Restituirea în natură pe calea procedurii Legii nr. 10/2001 a unui teren pe care au fost edificate după 1 ianuarie 1990, construcții neautorizate. Incidența dispozițiilor dreptului comun în privința dezdăunării cu valoarea construcțiilor, în lipsa reglementării în legea specială.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.
Index alfabetic : dispoziție emisă în temeiul Legii nr. 10/2001
- construcție nouă neautorizată
- despăgubiri
Legea nr. 10/2001, art. 10, art. 48
Legea nr. 10/2001 stipulează în cuprinsul articolului 10 alin. (3) faptul că se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după 1 ianuarie 1990, iar articolul 10 alin. (5) din lege prevede că se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au efectuat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, restituirea fiind condiţionată de plata unei despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
În contextul în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu cuprind o reglementare expresă a situaţiei juridice privind construcţiile noi neautorizate, unitatea deţinătoare, care a acceptat restituirea în natură a terenului cu toate construcţiile aflate pe acesta, nu poate obţine contravaloarea lucrărilor aflate pe terenul restituit în cadrul procedurii reglementate prin legea specială.
Regimul juridic al construcţiilor neautorizate nefiind stabilit de Legea nr. 10/2001, pentru aceste construcţii rămân aplicabile normele dreptului comun din materia accesiunii imobiliare artificiale, care implică plata de despăgubiri către cel în detrimentul căruia operează, potrivit principiului că nimeni nu se poate îmbogăţi în dauna altei persoane, însă întrunirea eventuală a condiţiilor necesare stabilirii despăgubirilor nu poate fi realizată în procedura specială a Legii nr. 10/2001, ci - eventual - pe calea unei acţiuni separate.
Secția I civilă, decizia nr.5676 din 5 decembrie 2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 12.07.2005, reclamantul G.A.D. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 262 din 16.06.2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001 de Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat RA motivat de faptul că, odată cu restituirea unui imobil în natură a fost greşit obligat să plătească sumele de 21.722 de euro şi de 31.688 de euro, reprezentând contravaloarea unor construcţii anexe ale imobilului restituit, anexe care nu au fost edificate de RA APPS, ci de către o terţă persoană. Contestatorul a arătat că, potrivit actului adiţional încheiat de terţ şi RA APPS, construcţiile edificate pe cheltuiala terţului revin, de drept, proprietarului, adică reclamantului, astfel că, în mod nejustificat a fost condiţionată restituirea în natură a imobilului de efectuarea plăţii contravalorii respectivelor anexe.
Prin sentinţa civilă nr. 473/2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă s-a respins, ca
lipsită de interes, contestaţia formulată de reclamantul G.E.I., decedat pe parcursul procesului şi continuată de moştenitorul său, G.A.D., împotriva deciziei nr. 262/2005 în privinţa art. 2 referitor la obligarea reclamantului la plata către R.A. APPS a contravalorii extinderii construcţiei efectuate de Statul Român la Vila X, situată în judeţul Ilfov, în cuantum de 21.722 euro plus T.V.A. şi, respectiv, a contravalorii piscinei construite pe terenul în suprafaţă de 138,40 m.p., în cuantum de 31.688 euro plus T.V.A..
Instanţa de fond a reţinut că, prin decizia contestată pârâta a dispus restituirea în natură către contestator a imobilului, compus din teren în suprafaţă de 6.815 m.p. şi construcţiile aflate pe acesta, precum şi ca transferul dreptului de proprietate şi punerea în posesie asupra extinderii construcţiei existente şi a piscinei construite ulterior să se realizeze după achitarea integrală a sumei de 31.688 euro plus T.V.A., către intimată.
