Nerespectarea termenului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de către unitatea deținătoare pentru soluționarea notificării. Inadmisiblitatea obligării la daune cominatorii în cazul neexecutării obligației de a face.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Obligația de a face. Neexecutarea obligației. Daune cominatorii.
Index alfabetic : Drept procesual civil;
- Obligația unității notificate de a soluționa cererea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001.
- Neexecutarea obligației.
- Inadmisibilitatea aplicării sancțiunii daunelor cominatorii.
Legea nr. 10/2001 : art. 25 alin.(1)
Cod procedură civilă : art. 5803 alin. (5)
Potrivit art. 25 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Textul de lege sus menționat nu prevede o sancțiune pecuniară pentru nerespectarea termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare are obligația de a răspunde la notificarea ce i s-a adresat.
Ulterior pronunțării Deciziei XX din 12 decembrie 2005 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 5803 Cod procedură civilă, a fost modificat și completat prin Legea nr. 459/2006, alin.(5) al acestui text, prevăzând expres că „pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul articol nu se pot acorda daune dominatorii.”
ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 82 din 10 ianuarie 2008
Prin sentința civilă nr. 50 din 14 ianuarie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta N.E. împotriva Primăria Municipiului București prin Primarul General, obligând-o să emită decizie cu privire la notificarea nr. 3360 din 29 noiembrie 2001 și obligând-o totodată la plata daunelor cominatorii în cuantum de 100 lei pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea obligației.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a formulat notificarea nr. 3360 din 29 noiembrie 2001 și deși a depus înscrisurile în susținerea acesteia, pârâta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută în art. 23 alin.(1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul București prin Primarul General, criticând-o pentru următoarele motive :
Sentința a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât s-a reținut greșit că pârâta nu și-ar fi respectat obligația prevăzută de lege, termenul de 60 de zile, având două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, termenul fiind unul de recomandare, iar nu unul imperativ.
S-a mai susținut că în mod greșit instanța de fond a obligat pârâta la plata unor daune cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 425/A din 20 iunie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, reținând că pârâta nu a făcut nicio dovadă că ar fi cerut persoanei îndreptățite să completeze dosarul în termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Și chiar dacă s-ar fi făcut această dovadă, lipsa răspunsului pârâtei într-un termen rezonabil nu poate duce la concluzia întârzierii sine die a soluționării notificării, în speță, trecând mai mult de trei ani de la data când pârâta trebuia să răspundă notificării formulate.
Critica privind obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii a fost respinsă cu motivarea că, prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că o asemenea cerere este admisibilă, în condițiile art. 5803 C.proc.civ.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs Primăria Municipiului București prin Primarul General, invocând cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Dezvoltând critica de nelegalitate, pârâtă a susținut că reclamanta nu a depus toate actele de care a înțeles să se folosească în susținerea notificării și nici nu a încunoștințat-o că nu mai are alte acte de depus, astfel încât termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin.(1) din Lega nr. 10/2001, nu a început să curgă.
In ceea ce privește obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii, a solicitat respingerea acestui capăt de cerere, având în vedere faptul că legiuitorul a reglementat o altă modalitate prin care creditorul unei obligații de a face poate obține îndeplinirea acesteia.
Recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
In prezentul litigiu, inițiat în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta N.E. a solicitat restituirea în natură a apartamentului situat în București, sector 6, notificând pârâta la data de 29 noiembrie 2001.
Potrivit art. 23 alin.(1), devenit art. 25 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Din prevederile legale citate, rezultă că termenul de 60 de zile, nu are natura juridică a unui termen de recomandare, cum greșit susține recurenta, ci este un termen imperativ, deoarece o atare obligație rezultă din lege și face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.
Din probele existente la dosar, nu rezultă că recurenta ar fi cerut reclamantei să completeze probele pe care și-a întemeiat cererea de restituire în natură a apartamentului în litigiu, astfel că această critică nu poate fi primită.
Este întemeiată critica privind obligarea pârâtei la plata daunelor de întârziere pentru lipsa răspunsului unității deținătoare a imobilului la notificarea ce i s-a adresat conform Legii nr. 10/2001.
Art.23, devenit art. 25 din Legea nr. 10/2001, modificată, nu prevede o sancțiune pecuniară pentru nerespectarea termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare are obligația de a răspunde la notificarea ce i s-a adresat.
Este adevărat că, admițând recursul în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia XX din 12 decembrie 2005, au statuat că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 C.proc.civ.
Ulterior pronunțării acestei decizii, art. 5803 a fost modificat și completat prin Legea nr. 459/2006, alin.(5) al acestui text, prevăzând expres că „pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul articol nu se pot acorda daune dominatorii.”
In aceste condiții, trimiterea la soluția adoptată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a devenit inaplicabilă.
Neobservând dispozițiile legale menționate,
ambele instanțe au pronunțat hotărâri cu încălcarea esențială
a legii, astfel încât recursul declarat de Primăria Municipiului
București prin Primarul General, a fost admis, s-a casat decizia
atacată precum și sentința pronunțată de Tribunalul
București, în sensul că s-au înlăturat dispozițiile
referitoare la daunele cominatorii, păstrându-se celelalte
dispoziții.