Tranzacţie judiciară. Neîndeplinirea condiţiilor pentru
încheierea valabilă a unui asemenea act juridic.
Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Acte
procesuale de dispoziţie ale părţilor. Tranzacţie.
Index alfabetic. Acte de dispoziţie.
- tranzacţie
- condiţii
de valabilitate
C.proc.civ.,
art. 271-273
C.civ., art. 1704 – 1714
În
limitele dreptului procesual civil, tranzacţia este învoiala sau contractul
judiciar al părţilor, în scopul de a pune capăt unui proces existent, prin care ele își fac concesii
reciproce, renunţând la anumite drepturi ori stipulând pretenţii noi.
Cu alte cuvinte, tranzacţia este acordul
intervenit între toate părţile, în
prezenţa instanţei și constatată de ea.
Prin
urmare, pentru ca instanţa să ia act de tranzacţia părţilor este necesar ca
aceasta să intervină între toate părţile care trebuie să se înfăţișeze în faţa instanţei, să prezinte
înscrisul sub semnătură privată în care este consemnată învoiala lor privind
încetarea procesului existent și să solicite pronunţarea unei hotărâri de
expedient, fiind fără relevanţă că unele dintre acestea nu au exercitat calea
de atac, în speţă, a apelului.
Î.C.C.J., Secţia
civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3256 din 22 mai 2008.
Prin
sentinţa nr. 129/2005, Tribunalul
București a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta S.C. K.
S.R.L. și a obligat pârâţii K.K. și K.G. să lase reclamantei în deplină
proprietate și posesie terenul în
suprafaţă de 2.000 m.p., situat în București; a admis
cererea de chemare în garanţie formulată împotriva numitei C.M. pe care a
obligat-o la plata către pârâţii K.K. și
K.G. a sumelor de 46.000 USD, în
echivalent lei la data plăţii daunelor interese, 32.255.000 lei taxe notariale
pentru contractele nr. 2044 din 10 iulie 2002 și nr. 2236 din 25 iulie 2002 și
6.882.306 lei impozit plătit de pârâţi.
Tribunalul a reţinut că dreptul de
proprietate pentru terenul de 2.000 m.p. situat în
București, a fost constituit în favoarea
numitei C.E. în baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate nr.
6539/1994 transcris sub nr. 7399/1994.
C.E. și
C.A. au donat terenul fiului lor C.A. prin actul de donaţie autentificat sub
nr. 15254/1997 la Notariatul de Stat sector 1. C.A. a vândut terenul către
reclamanta S.C. K.S.R.L., conform contractului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 10420 din 18 mai 1995, transcris la poziţia 5741/1995.
C.A. a mai vândut încă o dată terenul în
cauză către C.M., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub
nr.558/2002 la B.N.P. I.N., teren dezmembrat în două loturi, din care lotul nr.
1, de 1000,35 m.p., a fost vândut către pârâtul K.K.,
conform contractului autentificat sub nr. 2044/2002 la B.N.P. E.M.S., iar lotul
nr. 2 de 996,50 m.p. a fost vândut de C.M. către K.G., conform actului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 2236 din 25 iulie
2002, rectificat prin încheierea nr. 6456 din 30 iulie 2002 de B.N.P. E.M.S.
Procedând la compararea titlurilor de
proprietate, tribunalul a dat preferinţă titlului reclamantei, ca fiind
mai întâi transcris, conform
principiului „qui prior tempore, potior jure”.
S-a mai reţinut că, chemata în garanţie va
răspunde pentru evicţiune și va fi
obligată la restituirea preţului, a daunelor interese reprezentând diferenţa de
preţ și sporul de valoare, precum și la restituirea tuturor cheltuielilor
efectuate cu autentificarea actelor și plata impozitelor pentru terenul în
litigiu.
Prin decizia nr. 498 din 5 iulie 2007, Curtea
de Apel București a respins cererea de a lua act de tranzacţia părţilor și a
respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii K.K. și K.G., reţinând, în
esenţă, următoarele:
Părţile au depus la 21 iunie 2007, în dosarul
Curţii de Apel București, o
„tranzacţie”.
S-a apreciat de către instanţa de apel că nu
se poate pronunţa o hotărâre care să consfinţească învoiala părţilor, deoarece în raport de
dispoziţiile art. 1704 – 1714 Cod civil și art. 271-273 C.proc.civ.,
tranzacţia nu s-a încheiat cu toate părţile, fiind exclusă de la învoială
chemata în garanţie C.M.
Pe de altă parte, s-a constatat că prin
încheierea tranzacţiei se urmărește realizarea unor efecte, care, în drept, nu
se pot produce. Astfel, faţă de natura acţiunii în revendicare, nu se poate lua
act de o tranzacţie prin care reclamantei și pârâţilor li se atribuie câte un lot de teren, iar pentru
egalizarea acestora se stabilește plata unei sume, cu titlu de sultă.