Reclamantul, prin ordinului de plată din data de 22.06.2005 a achitat sumele de bani către intimată, după care, prin procesul verbal din 30.01.2005 a fost pus în posesia imobilului respectiv. S-a avut în vedere că, în aceste condiţii, susţinerile contestatorului, în sensul că suma de plată stabilită prin decizie nu este datorată pârâtei, ci unei alte societăţi care a efectuat lucrările de extindere la imobil, nu justifică apărarea unui interes legitim, actual şi direct în admiterea contestaţiei, atât timp cât scopul urmărit prin notificarea formulată pentru redobândirea în natură a bunului solicitat a fost realizat. S-a reţinut că reclamantul nu critică cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat prin dispoziţia contestată, ci urmăreşte obligarea pârâtei la plata sumei deja achitate potrivit ordinului de plată din 22.06.2005, aspect care nu se încadrează în prevederile art. 24 din Legea nr.10/2001.
Prin decizia civilă nr. 576/2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de către reclamant împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de apel a constatat că reclamantul prezintă un interes actual, şi anume acela de a primi o sumă de bani deja achitată, iar problemele abordate de prima instanţă privesc fondul cauzei, ceea ce implica analizarea contestaţiei sub aspectul temeiniciei acesteia, excepţia lipsei de interes fiind nefondată.
Prin decizia nr. 4902/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a respins recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei civile nr. 576/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, reţinându-se că reclamantul este îndreptăţit să pretindă, în opinia sa, o plată necuvenită şi să recupereze sumele de bani respective, prezentând un interes legitim şi actual în formularea contestaţiei.
Rejudecând contestaţia reclamantului, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă prin sentinţa civilă nr. 1003/2008 a respins ca neîntemeiată contestaţie reclamantului cu motivarea că, obligaţia de plată a contravalorii anexelor imobilului restituit în natură a fost stabilită de RA APPS în baza art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text de lege în conformitate cu care se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, au fost edificate construcţii autorizate dacă persoana îndreptăţită achită o despăgubire egală cu valoarea de piaţă a construcţiei respective.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 121/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, care a reţinut că, obligaţia de plată a contravalorii construcţiilor anexe rezultă din lege şi este o condiţie pentru restituirea în natură a imobilului.
Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 121/2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admis prin decizia nr. 1284/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispunându-se casarea deciziei şi timiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de recurs a trimis dosarul spre rejudecare, solicitând ca instanţa de apel să verifice dacă lucrările anexe imobilului restituit în natură, către reclamant, au fost edificate cu autorizaţie, dacă au fost necesare şi utile sau, dimpotrivă, edificarea lor a fost voluptuare, caz în care, actualul proprietar nu poate fi obligat la plata contravalorii anexelor în discuţie. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat verificarea condiţiilor legale pentru existenţa unei plăţi nedatorate, în limitele prevăzute de art. 1092 C.civ. şi verificarea incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor art. 48 din aceeaşi lege. Instanţa de recurs a înlăturat criticile recurentului privind raporturile dintre stat, ca beneficiar al construcţiilor şi firma implicată în executarea acestor lucrări, deoarece reclamantul este terţ faţă de raportul juridic respectiv, care nu este relevant în ceea ce priveşte caracterul legal sau nu al obligării părţii menţionate la plata sumei de bani stabilite prin art. 2 din decizia contestată.
Rejudecând apelul, prin decizia civilă nr. 258/A din 08.03.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-a respins apelul formulat de reclamant ca nefondat.
În pronunţarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut că piscina a fost edificată de către S.C. MBL C. S.R.L., conform prevederilor art. 20 din contractul de prestări servicii încheiat cu R.A. APPS, iar după expirarea contractului, piscina a rămas în patrimoniul R.A. APPS, or, în aplicarea art. 973 C.civ., acest contract de prestări servicii nu poate nici să vatăme şi nici să profite altei persoane. Întrucât piscina a fost construită prin acordul părţilor semnatare ale contractului de prestări servicii, reclamantul, în calitate de terţ, nu poate pretinde restituirea echivalentului acestei construcţii. S-a reţinut că esenţial în cauză este conduita contestatorului G.E.I. care, anterior achitării sumei pretinse de pârâtă, era îndreptăţit să formuleze contestaţie. Instanţa are în vedere că din înscrisurile de la dosar rezultă că, la data de 22.06.2005 contestatorul a achitat suma de bani către R.A. APPS, reprezentând contravaloarea lucrărilor de extindere a imobilului situat judeţul Ilfov.
