Moștenire testamentara. Cerere de restituire in natura a unui imobil, formulata in baza art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 de către persoane care nu beneficiază de rezerva succesorala.
Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Moștenire
testamentara. Cerere de restituire in natura a unui imobil.
Index alfabetic. Drept civil
- moștenire testamentara
- rezerva succesorala
Legea nr. 319/1944
Legea nr. 19/1944; art. 1 lit.c
Legea nr. 10/2001: art. 4 alin. (3)
Legea nr. 33/1995
Cod civil: art. 1171-1175
În caz de moștenire
testamentară, când testatorul a înțeles ca prin testamentul
întocmit să cuprindă un legat universal, acesta îi conferă
beneficiarului legatului (legatar universal) vocația la întreaga
universalitate a bunurilor testatorului, adică dreptul de a culege toate
bunurile din patrimoniul defunctului.
În această situație,
legiuitorul a indisponibilizat în favoarea anumitor moștenitori legali
care, conform dispozițiilor legale în vigoare la data deschiderii
succesiunii, sunt descendenții (art. 841 și art. 842 Cod civil),
ascendenții privilegiați (art. 843 Cod civil) și soțul
supraviețuitor (art. 2 al Legii nr. 319/1944), doar o anumită parte a
moștenirii denumită rezerva succesorală.
Ascendenții ordinari sau rudele
colaterale ale defunctului, indiferent de
clasa din care fac parte sau gradul de rudenie, conform
legii nu beneficiază de rezerva succesorală.
Ca atare, aceștia nu pot
obține recunoașterea unor drepturi succesoral legale în favoarea lor
în cadrul procedurii instituite prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, în
concurs, conform art. 1 lit.c din Legea nr. 19/1944, cu soția
supraviețuitoare.
ICCJ, Secția Civilă și de proprietate
intelectuală, decizia civilă nr. 1101 din 20 februarie 2008
Prin notificarea nr. 43 din 11 iulie 2001 a Biroul
Executorului Judecătoresc B.C., D.T., D.M. și D.I. au cerut
restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață
de 4100 mp și o construcție duplex, situat în comuna Snagov,
județul Ilfov preluat de stat prin naționalizare în baza Decretului
nr. 92/1950 din patrimoniul D.M.
Prin decizia nr. 360 din 25 noiembrie 2003
Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (A.P.A.P.S.) R.A.
București a respins notificarea motivat de faptul că petenții nu
au depus dovezi (certificate de moștenitor, acte de stare civilă ori
de identitate etc.) care să le ateste calitatea de persoane
îndreptățite la restituirea imobilului în litigiu.
Prin cererea înregistrată la 18
decembrie 2003, astfel cum a fost precizată, reclamantul D.T. și
intervenientele M.M. și D. I. au cerut anularea deciziei și
retrocedarea imobilului.
În motivarea cererii au susținut
că imobilul a aparținut autorului lor, D.M. M., din patrimoniul
căruia a fost naționalizat de stat prin Decretul nr. 92/1950, iar
după decesul acestuia intervenit la 21 mai 1945, au avut vocație
succesorală soția supraviețuitoare și frații săi,
aceștia din urmă fiind autorii lor
conform certificatului de moștenitor din nr.
309 din 15 octombrie 2003.
Prin sentința nr. 1314 din 14
noiembrie 2005 Tribunalul București, secția a III-a civilă a
admis contestația, astfel cum a fost precizată, a anulat decizia nr.
360/2003 emisă de pârâta A.P.A.P.S. București și a obligat-o
să restituie reclamantului și intervenientelor imobilul (teren
și construcție) situat în comuna Snagov.
În motivarea sentinței, instanța
a reținut că imobilul în litigiu, se prezumă, conform art. 24
din Legea nr. 10/2001, că a fost proprietatea persoanei
individualizată în actul de preluare de către stat, anume a numitului
D.M., decedat la 21 mai 1945.
Totodată, s-a reținut că
reclamantul și intervenientele în calitate de nepoți de frați au
calitatea de moștenitori ai fostului proprietar, fapt atestat și prin
certificatul de moștenitor nr. 309 din 15 octombrie 2001,
alături de soția supraviețuitoare a acestuia, D.E.