În speţă, reclamanta avea numai posibilitatea
procedurală a renunţării la judecata acţiunii în revendicare, sau renunţării la
drept, dacă ar fi formulat
apel.
Mai mult, prin tranzacţie se dispune asupra
unei creanţe care nu este stabilit irevocabil, deci nu este certă, lichidă și
exigibilă, iar debitorul creanţei, C.M., nu participă la această învoială.
Pe fond, apelul declarat de pârâţii K.K. și
K.G. a fost respins, ca nefondat, apreciindu-se că, în mod legal, tribunalul a
dat preferabilitate titlului reclamantei ca mai întâi
transcris, realizându-se astfel opozabilitatea sa faţă de terţi și consolidarea
titlului său.
Chemata în garanţie C.M. răspunde pentru
evicţiune și, în mod legal, a fost obligată să restituie pârâţilor atât preţul
încasat, daunele reprezentând diferenţa dintre sporul de valoare actual și
preţul iniţial, precum și restituirea spezelor contractelor și impozitului
achitat de pârâţi pentru teren.
Împotriva acestei decizii civile au declarat
recurs pârâţii K.K. și K.G., criticând-o pentru nelegalitate,
în sensul că instanţa a respins cererea acestora de a se lua act de tranzacţia
părţilor.
Astfel, se arată că nelegal instanţa a
considerat că nu a fost îndeplinită condiţia ca tranzacţia să intervină cu privire la toate părţile din
proces, deși nici dispoziţiile art. 1704-1717 C.civ.
și nici cele ale art.271-273 C.proc.civ., nu
prevăd această
cerinţă.
Se mai arată că instanţa a reţinut greșit că
nu se poate lua act de tranzacţia părţilor, întrucât obiectul acţiunii este în
revendicare și nu ieșirea din indiviziune pentru a se putea împărţi terenul,
deși, în speţă, se opun două titluri de proprietate, iar prin tranzacţia
încheiată nu se face altceva decât recunoașterea reciprocă a valabilităţii titlurilor părţilor.
Nici afirmaţia instanţei de apel cu privire la
creanţa privind-o pe debitoarea C.M. nu poate fi reţinută, întrucât aceasta nu
a declarat apel și astfel, în ceea ce o privește hotărârea de fond a rămas
definitivă și
irevocabilă.
Examinând
decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9
C.proc.civ., Curtea a constatat că recursul este
nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a respins cererea formulată
de reclamanta S.C. K.T.S.R.L. și pârâţii K.K. și K.G. de a se lua act de
tranzacţia încheiată între aceștia, în
mod legal.
Potrivit art. 271 alin. (1) Cod procedură
civilă, „părţile se pot înfăţișa în cursul judecăţii, chiar fără a fi fost
citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească învoiala lor”.
Noţiunea de „parte”, reglementată de acest text de lege, privește toate părţile
și nu numai pe unele dintre acestea.
Or, în speţă, tranzacţia a fost încheiată
numai între reclamanta S.C. K. S.R.L. și pârâţii K.K. și K.G., nu și de chemată
în garanţie C.M., în sarcina căreia s-au stabilit obligaţii prin tranzacţia
prezentată în instanţă, consemnată într-un înscris sub semnătură privată.
Conform
art. 1704 Cod civil, „tranzacţia este un contract juridic prin care părţile
termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască”.
În limitele dreptului procesual civil,
tranzacţia este învoiala sau contractul judiciar al părţilor, în scopul de a
pune capăt unui proces existent, prin
care ele își fac concesii reciproce, renunţând la anumite drepturi ori
stipulând pretenţii noi.
Cu alte cuvinte, tranzacţia este acordul
intervenit între toate părţile, în prezenţa instanţei și constatată de ea.
Prin urmare, pentru ca instanţa să ia act
de tranzacţia părţilor este necesar ca aceasta să intervină între toate părţile
care trebuie să se înfăţișeze în faţa
instanţei, să prezinte înscrisul sub semnătură privată în care este consemnată
învoiala lor privind încetarea procesului existent și să solicite pronunţarea
unei hotărâri de expedient, fiind fără relevanţă că unele dintre acestea nu au
exercitat calea de atac, în speţă, a apelului.
Or, aceste condiţii nu au fost îndeplinite,
deoarece învoiala de a stinge litigiul nu s-a realizat între toate părţile, așa
cum rezultă din înscrisul sub semnătură privată în care s-a consemnat
tranzacţia, iar în faţa instanţei nu s-au prezentat toate părţile pentru
aplicarea ori recunoașterea semnăturii
de pe acest înscris.
Pentru aceste considerente, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul declarat de pârâţii K.K. și K.G.