Prejudiciu cauzat prin erori
judiciare săvârșite în procesele penale. Cuantumul daunelor morale. Criterii
generale de evaluare.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii. Răspundere delictuală civilă.
Index alfabetic : răspundere delictuală civilă
- eroare judiciară
- prejudiciu
- daune morale
C.proc.pen.: art. 504, art. 505, art. 506
Codul civil art. 998 - 999
Decretul nr. 167/1958: art. 8
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale: art. 5 alin. (5), art. 41
Dispoziţiile legii interne și ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și nici la un anumit cuantum al reparaţiei, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenţie.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea și cuantificarea acestuia ridică probleme atât pentru solicitant, cât și pentru instanţele de judecată. Este important însă, ca atunci când circumstanţele cauzei justifică acordarea unei reparaţii, aceasta să nu fie teoretică și iluzorie, căci altfel s-ar goli de conţinut dreptul garantat de art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală și protecţia oferită de art. 5 din para. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale.
Î.C.C.J, Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 9831 din 3 decembrie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 473 din 14 mai 2008, Tribunalul Arad, sesizat în urma strămutării cauzei de la Tribunalul Bihor, a admis în parte acţiunea reclamantului M.T. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanţelor Publice Arad.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului daune materiale reprezentând contravaloarea în lei la data plăţii a sumei 31.670 euro.
A respins restul daunelor solicitate, reprezentând daune morale și materiale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei a sumei de 1 milion euro, cu titlu de daune morale.
La data de 26 iunie 2007, reclamantul a completat acţiunea solicitând, pe lângă obligarea Statului Român la daune morale, și daune materiale, în cuantum de 169.141 euro.
Tribunalul a reţinut că, în ceea ce privește aplicabilitatea art. 504 - 507 din Codul de procedură penală, răspunderea statului nu poate fi antrenată, deoarece este circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea ori restrângerea libertăţii în mod nelegal, ca măsură preventivă și condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă a statului, cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
În cauză, reclamantului i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de 30 de zile, faţă de el dispunându-se obligarea de a nu părăsi localitatea, după care a fost achitat.
Restrângerea de libertate în mod nelegal a fost stabilită prin hotărârea de achitare.
Tribunalul a mai reţinut că la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine cont de durata restrângerii de libertate, iar nu de durata procesului penal, de consecinţele produse asupra reclamantului și a familiei sale, de stress-ul și efectele psiho - fizice provocate de obligarea de a nu părăsi localitatea timp de o lună și nu de tensiunea întregului proces, motiv pentru care daunele morale nu pot fi acordate.
A mai reţinut tribunalul, că sunt incidente dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, deoarece există un prejudiciu cert încercat de reclamant prin plata salariilor de care a fost lipsit, cheltuieli de deplasare la instanţe, chirie, cheltuieli pentru medicamente și plata onorariilor avocaţilor, cheltuieli în cuantum de 31. 670 Euro.
Nu se pot acorda sumele reprezentând diferenţa dintre preţul imobilelor vândute în anul 2005 și valoarea actuală a acestora, deoarece reclamantul nu a fost silit să vândă aceste bunuri, cu atât mai mult cu cât avea disponibile sume de bani provenite din împrumuturi bancare și vânzarea unui alt imobil.
Prin decizia nr. 281 din 4 decembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara, Secţia civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 40.000 euro cu titlu de daune materiale și suma de 60.000 euro cu titlu de daune morale.
A respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanţelor împotriva aceleiași sentinţe.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul a fost supus unei anchete penale, pentru săvârșirea unei fapte de corupţie, având calitatea de magistrat și că, în final, prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a stabilit că fapta de corupţie nu a existat și s-a dispus achitarea reclamantului, conform art. 10 lit. a din Codul de procedură penală.
Izvorul răspunderii civile pe care a declanșat-o reclamantul are atât un caracter special, pentru că se raportează la dispoziţiile legii penale, cât și un caracter general, de drept comun, pentru că vizează răspunderea civilă a Statului Roman pentru activitatea desfășurată de autorităţile sale, în exercitarea atribuţiilor legale.
Conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât și a prejudiciului moral.
Instanţa de apel a reţinut că tribunalul a făcut o apreciere aproximativă a prejudiciului material, neincluzând sumele de bani împrumutate de către reclamant de la martorul G.C.F. și de la martora S.M.
A mai reţinut instanţa de apel, că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sub aspectul credibilităţii profesionale și a poziţiei sociale, deoarece a fost acuzat de săvârșirea unei infracţiuni de corupţie, pe care s-a dovedit că nu a săvârșit-o și că suma de 60.000 euro reprezintă o dezdăunare rezonabilă.
În ceea ce privește apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanţelor, instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantului nu este tardivă și nici inadmisibilă, prin raportare la dispoziţiile Protocolului Convenţiei Europene privind dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie și desfășurare a activităţii profesionale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs M.T. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, reclamantul a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece instanţa de apel trebuia să acorde și prejudiciul material cauzat în urma înstrăinării imobilelor și mobilelor în cursul procesului penal pentru a face faţă cheltuielilor cu întreţinerea familiei și derularea procesului.