Referitor la soția
supraviețuitoare, decedată la 13 noiembrie 1976, instanța a
reținut că succesiunea după aceasta a fost finalizată prin
emiterea certificatului de moștenitor nr. 128 din 30 septembrie 1977 în
favoarea moștenitoarei P.M., cu mențiunea că imobilul în litigiu
nu a putut fi menționat în masa succesorală dat fiind că era
scos din circuitul civil.
Prin decizia civilă nr. 33 din 19 ianuarie
2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis
apelul declarat de pârâtă și a schimbat în parte sentința în
sensul că a respins contestația formulată de reclamantul D.T.
și intervenientele D.I. și M.M. împotriva deciziei emisă de R.A.
A.P.P.S. București, păstrând celelalte mențiuni.
Prin aceiași decizie a fost
admisă cererea de intervenție formulată de M.A.I. în interesul
pârâtei R.A. A.P.P.S.
Referitor la
imobilul în litigiu, instanța a
reținut că terenul a fost
cumpărat, ca bun propriu, de E.D. la data de 4
iulie 1936, adică în timpul căsătoriei cu numitul D.M.,
însă ulterior adoptării Decretului nr. 32/1954, prin care s-a
instituit proprietatea codevălmașă a soților cu privire la
bunurile dobândite în timpul căsătoriei și că pe acest
teren soții D. au edificat o construcție, care, sub aspectul dedus
judecății în prezenta cauză, este irelevant dacă a fost
edificată cu fonduri comune sau doar cu fondurile unuia dintre soți.
Instanța a constatat că D.M. a
decedat la data de 21 mai 1945, iar soția supraviețuitoare D.E.,
instituită legatar universal prin testamentul datat 20 februarie 1943, a
dobândit toate bunurile defunctului, astfel cum rezultă din Jurnalul nr.
4099 din 27 ianuarie 1947 al Tribunalului Ilfov și din procesul verbal din
27 martie 1948 al Administrației Financiare.
Așa fiind, cum bunurile defunctului
M.D. au fost moștenite anterior naționalizării doar de
soția sa supraviețuitoare, reclamantul și intervenientele,
nepoții de frați ai defunctului, nu au calitatea de moștenitori
ai acestuia și, pe cale de consecință, calitatea de persoane
îndreptățite în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 la
restituirea bunurilor preluate de stat, certificatul de calitate fiind emis în
favoarea acestora în mod eronat.
S-a apreciat că această concluzie
se impune și pe considerentul că la data decesului defunctul D.M., 21
mai 1945, față de testamentul universal întocmit de acesta în
favoarea soției sale, frații săi, adică autorii
invocați de reclamant și interveniente, nu-l puteau moșteni, ei
neavând calitatea de moștenitori rezervatari.
Întrucât apărarea invocată de
intervenienta M.A.I. în favoarea pârâtei, anume aceea că reclamantul
și intervenientele nu au calitatea de moștenitoare a defunctului
D.M., s-a dovedit întemeiată, instanța a reținut că se
impune admiterea intervenției făcută de aceasta.
Împotriva acestei decizii au declarat
recurs reclamanta și intervenienții invocând incidența art. 304
pct. 8 și pct. 9 C.proc.civ.
În argumentarea incidenței art. 304
pct. 8 C.proc.civ., recurenții susțin că prin considerentele
reținute privitoare la caracterul terenului în litigiu – de bun propriu al
soției și cele privitoare la relevanța caracterului fondurilor –
proprii sau comune ale soților – folosite la edificarea construcției,
instanța „a schimbat înțelesul lămurit și vădit
neîndoielnic ale actelor la care se face referire.
Recurenții afirmă că atâta
timp cât terenul nu a fost dobândit de soție anterior
căsătoriei, acesta era bun comun al soților și atâta timp
cât numai soțul avea venituri substanțiale care au fost folosite la
edificarea construcției se impunea a se reține aceiași concluzie
și cu privire la clădirea existentă.
Mai afirmă totodată că
soția D.E. nu putea fi legatară universală a soțului ei,
întrucât „nu există nici un testament care să justifice
afirmația” și nu există succesiune deschisă de pe urma
defunctului D.M.”, că în realitate succesiunea de pe urma defunctului D.M.
nu s-a deschis după decesul acestuia, diversele acte ale vremii
depuse la dosar fiind lipsite de orice relevanță juridică
întrucât „sunt acte administrative” și că, în mod greșit,
instanța de apel a acordat relevanță juridică mențiunilor
Jurnalului 4099 din 27 iulie 1947 deși acesta „reprezintă o încheiere
de instanță” despre care nici măcar nu se face dovada că ar
fi definitivă.