Instanţa de apel a avut în vedere că, prin decizia de casare nr. 1284/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casație şi Justiţie, s-a stabilit ca o problemă de drept dezlegată împrejurarea că în faza anterioară a apelului nu s-a analizat dacă piscina reprezintă o îmbunătăţire necesară şi utilă imobilului asupra căruia a fost executată sau o cheltuială voluptorie ce nu poate fi pusă în sarcina actualului proprietar, pentru a se constata sau nu incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001. Contestatorul nu a promovat contestaţie cu privire la contravaloarea extinderii construcţiei, înţelegând să achite suma de bani către R.A. APPS la data de 22.06.2005, cu ocazia punerii sale în posesia imobilului, compus din teren în suprafaţă de 6815 m.p. şi construcţiile aflate pe acesta.
Contestatorul nu mai poate, într-un alt cadru procesual şi pe un alt temei juridic, să solicite restituirea sumei achitate legal către R.A. APPS, în condiţiile în care decizia enunţată nu a fost contestată în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 astfel că instanţa nu a examinat utilitatea sau caracterul voluptoriu al piscinei, deoarece, în caz contrar, restituirea sumei pretinse prin contestaţie ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză pentru apelant. S-a concluzionat că, dispoziţiile art. 1092 C.civ. nu sunt aplicabile cauzei, pentru că plata efectuată de către contestator s-a făcut în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar pentru restituirea sumei, acesta nu poate invoca dispoziţiile dreptului comun, eludând căile de atac prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.
S-a arătat că, de altfel, contestatorul se situează pe o poziţie contradictorie întrucât recunoaşte în parte decizia nr. 262/2005 a R.A. APPS în ceea ce priveşte punerea în posesie asupra imobilului, însă contestă suma achitată în baza aceleiaşi decizii, ca reprezentând contravaloarea extinderii construcţiei, însă nu în cadrul legal în baza căruia s-a emis decizia, respectiv Legea nr. 10/2001, ci pe dreptul comun, având în vedere că măsurile dispuse prin decizia nr. 262/2005 a R.A. APPS formează un tot unitar în vederea soluţionării notificării din 5.11.2001.
Instanţa de apel a conchis că, în drept, contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (7) şi (8), precum şi celelalte dispoziţii din Legea nr. 10/2001, iar invocarea în apel în al doilea ciclu procesual a art. 1092 C.civ. reprezintă o schimbare a cauzei acţiunii, ceea ce este inadmisibil în condiţiile art. 294 alin. (1) C.pr.civ.
Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 258/A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 5165/2012, dispunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte a reţinut în pronunţarea soluţiei că, prin decizia de casare pronunţată în ciclul procesual anterior nr. 1284/2010, s-a statuat că instanţa de judecată a fost învestită cu o contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 262/2005 emisă de către RA A.P.P.S., formulată în baza art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, iar soluţionarea acesteia presupune verificarea îndeplinirii cerinţelor de aplicare a prevederilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul cărora unitatea deţinătoare, prin dispoziţia contestată, a considerat că reclamantul datorează suma de 31.688 euro.
Totodată, s-a arătat că, instanţa de casare a dispus ca, în cadrul rejudecării, să se stabilească eventualul caracter necesar ori voluptoriu al lucrărilor pentru care s-a consemnat obligaţia de plată a reclamantului, în cuantumul arătat, statuând că trebuie să se verifice în ce măsură sunt îndeplinite sau nu condiţiile unei plăţi nedatorate de către reclamant către intimata pârâtă, conform art. 1092 C.civ. Considerentele instanţei de casare reprezintă dezlegări ale chestiunilor de fapt şi de drept relevante în cauză, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, în temeiul art. 315 alin. (1) C.pr.civ., atât în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare
în judecată, cât şi conţinutul verificărilor ce urmau a fi făcute de către instanţa de rejudecare a apelului.
