Prejudiciu cauzat prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Cuantumul daunelor morale. Criterii generale de evaluare
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere delictuală civilă.
Index alfabetic : răspundere delictuală civilă
- eroare judiciară
- prejudiciu
- daune morale
C.proc.pen., art. 10, art. 11, art. 504,
art. 505, art. 506
La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către persoana lipsită în mod nelegal de libertate.
Arestarea nelegală a reclamantului a avut grave consecințe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziția socială, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenției, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei, material și moral, pe perioada detenției nelegale.
ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4505 din 3 iulie 2008
Prin cererea înregistrată la 7 iunie 1999, pe rolul Tribunalului București, reclamantul R.V. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 USD sau contravaloarea acesteia în lei, la data plății, cu titlu de despăgubiri, ca urmare a erorilor judiciare săvârșite împotriva sa de către fostele organe de poliție și procuratură precum și pentru privarea sa de libertate.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în sepembrie1984, ofițeri ai fostei miliții l-au sechestrat în Stațiunea Venus, după care au urmat percheziții la domiciliul său, interogatorii, ridicări de aparatură electronică.
Reținerea sa s-a produs la data de 15 ianuarie 1985, după care la 17 ianuarie1985 a primit mandat de arestare preventivă, fiind pus în libertate la 2 mai 1985. În această perioadă, o mare cantitate de aparatură electronică i-a fost reținută în vederea confiscării, motiv pentru care reclamantul nu a mai putut să-și exercite meseria de artist liber profesionist.
Ulterior, prin ordonanțe ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, Tribunalul București și Curtea Supremă de Justiție a fost scos de sub urmărire penală, constatându-se că nu a comis faptele cu intenție.
La data de 8 octombrie 2000, reclamantul și-a majorat cuantumul pretențiilor, solicitând suma de 50.000 USD.
Prin sentința civilă nr. 1676/2002, Tribunalul București a admis excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantului și a respins cererea acestuia, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 684/2004, Curtea de Apel București a respins apelul ca nefondat, hotărâre ce a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2364/2005, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului la instanța de apel.
Curtea de Apel București, rejudecând apelul, a constatat că tribunalul nu a cercetat fondul, astfel că, în temeiul art. 297 alin.(1) C.proc.civ., prin decizia civilă nr. 171/2006, a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.
Prin sentința civilă nr. 480/2007, Tribunalul București a admis în parte cererea reclamantului și a obligat pârâtul la plata sumei de 150.000 lei daune morale, reținând următoarele:
Reclamantul R.V. a fost arestat la data de 16 ianuarie 1985, conform mandatului de arestare preventivă nr. 17/88/P/1985 emis de Procuratura locală sector 5 București și eliberat la 2 mai1985, când a expirat acest mandat. Prin ordonanța procurorului, din 8 decembrie 1986, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, în baza art. 10 lit. d raportat la art. 11 pct. 1 lit. b C.p.p.
În data de 28 martie 2007, reclamantul a renunțat la acordarea daunelor patrimoniale, solicitând doar daune morale în sumă de 300.000 RON, ca urmare a suferințelor ce i-au fost produse în perioada privării sale de libertate, în mod nelegal.
În privința prejudiciului moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească și cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.
În speță, prin privarea de libertate a reclamantului, cât timp a fost arestat preventiv, i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri, întrucât acesta a avut de suportat, atât pe perioada detenției cât și ulterior, o serie de consecințe, în sensul că a fost izolat de colectivitate, nu a mai putut obține un loc de muncă pentru a-și întreține familia, a suferit oprobiul public.
Incidența art. 504 C.p.p. circumscrie despăgubirile morale la
prejudiciile de natură morală, cauzate prin eroare judiciară.
Prin decizia nr. 650/A/2007, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 75.000 lei, reprezentând daune morale și a respins apelurile declarate de reclamant și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Art. 504 alin.(1) C.p.p. reglementează cazurile care dau dreptul la reparație, respectiv atunci când s-a stabilit că persoana nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există. Are dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală.