Recurenții susțin că
succesiunea autorului lor, defunctul D.M., a fost guvernată de
regulile prevăzute de Legea nr. 319/1944, act normativ potrivit
căruia soția supraviețuitoare vine la moștenire în concurs
cu frații defunctului (art. 1 lit. c).
În argumentarea incidenței art. 304
pct. 9 C.proc.civ., recurenții invocă încălcarea de către
instanță a efectelor juridice ale „certificatului de calitate de
moștenitor nr. 309/2001”, act autentic a cărui valabilitate nu a fost
contestată conform Legii nr. 33/1995 și art. 1171-1175 Cod civil
și referitor la care, în mod eronat, instanța de apel a
reținut că nu îi poate fi opus.
Recurenții susțin că
instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit
dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, afirmând că prin
cererea de restituire a imobilului formulată în procedura
prevăzută de acest act normativ beneficiază, în calitatea lor de
succesibili, de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii autorului lor
și, ca atare, sunt îndreptăți la retrocedare.
Recurenții apreciază că
intervenienta M.A.I., beneficiara unui legat cu titlu particular din partea
mătușii sale P.M. (sora defunctei D.E.) nu justifică interes în
formularea unei cereri de intervenție în prezenta cauză, caz în
care, în mod nelegal instanța de apel a încuviințat-o, aceasta
cu atât mai mult cu cât, într-un alt proces, instanțele i-au respins
cererea de retrocedare a aceluiași imobil pentru lipsa calității
procesuale pasive.
Analizând criticile formulate de
recurenți, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru
următoarele considerente:
În drept, bunurile succesorale se transmit
moștenitorilor fie, în temeiul legii (moștenirea legala), fie în
temeiul voinței celui care lasă moștenirea exprimată prin
testament (moștenirea testamentară).
În caz de moștenire legală,
potrivit art. 1 din Legea nr. 319/1944, într-adevăr, soțul
supraviețuitor moștenește din averea celuilalt când vine la
succesiune cu frații și surorile acestuia și descendenți
de-ai lor ori numai cu unii, doar jumătate din moștenire.
Această disputa legală nu este
incidentă raportului juridic dedus judecății, întrucât
moștenirea defunctului D.M. nu a fost una legală ci una
testamentară.
În caz de moștenire testamentară,
când testatorul a înțeles ca prin testamentul întocmit să
cuprindă un legat universal, acesta îi conferă beneficiarului
legatului (legator universal) vocația la întreaga universalitate a
bunurilor testatorului, adică dreptul de a culege toate bunurile din
patrimoniul defunctului.
În această situație, legiuitorul
a indisponibilizat în favoarea anumitor moștenitori legali care, conform
dispozițiilor legale în vigoare la data deschiderii succesiunii
supusă analizei sunt descendenții (art. 841 și art. 842
Cod civil), ascendenții privilegiați (art. 843 Cod civil) și
soțul supraviețuitor (art. 2 al Legii nr. 319/1944), doar o
anumită parte a moștenirii denumită rezerva succesorală.
Ascendenții ordinari sau rudele
colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau gradul
de rudenie, conform legii nu beneficiază de rezerva succesorală.
În cauza supusă analizei, M.M.D.,
persoană care a decedat anterior naționalizării de stat a
imobilului în litigiu, anume la data de 21 mai 1945 a dispus prin
testament în legătură cu soarta bunurilor sale, în sensul că a
desemnat-o pe soția sa supraviețuitoare ca legatară
universală, adică cu vocație la întreaga moștenire.
Frații defunctului, D.F. (predecedat
la data de 12 mai 1938) și D.G. (decedat la data de 22 ianuarie 1962) sau
descendenții acestora, aparținând clasei colateralilor
privilegiați, dat fiind că nu aveau calitatea de moștenitori
rezervatari, au fost înlăturați de la moștenirea defunctului
M.M.D.