Instanţa de apel, prin decizia recurată, a reţinut că este învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 1092 C.civ., care este inadmisibilă tocmai pentru că reclamantul nu a contestat decizia nr. 262/2005. Or, în contextul dezlegărilor din decizia de casare, instanţa de apel nu putea face propria apreciere asupra obiectului cererii de chemare în judecată, ci trebuia să pornească, în analiza motivelor de apel, de la premisa învestirii instanţei de judecată în cauză cu o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Reapreciind obiectul cererii în sensul unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun, pe care a considerat-o inadmisibilă, instanţa de rejudecare a apelului a încălcat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare şi nu a evocat fondul raporturilor juridice dintre părţi, în cadrul procesual corect stabilit, cu toate că, în rejudecare, a fost administrat un probatoriu ce ar fi permis o evocare a fondului de către instanţă.
S-a avut în vedere de către instanţa de casare că, în aplicarea art. 10 alin. (5) şi a prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 (a căror verificare a fost stabilită prin decizia de casare din ciclul procesual anterior) în apel instanţa de rejudecare ar fi trebuit să lămurească următoarele aspecte: dacă extinderea construcţiei vechi, precum şi piscina au fost autorizate; dacă amenajarea lor a fost necesară unităţii deţinătoare ori a avut caracter voluptoriu, dacă piscina poate fi considerată „construcţie” în sensul legii. Or, niciunul dintre aspectele menţionate nu a fost analizat atât timp cât instanţa de apel a reţinut că este învestită cu o altă cerere decât cea care a fost efectiv formulată în cauză, pe care a respins-o, fără a analiza probatoriul administrat în faza rejudecării. Întrucât instanţa de apel nu a evocat fondul s-a dispus casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru administrarea de probe în scopul clarificării aspectelor din decizia de casare anterioară, necesare pentru determinarea cerinţelor de aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) şi art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 137A din 12 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul G.A.D. împotriva sentinţei civile nr. 1003/2008 a Tribunalului Bucureşti, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a admis contestaţia formulată de reclamantul G.A.D. şi a anulat în parte decizia nr. 262/2005 emisă de RA APPS în sensul că a înlăturat art. 2 din decizia contestată, cu referire la obligaţia reclamantului de a plăti suma de 21.722 de euro plus T.V.A şi suma de 31.688 de euro plus TVA. Totodată, a obligat pârâta R.A. A.P.P.S. să restituie contestatorului G.A.D. suma de 229.844,4338 de lei. Celelalte cereri formulate de reclamant au fost respinse, ca neîntemeiate.
Rejudecând apelul declarat de reclamantul G.A.D. împotriva sentinţei civile nr. 1003/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi având în vedere dispoziţiile deciziei de casare, cadrul procesual stabilit prin ultima decizie de casare, prin care s-a dispus „determinarea cerinţelor de aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. 5 şi art. 48 din Legea din 10/2001” instanţa de apel a reţinut că reclamantul, în baza Legii nr. 10/2001, a contestat în termen legal art. 2 din decizia nr. 262/2005 emisă de RA APPS, respectiv dispoziţia referitoare la obligarea reclamantului de a plăti către RA APPS contravaloarea unei piscine şi a unei extinderi a construcţiei care i-a fost restituită în natură.
Conform dispoziţiei emisă de RA APPS, transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor restituite a fost condiţionat de plata unor sume de bani, reprezentând contravaloarea unor construcţii, care au fost edificate ulterior preluării imobilului în proprietatea statului. Reclamantul, a achitat sumele de bani la care a fost obligat, potrivit dispoziţiei emise de RA APPS, în scopul de a intra în posesia imobilului şi de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestuia, însă a contestat obligarea sa la plata respectivelor sume de bani. Instanţa de apel a avut în vedere că, potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, terenurile pe care au fost edificate construcţii autorizate, ulterior preluării imobilului în proprietatea statului, se restituie în natură dacă persoana îndreptăţită achită o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective.