Potrivit dispozițiilor art. 48 alin.(3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, însă acțiunea pentru repararea prejudiciului trebuie formulată în termen de 1 an de la data ordonanței de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, conform dispozițiilor art. 505 alin.(2) C.p.p.
Această reglementare se referă strict la cele două ipoteze prevăzute de dispozițiile art. 504 C.p.p., or o asemenea limitare este neconstituțională față de prevederile dispozițiilor art. 48 alin.(3) din Constituție, care instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare săvârșită în procesele penale.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 45/1998 s-a constatat că dispozițiile art. 504 alin.(1) C.p.p. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, săvârșite în procesele penale.
În privința reclamantului, calculul termenului de un an începe să curgă de la momentul în care decizia Curții Constituționale a fost publicată, prin aceasta lărgindu-se câmpul de aplicare al dispozițiilor art. 504 C.p.p., întrucât anterior publicării deciziei Curții Constituționale dreptul reclamantului nu era născut, în raport de această normă legală, care stabilea doar două ipoteze în care se putea promova o cerere pentru repararea prejudiciului în cazul erorilor judiciare.
S-a concluzionat că, în aceste condiții, excepția prescripției dreptului
material la acțiune a fost legal respins de către instanța de fond.
Pe fond, s-a apreciat că art. 504 C.p.p., reglementând obligația de plată a daunelor de către stat în cazul erorilor judiciare, are în vedere reparația integrală a prejudiciului cauzat.
În speță, despăgubirile trebuie să acopere prejudiciul moral, ceea ce s-a și solicitat prin cerere de către reclamant, față de renunțarea acestuia la obligarea pârâtei să suporte daunele materiale produse.
Acordarea unei sume mari, nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, este nelegală, întrucât instituția răspunderii delictuale nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.
Daunele morale, ca echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocată de cel condamnat sau arestat preventiv, pentru că vătămarea intereselor sale personale, nepatrimoniale ca : nume, onoare, reputație, imagine și încrederea acordată în societate – determină efectele directe în planul existenței materiale cu conținut patrimonial.
Prin lipsirea de libertate pe o perioadă de aproximativ 5 luni, reclamantului i s-a adus atingere reputației, iar traumele psihice provocate de o atare măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.
Stabilirea cuantumului acestora include o doză de aproximare, avându-se în vedere consecințele negative suferite de reclamant pe plan psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele
vătămării de către reclamant.
Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile persoanele nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost lezate prin arestarea nelegală și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
S-a apreciat că, probele administrate nu sunt, însă, de natură a conduce la o evaluare atât de mare a prejudiciului suferit, întrucât nu se poate stabili o situație de fapt certă, respectiv că reclamantul era o persoană decentă și muncitoare, că prin arestarea sa abuzivă a fost împiedicat să desfășoare o viață socială normală, că, după perioada arestării, a avut dificultăți în ceea ce privește reintegrarea sa socială, datorită antecedentelor penale și că situația familială, profesională și socială a avut de suferit.
Curtea a stabilit valoarea prejudiciului suferit de reclamant la suma de 75.000 lei, având în vedere că spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupune un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele, pe orice plan, suferite de reclamant, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciul moral cauzat, fără ca prin aceasta să se încerce o reparare cu mult peste vătămarea produsă, determinând o îmbogățire fără justă cauză în persoana reclamantului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Reclamantul R.V., prin criticile formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și pct.9 C.proc.civ., a arătat că instanța a încălcat prevederile art. 505 alin.(1) C.p.p., prin aceea că nu a ținut seama la stabilirea întinderii reparației de consecințele negative produse asupra sa și asupra familiei
sale prin arestarea pe nedrept.
De asemenea, s-a mai arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, pentru că s-a apreciat că „probele administrate nu sunt însă de natură a conduce la o evaluare atât de mare a prejudiciului suferit, întrucât nu se poate stabili o situație de fapt certă” și că „ nu s-a probat de către reclamant faptul că detenția specifică perioadei comuniste a avut un alt caracter”, ceea ce este în contradicție vădită cu considerentul potrivit căruia, instanța de apel apreciază că, „spre deosebire de alte despăgubiri civile care presupun un caracter probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale”.
Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, prin recursul său, a criticat decizia pentru nelegalitate, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct.9 C.proc.civ., în sensul că deși acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe art. 504-506 C.p.p., instanța a ignorat dispozițiile legale privind termenele procedurale impuse de aceste texte de lege, respectiv termenul de prescripție de 1 an, pentru formularea acțiunii în repararea prejudiciului.
În mod nelegal, a reținut instanța de apel că „anterior momentului publicării deciziei Curții Constituționale, dreptul reclamantului nu era născut”, deoarece reclamantul se încadra în ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 504 C.p.p., respectiv „persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală.
Această ipoteză prevăzută de lege a existat și în codul penal din anul 1987, astfel că dreptul reclamantului la acțiune nu s-a născut după publicarea deciziei Curții Constituționale din anul 1998.
Acțiunea reclamantului a fost formulată la data de 24 mai 1999, iar ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a acestuia a fost emisă sub la 8 decembrie 1986 pentru dosarul nr. 88/1985 al Procuraturii locale sector 5 și sub nr. 2267/1994, în dosarul nr. 1194/1989 al Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.
Potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data introducerii acțiunii, art. 506 alin. (2) C.p.p., acțiunea pentru repararea pagubei putea fi pornită în termen de 1 an de la data hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, or, reclamantul a promovat acțiunea după 5 ani și, respectiv, 13 ani de la emiterea ordonanțelor de scoatere de sub urmărire penală.
În concluzie, a fost reiterată excepția prescripției dreptului material la acțiune a reclamantului, solicitând să se constate că acțiunea este prescrisă.
Se mai arată că instanța de apel a motivat acordarea despăgubirilor morale prin susțineri neconforme, incluzând în categoria despăgubirilor și elemente fără nici o legătură cu răspunderea statului.
Probațiunea efectuată în cauză pentru fundamentarea solicitărilor din acțiune este precară, constituindu-se în cea mai mare parte din probe echivoce sau având la bază simple susțineri, în condițiile în care era posibilă o probațiune obiectivă, cu referire la starea psihică a reclamantului, care necesita opinia unor specialiști în dovedirea circumstanțelor amintite.
S-a arătat că instanța de apel, fiind chemată să aplice legea, a exclus orice probă și și-a motivat soluția prin simpla situație de fapt, preluând ca atare, fără nici o intervenție proprie, motivarea instanței de fond.
S-a mai susținut că instanța nu a arătat în nici un fel modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor, iar în această situație este imposibil de realizat o verificare a soluției date, aprecierile fiind pur subiective, concluzionându-se că, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pentru următoarele considerente:
Hotărârea instanței de apel este dată cu nesocotirea dispozițiilor
art. 506 alin.(2) și art. 505 alin.(1) C.p.p.
Cazurile care permiteau obligarea statului la plata despăgubirilor pentru erorile judiciare produse în procesele penale se limitau, la acea dată, doar la ipoteza achitării, respectiv scoaterii de sub urmărire penală, pe motivul inexistenței faptei sau a nesăvârșirii faptei de către cel condamnat sau arestat.
Prin apariția deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale s-a extins sfera de aplicare a dispozițiilor art. 504 din C.p.p. și la celelalte situații prevăzute de art. 10 lit. a-e din același cod.
Prin scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, dispusă în baza art. 11 pct. 1 lit. b raportat la art. 10 lit. d din C.p.p., în mod corect au constatat instanțele de fond și apel că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut după apariția deciziei Curții Constituționale nr. 45/1998, iar termenul de 1 an prevăzut de lege a început să curgă de la data publicării acesteia în M.Of., la 18 mai 1998, astfel că acțiunea reclamantului promovată la 24 mai 1999, apare în mod evident ca fiind făcută cu depășirea termenului legal de 1 an.
În ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 505 alin.(1) C.p.p., se arată că, față de aceste dispoziții legale, suma de bani acordată de instanță este exagerat de mare în raport cu durata privării de libertate, în speță aceasta fiind de 3 luni și jumătate, existând astfel o disproporție evidentă față de sumele de bani acordate în alte cauze, pentru perioada de arest aproximativ egale sau chiar mai mari.
Mai mult, s-a arătat că deși instanța de apel a sesizat în mod corect lipsa de consistență și de credibilitate a susținerilor reclamantului privind consecințele devastatoare ale perioadei de arest preventiv asupra sa și a familiei sale, aceasta a acordat într-un mod cu totul discreționar suma de 75.000 lei drept despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, motivând că, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, daunele morale nu au nevoie de suport probator.
Reclamantul nu a reușit să dovedească faptul că înainte de arestare
era o persoană decentă și muncitoare, că prin arestarea abuzivă a fost împiedicat să desfășoare o viață socială normală, că a avut dificultăți în privința reintegrării sale sociale datorită antecedentelor penale, că arestarea sa a avut un substrat politic, astfel că pe baza unei simple prezumții că starea de arest, fie chiar și de numai trei luni, poate produce consecințe de asemenea proporții, nu se poate acorda o sumă atât de mare ca titlu de daune morale.
În ședința publică din 3 iulie 2008, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată excepția tardivității recursului declarat de Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București următoarele considerente:
Potrivit art. 63 lit. e și f din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, „Ministerul Public exercită, prin procurori, atribuțiile privind participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată și, respectiv, exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege”.
Potrivit art. 45 alin.(5) C.proc.civ., „procurorul poate, în condițiile prevăzute de lege, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri”, iar potrivit dispozițiilor art. 284 alin.(4) C.proc.civ., „pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii”.
In concluzie, Ministerul Public își exercită atribuțiile prevăzute de art. 63 din Legea nr. 304/2004, prin procuror, iar în situația în care acesta a participat la judecata pricinii, comunicarea se face către procurorul respectiv, în speță, procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Or, în speță, decizia recurată nu a fost comunicată procurorului din Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București care a și declarat calea de atac a recursului pentru Ministerul Public, ci Ministerului Public - Parchetul
de pe lângă Tribunalul București.
În această situație, comunicarea hotărârii recurate către Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București nu s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale privind comunicarea actelor de procedură.
Potrivit art. 316 raportat la art. 284 alin.(3) C.proc.civ., hotărârea se socotește comunicată la data depunerii cererii de recurs.
Prin urmare, recursul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București nu poate fi sancționat cu tardivitatea, pentru nerespectarea dispozițiilor art. 301 C.proc.civ., urmând ca acesta să fie examinat alături de celelalte două recursuri formulate.
Examinând recursurile în limita motivelor invocate, instanța constată următoarele:
Atât prin recursul declarat de reclamantul, cât și prin recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, se critică decizia pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 7 C.proc.civ., în sensul că aceasta cuprinde motive contradictorii, respectiv, nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Aceste critice sunt nefondate, întrucât decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii. Considerentele apreciate ca fiind contradictorii vizează, pe de o parte, criteriile ce au fost avute în vedere de către instanță la stabilirea despăgubirilor morale ce se cuvin reclamantului și, pe de altă parte, modul de stabilire de către instanță a cuantumului despăgubirilor morale.
De asemenea, hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar de către instanța de recurs.
Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., formulate de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, potrivit cărora dreptul material la acțiune al reclamantului ar fi prescris, sunt
nefondate.
Astfel, critica formulată de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor sub acest aspect, este nefondată, deoarece termenul de exercitare a acțiunii pentru repararea pagubei, de 1 an, prevăzut de art. 506 alin.(2) C.p.p., nu a început să curgă de la emiterea ordonanțelor de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, deoarece ipoteza în care s-a aflat reclamantul nu era prevăzută de Codul de procedură penală la data emiterii celor două ordonanțe.