A mai arătat recurentul, că suma de 60.000 euro este prea mică în raport de suferinţele pe care le-a îndurat ca urmare a erorii judiciare, iar instanţa de apel trebuia să cuantifice prejudiciul moral și prin prisma traumelor suferite de apropiaţii săi, ca o prelungire a măsurii restrictive de libertate, având în vedere poziţia socială a subiectului și a familiei lui, prestigiul profesional, starea de sănătate, etc.
Pârâtul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 din Codul de procedură civilă și a arătat că cererea de chemare în judecată este tardivă, deoarece măsura interzicerii de a părăsi localitatea a fost dispusă pentru perioada 24 iulie 2002 - 22 august 2002 prin ordonanţă, care nu a fost atacată..
Recurentul a mai arătat că acţiunea este inadmisibilă, deoarece reclamantul a fost achitat în temeiul art. 10 lit. a din Codul de procedură penală, și nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j, condiţie cerută în mod expres de prevederile art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Daunele morale, conform jurisprudenţei CEDO, trebuie să aibă un caracter simbolic din punct de vedere financiar, deoarece reparaţia morală se poate realiza doar prin repararea imaginii publice.
Referitor la actualizarea preţurilor, recurentul a arătat că preţurile pe piaţa imobiliară au scăzut, iar acordarea de despăgubiri nu trebuie să reprezinte izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Recursurile nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Reclamantul a susţinut că prejudiciul material a fost provocat și de necesitatea înstrăinării imobilelor și mobilelor în cursul procesului penal pentru a face faţă cheltuielilor cu întreţinerea familiei și derularea procesului.
Această susţinere nu este fondată, deoarece, pentru a obţine reparaţia unui prejudiciu, reclamantul trebuie să demonstreze că un asemenea prejudiciu a existat și că a existat, de asemenea, legătură de cauzalitate între fapta incriminată și prejudiciu.
Or, în cauză, reclamantul nu a demonstrat că necesarul bănesc pentru întreţinerea sa și a familiei sale ar fi impus înstrăinarea celor două imobile, a cărora valoare actualizată a fost solicitată.
Nici criticile referitoare la faptul că suma acordată cu titlu de daune morale este prea mică și la criteriile avute în vedere de instanţă la acordarea prejudiciului moral nu sunt fondate.
Astfel, potrivit art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală, la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Dispoziţiile legii interne și ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și nici la un anumit cuantum al reparaţiei, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenţie.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea și cuantificarea acestuia ridică probleme atât pentru solicitant, cât și pentru instanţele de judecată. Este important însă, ca atunci când circumstanţele cauzei justifică acordarea unei reparaţii, aceasta să nu fie teoretică și iluzorie, căci altfel s-ar goli de conţinut dreptul garantat de art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală și protecţia oferită de art. 5 din para. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale.
Instanţele au avut în vedere, așa cum s-a arătat, perioada în care reclamantului i-a fost îngrădită libertatea, profesia, prestigiul și întreaga personalitate a acestuia, precum și consecinţele în plan sentimental, afectiv și social.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, însăși, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei și persoanei reclamantului, atât în ceea ce privește viaţa sa privată cât și cea socială.
Prin urmare, recursul declarat de reclamant este nefondat.
Nefondat este și recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 12 februarie 2007, nu a fost introdusă tardiv, așa cum susţine Statul Român.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 - 507 din Codul de procedură penală și 998 - 999 din Codul civil.
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art. 506 alin. (2) din Codul de procedură penală acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului.
Cum Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a pronunţat hotărârea în recurs la data de 24 noiembrie 2006, iar acţiunea a fost promovată la 12 februarie 2007, acţiunea nu este tardivă.
Nefondată este și critica recurentului - pârât referitoare la inadmisibilitatea acţiunii.
Potrivit art. 504 alin. (2) și alin. (3) din Codul de procedură penală, are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j.
Prin urmare, textul de lege nu se referă doar la ipoteza art. 10 alin. 1 lit. j din Codul de procedură penală, așa cum susţine recurentul, ci la toate ipotezele în care a avut loc privarea sau restrângerea ilegală de libertate.
Nu sunt reale nici susţinerile recurentului că, potrivit jurisprudenţei CEDO, despăgubirile morale trebuie să aibă un caracter simbolic din punct de vedere financiar, deoarece, atât art. 5 alin. (5) cât și art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale consacră principiul reparaţiei echitabile, iar nu principiul reparaţiei simbolice.
Nici criticile referitoare la actualizarea preţurilor nu sunt fondate, deoarece, nici prima instanţă și nici instanţa de apel nu au obligat Statul Român la despăgubiri reprezentând preţurile pe piaţa imobiliară.
Faţă de cele arătate, ambele recursuri sunt nefondate.