Sub aspectul clarificării situaţiei de fapt din probele dosarului, instanţa de apel a reţinut că, extinderile constructive nu au fost efectuate cu autorizaţie de construcţie, aspect recunoscut în mod neechivoc de RA APPS şi de asemenea, s-a reţinut împrejurarea că respectivele extinderi constructive nu au fost edificate de APPS, ci de un terţ, fost locator RA APPS, respectiv SC MBL C. SRL, care, în calitate de chiriaş, a efectuat îmbunătăţiri voluptuarii. În acest sens instanţa a avut în vedere adresa RA APPS prin care regia a considerat inoportună ocuparea spaţiului verde cu o piscină ce poate avea funcţionalitate numai maxim 3 luni pe an, îmbunătăţiri constructive pentru propriul confort, fără autorizaţie şi fără nici o pretenţie de despăgubire sau contraprestaţie din partea RA APPS
A reţinut astfel instanţa de apel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (5) sau de art. 48 din Legea nr. 10/2001 pentru justificarea legală a condiţionării restituirii imobilului de plata unor despăgubiri, deoarece construcţiile anexe nu sunt autorizate, ceea ce exclude aplicarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi nu sunt edificate de stat, ceea ce exclude aplicarea art. 48 din Legea nr. 10/2001, în interpretarea avută în vedere de legiuitor, aceea că îmbunătăţirile necesare şi utile să fi fost efectuate de chiriaş (în speţă, adică de persoană deţinătoare).
S-a avut în vedere totodată că, fundamentul moral al edictării dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 este acela al evitării îmbogăţirii fără temei legal a persoanei căreia i-a fost restituit imobilul, în dauna celei care este obligată la restituire şi care îşi poate vedea astfel patrimoniul micşorat cu contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la imobil, cu bună credinţă. Însă, prin restituirea imobilului către contestator, patrimoniul RA APPS nu s-a micşorat, deoarece îmbunătăţirile nu au fost efectuate de RA APPS, ci de un terţ dezinteresat.
În contextul menţionat instanţa de apel a avut în vedere că RA APPS încearcă să apere un beneficiu gratuit, iar contestatorul încearcă să evite o pierdere. Aspectul de fapt menţionat, care nu îşi găseşte o încadrare într-un text expres din Legea nr. 10/2001 este argumentat de instanţă prin interpretarea scopului şi spiritului legii speciale, care fiind o lege reparatorie şi ale cărei dispoziţii şi efecte ale aplicării sale nu pot fi interpretate decât în favoarea persoanei îndreptăţite la restituire şi nu în favoarea statului, care s-a obligat la restituire. De asemenea, se are în vedere că, singura persoană care ar putea emite pretenţii cu privire la îmbunătăţirile aduse imobilului este persoana care le-a efectuat şi nu RA APPS, conform principiilor dreptului comun înscrise în art. 494 C.civ.
În baza acestor considerente instanţa de apel a concluzionat asupra temeiniciei contestaţiei reclamantului atât timp cât RA APPS nu a avut un temei legal pentru obligarea persoanei îndreptăţite la restituirea contravalorii unor îmbunătăţiri pe care pârâta nu le-a făcut, astfel că, dispoziţia de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către RA APPS a fost anulată în parte, cu consecinţa obligării RA APPS să restituie reclamantului suma de 229.849,4338 de lei (RON) achitată de acesta potrivit ordinului de plată din 22.06.2005.