La momentul respectiv, cazurile care permiteau obligarea statului la plata despăgubirilor pentru erorile judiciare produse în procesele penale se limitau doar la ipotezele achitării și scoaterii de sub urmărire penală, pentru motivele inexistenței faptei sau al nesăvârșirii acesteia de către cel condamnat sau arestat.
Ulterior, prin Decizia nr. 45 din 10 mai 1998 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a extins sfera de aplicare a dispozițiilor art. 504 C.p.p. și la celelalte situații prevăzute de art. 10 lit. a-e din același cod, și cum scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului s-a dispus în baza art. 10 lit. d raportat la art. 11 pct. 1 lit. b C.p.p., în mod legal, prima instanță, prin soluția adoptată, păstrată sub acest aspect prin decizia recurată, a constatat că termenul de 1 an prevăzut de art. 506 alin.(2) C.p.p. a început să curgă de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial la data de 18 mai 1998.
Critica formulată de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în sensul că acțiunea formulată de reclamant la data de 24 mai 1999, față de data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, la 18 mai 1998, apare ca fiind făcută cu depășirea termenului de 1 an, este nefondată.
Astfel, reclamantul a formulat acțiunea la data de 18 mai 1999, potrivit ștampilei de pe plicul cu care a fost expediată acțiunea prin poștă, deci în termenul legal de 1 an prevăzut de art. 506 alin.(2) C.p.p.
În ceea ce privește criticile formulate de reclamant și Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., privind încălcarea dispozițiilor art. 505 alin. (1) C.p.p., s-au reținut următoarele:
Reclamantul invocă nesocotirea dispozițiilor art. 505 alin.(1) C.p.p., în sensul că nu s-a ținut seama la stabilirea întinderii reparației, de către instanța de apel, de gravitatea și totalitatea consecințelor arestării și detenției pe nedrept produse asupra sa și a familiei sale, potrivit cărora suma de 75.000 lei, stabilită cu titlu de daune morale, ar fi prea mică, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București invocă încălcarea acelorași dispoziții legale în sensul că suma acordată reclamantului, cu titlu de despăgubire morală, de 75.000 lei, este prea mare față de perioada de detenție suferită de reclamant și de consecințele negative produse asupra reclamantului și familiei sale.
Potrivit dispozițiilor art. 505 alin.(1) C.p.p. „la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă”.
Reclamantul a fost arestat nelegal în perioada 17 ianuarie - 2 mai 1985, iar prin ordonanțe ale Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București, Tribunalul București și Curții Supreme de Justiție a fost scos de sub urmărire penală, constatându-se că nu a comis faptele cu intenție, în baza art. 10 lit. d raportat la art. 11 pct. 1 lit. b C.p.p.
În speță, legal au apreciat instanțele de fond și apel că arestarea pe nedrept a reclamantului a fost susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestuia.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenției, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei, material și moral, pe perioada detenției nelegale.
Arestarea nelegală a reclamantului a avut grave consecințe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziția socială, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic; importanța valorilor morale lezate; măsura în care au fost vătămate aceste valori, și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant.
În această situație, stabilirea cuantumului despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face numai pe baza calității personale și profesionale a judecătorului cauzei, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.
Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, întinderea despăgubirilor acordate pentru repararea daunelor morale, față de perioada arestării nelegale a reclamantului, 17 ianuarie 1985 – 2 mai1985, de atingere adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate acestuia, nu este excesivă, așa cum susține Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Dimpotrivă, Curtea a constatat ca fondată critica formulată de reclamant privind întinderea despăgubirii acordate și, urmare a reevaluării circumstanțelor cauzei, în raport de prevederile art. 505 alin.(1) C.p.p. a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 100.000 lei RON, reprezentând daune morale.
Față de cele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312
alin.(1) C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamantul R.V., a casat în parte decizia recurată și a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, să plătească reclamantului suma de 100.000 lei (RON), reprezentând daune morale și s-au menținut restul dispozițiilor deciziei. Au fost respinse recursurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.