Împrejurarea că moștenirea
defunctului M.M.D. s-a transmis pe cale testamentară și nu pe cale
legală, astfel cum invocă recurenții, este atestată prin
mențiunile Jurnalului nr. 4099 din 27 februarie 1947 întocmit de
judecătorul supleant în dosarul nr. 3151/1945 al Tribunalului Ilfov,
secția a III-a civilă, precum și de mențiunile procesului
verbal datat 27 martie 1948 prin care s-a inventariat averea rămasă
după defunct, în vederea impunerii conform Jurnalului Consiliului de
Miniștri nr. 1181, operațiune realizată de către controlorul
de pe lângă Administrația Financiară a sectorului 1 Galben
București, impozitele fiind stabilite în sarcina soției
supraviețuitoare D.E. „soție instituită legatară
universală prin testamentul defunctului din 20 februarie 1943”, acte
pentru care nu s-a făcut dovada că ar fi fost în vreun mod contestate
ori anulate în cadrul unor proceduri legale.
Înscrisurile menționate, prin care se
atestă calitatea de legatară universală a lui D.E., care au fost
întocmite de autoritățile statului în exercitarea atribuțiilor
ce le reveneau conform dispozițiilor legale în vigoare la acea dată,
sunt de natură să facă dovada și în lisa înscrisului
constatator al legatului universal (testamentul), cu privire la felul
moștenirii defunctului M.D., anume aceea de moștenire testamentară.
Pe cale de consecință, cât timp
autorii invocați de recurenți au fost înlăturați de
la succesiunea defunctului D.M., aceștia nu pot invoca cu succes, în
procedura Legii nr. 10/2001, că ar avea calitate de succesibili legali ai
defunctului și, respectiv, că în această calitate, prin
formularea cererii de retrocedare, ar fi fost puși în termenul de
acceptare a succesiunii defunctului menționat, conform art. 4 alin. (3)
din lege.
Ca atare, în mod just instanța de apel
a constatat că recurenții nu pot obține recunoașterea unor
drepturi succesoral legale în favoarea lor în cadrul procedurii instituite prin
dispozițiile Legii nr. 10/2001, în concurs, conform art. 1 lit.c din Legea
nr. 19/1944, cu soția supraviețuitoare, după defunctul D.M.
Soluția se impune argumentat și
de faptul că, privitor la aceeași succesiune nu pot fi invocate
și aplicate mai întâi regulile moștenirii testamentare (după
decesul defunctului) și, ulterior, cele ale moștenirii legale
(după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/ 2001).
În acest context al analizei este de observat că, potrivit art. 3 alin.(3) lit. a coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietarii imobilelor la data preluării în mod abuziv de către stat sau moștenitorii legali sau testamentari ai acestora.
Referitor la imobilul în litigiu, potrivit mențiunilor de la poziția nr. 2418 din tabelul imobilelor naționalizate în baza Decretului nr. 52/1950, acesta a fost preluat de stat din patrimoniul lui D.E. și nu din patrimoniul defunctului D.M., astfel cum se invocă de către recurenți.
Situația de fapt menționată este atestată de Direcția Generală a Arhivelor Statului prin adresa nr. 88856 din 19 septembrie 1994 precum și prin mențiunile copiei din „Tabelul cu imobile naționalizate conform Decretului nr. 92/1950”, înscrisuri depuse la dosarul cauzei.
Așa fiind, criticile formulate
de recurenți care solicită a se constata că, în realitate,
moștenirea defunctului menționat ar fi fost una legală și
că, ar avea, prin formularea cererii în procedura Legii nr. 10/2001
calitatea de moștenitori legali (nepoți de frați) în concurs
conform art. 1 lit. c din nr. 319/1944 cu soția supraviețuitoare a
acestuia, nu pot fi primite.
Mențiunile actului de
naționalizare, care se coroborează cu cele din actele întocmite în
procedura succesorală în anul 1947, precum și cu cele ale
contractului de închiriere încheiat la 17 aprilie 1948 și înregistrat la
Administrația Financiară a sectorului 1 Galben București,
contract în care D.E. acționa în calitate de proprietară a
imobilului, sunt de natră să justifice concluzia potrivit
căreia, după anul 1945 proprietarul imobilului în litigiu a fost D.E.
Față de mențiunile
actului de naționalizare și în lipsa oricăror dovezi
contrarii, este de observat că D.E. beneficiază
și de prezumția de proprietate prevăzută de art. 24 din
Legea nr. 10/2001.
Așa fiind, în aplicarea
dispozițiilor art. 3 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, pot avea
calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru
acest imobil moștenitorii legali sau testamentari ai defunctei D.E., care
a decedat la data 13 noiembrie 1976.