Celelalte cereri formulate de contestator au fost apreciate ca neîntemeiate întrucât nu s-a justificat temeiul legal sau motivaţia de fapt pentru restituirea sumei de 63.557,90 de Euro, în condiţiile în care a fost plătită suma de 229.849,4338 de lei. Cererea reclamantului pentru înlăturarea unor constatări din procesul -verbal de punere în posesie s-a apreciat a fi, de asemenea, neîntemeiată, în condiţiile în care, prin menţiunea contestată este fără consecinţe juridice ulterioare. De asemenea, reclamantul nici nu a invocat tulburarea posesiei sale şi nici alte aspecte similare, astfel că s-a apreciat că toate acestea aspecte exced limitelor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001 nefiind analizate de instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta RA APPS, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C.pr.civ.
În motivarea recursului declarat, pârâta a arătat că, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 10 din legea nr.10/2001, precum şi cele ale art.10 alin. (5) din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001.
S-a arătat că s-a reţinut eronat faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.10 alin.(5) sau de art. 48 din Legea nr. 10/2001 pentru justificarea legală a condiţionării restituirii imobilului de plată unor despăgubiri, deoarece construcţiile anexă nu ar fi autorizate (...) şi nu ar fi edificate de stat”. A susţinut recurenta faptul că, obligaţia de plată în sarcina reclamantului a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile art.10 alin.(5) din Legea nr.10/2001 şi în raport de aceste dispoziţii legale, reclamantul avea obligaţia să achite suma stabilită prin decizia nr.262/2005, iar exonerarea acestuia de plata acestor sume ar constitui o îmbogăţire fără justă cauză.
Motivează că imobilul şi terenul aferent se aflau în proprietatea privată a statului şi administrarea RA-APPS, anexa 6 din H.G. nr.265/2005 de organizare şi funcţionare a regiei, iar construcţiile au fost adăugate de către locatarul RA-APPS, rămânând în proprietatea Statului Român şi administrarea RA-APPS, care le-a exploatat potrivit obiectului său de activitate. Consideră că esenţial în cauză este atitudinea reclamantului care, la punerea în posesie cu imobilul respectiv, nu a avut niciun fel de obiecţie.
Recurenta a arătat că, despăgubirile bănești pentru construcţiile edificate au fost stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 10.5 din H.G. nr. 498/2003 privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 care nu face referire la autorizaţia de construcţie. Consideră că autorizaţia de construcţie a extinderii imobilului şi a piscinei nu este relevantă în cauză atâta vreme cât îmbunătăţirile aduse au rămas în proprietatea Statului român, esenţial fiind, atitudinea apelantului care, la punerea în posesie cu vila respectivă, nu a avut niciun fel de obiecţie în plata acestor despăgubiri şi că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu ar avea aplicabilitate în cauză, întrucât face referire expresă la chiriaşi şi nu la persoanele deţinătoare.
Invocă recurenta că decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a legii întrucât instanţa de apel reţine greşit că „ RA-APPS încearcă să apere un beneficiu gratuit...” şi că „(...) dispoziţiile nu pot fi interpretate decât în favoarea persoanei îndreptăţite la restituire şi nu în favoarea statului (...)”. Consideră că a efectuat aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 10 pct. 5 din H.G. nr.498/2003 întrucât, în caz contrar, patrimoniul său ar fi fost micşorat prin restituirea îmbunătăţirilor efectuate la imobil, îmbunătăţiri pe care contestatorul nu le-a avut niciodată în patrimoniu.
Contestatorul nu mai poate într-un alt cadru procesual şi pe un alt temei juridic să solicite restituirea sumei achitată legal către RA-APPS în condiţiile în care decizia emisă nu a fost contestată în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi cu atât mai mult instanţa nu mai poate examina utilitatea sau caracterul voluptuoriu al piscinei din perspectiva celor precizate, deoarece, în caz contrar, restituirea sumei pretinse prin contestaţie ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză pentru reclamant. Astfel, obligaţia de plată stabilită în sarcina reclamantului a fost realizată în conformitate cu dispoziţiile art.10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora se restituie în natură şi terenurile pe care ulterior preluării abuzive s-au edificat construcţii autorizate care nu sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective. În raport de aceste dispoziţii legale, reclamantul avea obligaţia să achite suma stabilită prin decizia nr.262/2005 astfel că pretenţia acestuia de a i se restitui această sumă, este nefondată.
