriu „ nu sunt conturate în mod clar".
Prin ordonanţa dată de procuror la 7 martie 2007 în dosar nr. 6300/P/2004 s-a constatat că din administrarea probelor, nu rezultă că învinuiţii au comis infracţiuni de înșelăciune și că P.O. nu a întocmit documentele false pe baza cărora s-au emis facturile de către societatea prestatoare.
Prin urmare, toate aceste constatări ulterioare ale instanţei de judecată și ale procurorului, duc la concluzia că la data arestării nu existau motive verosimile de a bănui că reclamantul a săvârșit o infracţiune, ceea ce înseamnă că arestarea preventivă a reclamantului nu a fost conformă exigenţelor art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţie nici sub acest aspect.
În ceea ce privește critica formulată de toţi cei trei recurenţi cu privire la cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, se constată că, într-adevăr, art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilește criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabilește și criterii de cuantificare a acestuia.
Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
Nici argumentul prezentat de reclamant că doar persoana ce a fost supusă unui prejudiciu moral poate determina întinderea acestuia nu poate fi primit, deoarece, dacă ar fi așa, determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi lăsat doar la aprecierea subiectivă a persoanei interesate.
De asemenea, prejudiciul moral nu poate fi determinat nici prin aprecieri privind eventuale oportunităţi de a desfășura activităţi sau de a continua activităţi care erau în curs la momentul lipsirii de libertate.
De aceea, nici Curtea Europeană, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei și persoanei reclamantului, atât în ceea ce privește viaţa sa privată cât și cea socială.
Faţă de cele expuse mai sus, recursurile declarate sunt nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-au respins ca atare.