Totodată, este de menționat
că atâta timp soția supraviețuitoare a defunctului a
cules, în lipsa unor moștenitori rezervatari, întreaga moștenire a
defunctului, în mod corect instanța de apel a reținut că nu
prezintă relevanță juridică argumentele invocate de
recurenți în fundamentarea solicitării de a se stabili caracterul de
bun comun al soților D. la imobilul în litigiu.
Analiza nu este justificată deoarece
ambele categorii de bunuri care au existat în patrimoniul defunctului,
adică atât cele proprii cât și cele care au fost dobândite în timpul
căsătoriei, indiferent de regimul juridic la care au fost supuse, ele
au fost preluate în proprietate de unica moștenitoare a acestuia, anume
D.E.
Potrivit art. 4 din Decretul nr.
32/1954, soții vor fi supuși, de la data intrării în vigoare a
Codului Familiei, dispozițiunilor acestui cod în privința
relațiilor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei și
oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convențional, de mai
înainte.
Prin dispoziția legală
menționată, astfel cum rezultă în mod explicit din cuprinsul
său, se statua cu privire la regimul juridic aplicabil pe viitor
relațiilor patrimoniale dintre persoanele care aveau calitatea de
soți la acea dată, 1 februarie 1954, adică acelor persoane unite
printr-o căsătorie.
Dispoziția legală
menționată nu este aplicabilă persoanelor ale căror
căsătorii încetaseră anterior intrării în vigoare a Codului
Familiei și care nu mai aveau calitatea de soți la 1 februarie 1954.
În cauză dedusă
judecății, căsătoria soților D. a încetat
anterior intrării
în vigoare a Codului Familiei, la data de 21 mai 1945 ca
urmare a decesului soțului D.M., dată la care relațiile
patrimoniale existente intre cei doi au fost clarificate pe cale
succesorală.
În analiza calității de
persoană îndreptățită, pretinsă de recurenți în
sensul art.3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, în mod just instanța de
apel a reținut că este lipsit de relevanță
juridică faptul emiterii la data de 15 octombrie 2003 de către
B.N.P. Asociați B.E. și B.S.C., a unui al doilea certificat de
calitate de moștenitor după defunctul D.M., certificat prin care li
se atestă recurenților calitatea de moștenitori legali ai
acestuia.
Soluția se impune, pe lângă
considerentele mai sus arătate, și în raport de
dispozițiile art. 88 din Legea nr. 36/1955 a notarilor publici și a
activităților notariale, potrivit cărora un nou certificat
de moștenitor se poate elibera numai în baza unei hotărâri
judecătorești de anulare a primului certificat de moștenitor.
Or, Jurnalul nr. 4099 din 27 februarie 1947
al Tribunalului Ilfov, instanță la care s-a aflat „deschisă
succesiunea defunctului M.D.” și prin care s-a constatat că „de pe
urma defunctului n-au rămas moștenitori ci numai soția sa E.D.,
legatară universală” întrunește caracterele unui act de
finalizare a procedurii succesorale testamentare, pentru care nu s-a făcut
dovada că ar fi fost anulat, cerință care era necesar a fi
îndeplinită prealabil emiterii valabile a unui nou certificat.
În concluzie, cât timp la momentul
naționalizării imobilului în litigiu nu se găsea, în tot sau în
parte, în proprietatea lui D.M., care decedase încă din data de 21 mai
1945, el fiind transmis prin moștenire testamentară în proprietatea
legatarei universale, D.E., din patrimoniul căreia a fost preluat de stat,
și cum recurenții nu au nici o legătură de rudenie cu D.E.,
în mod just instanța de apel a constatat că aceștia nu au
calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că fosta proprietară
D.E., nu ar avea moștenitori legali ori testamentari care să
beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001 sau faptul sau faptul că
persoanelor care au pretins nu le-a fost recunoscută o asemenea calitate
și, ca atare nu au beneficiat de măsuri reparatorii în procedura Legii
nr. 10/2001, sunt irelevante și nu sunt de natură să
deschidă recurenților vocația la asemenea măsuri.
Instanța a mai reținut că nu
poate fi primită nici critica adusă soluției cu privire la
încuviințarea cererii de intervenție accesorie formulată de
M.A.I., cerința referitoare la existența unui interes analizându-se
în raport de momentul formulării intervenției și nu în raport de
chestiuni intervenite ulterior acestui moment.
Așa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte, le completează pe cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct.8 și pct.9 Cod procedură civilă și, pe cale de consecință, că recursul dedus judecății este nefondat.