A considerat recurenta că pentru extinderile efectuate la imobil şi piscină nu are relevanţă în cauză autorizaţia de construcţie atâta vreme cât îmbunătăţirile au fost proprietatea Statului Român. Nici caracterul voluptuoriu al acestor lucrări nu ar avea vreo relevanţă deoarece Legea nr. 10/2001 nu distinge cu privire la acest lucru, cert fiind numai faptul că aceste îmbunătăţiri existau în patrimoniul statului în momentul restituirii imobilului şi că acestea nu au aparţinut niciodată intimatului. S-a susţinut faptul că, dacă reclamantul ar fi apreciat că i-a fost vătămat vreun drept recunoscut de Legea nr.10/2001, avea deschisă calea contestaţiei înainte a achita suma pretinsă de intimată.
De asemenea, s-a susținut că reclamantul se situează pe o poziţie contradictorie întrucât recunoaşte în parte decizia nr. 262/2005 emisă de RA-APPS în ceea ce priveşte punerea în posesie, însă contestă suma achitată în baza aceleiaşi decizii ca reprezentând contravaloarea extinderii construcţiei, însă nu în cadrul legal în baza căruia s-a emis decizia, respectiv Legea nr. 10/2001, ci pe dreptul comun.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de dispoziţiile legale în materie şi motivele de recurs învederate, Înalta Curte a constatat recursul ca fiind neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Hotărârea instanţei de apel este legală, fiind pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legii sub aspectul verificării cerinţelor de aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) şi art. 48 din Legea nr. 10/2001 în privinţa lucrărilor de extindere a imobilului restituit în natură şi a piscinei construită pe terenul ce a făcut obiectul notificării.
În fapt, prin decizia nr. 262/2005 emisă în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 de pârâta RA APPS s-a dispus restituirea către contestatorul G.E.I. (decedat în cursul procesului, ce a fost continuat de moştenitorul său, G.A.D.) a imobilului compus din teren în suprafaţă de 6.815 m.p. şi construcţiile aflate pe acesta, imobil situat în judeţul Ilfov. În articolul 2 al deciziei, s-a dispus ca transferul dreptului de proprietate şi punerea în posesie asupra extinderii construcţiei existente şi a piscinei construite ulterior să se realizeze după achitarea integrală a sumei de 21.722 euro la care se adaugă T.V.A. şi respectiv a sumei de 31.688 euro plus T.V.A. către pârâtă, valori stabilite conform raportului de evaluare întocmit de S.C. R.E.C. S.R.L. potrivit prevederilor art. 10 pct. 5 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Reclamantul a achitat suma de 229849,4338 lei cu ordinul de plată din data de 22.06.2005, potrivit deciziei nr. 262/2005 emisă de pârâta RA APPS, însă a contestat în termenul legal decizia sub aspectul obligării sale la plata respectivelor sume de bani.
Sub aspectul cadrului procesual şi al limitelor investirii instanţelor de fond, în mod corect prin decizia
atacată instanţa de apel s-a conformat deciziei de casare nr. 1284/2010 pronunţată de I.C.C.J. într-un prim ciclu procesual, prin care s-a statuat asupra unor chestiuni de fapt şi de drept ce vizau atât obiectul cererii de chemare în judecată, cât şi conţinutul verificărilor ce urmau a fi efectuate de către instanţa de rejudecare a apelului. În aceste circumstanţe şi în conformitate cu art. 315 alin. (1) C.pr.civ., instanţa de prim control judiciar a procedat judicios la soluţionarea contestaţiei formulată în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 procedând la verificarea îndeplinirii cerinţelor de aplicare a prevederilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi determinarea caracterului necesar ori voluptoriu al lucrărilor pentru care s-a consemnat obligaţia de plată a reclamantului în cuprinsul articolului 2 din decizia contestată.
Imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 6.815 mp a fost preluat de la autoarea contestatorului în baza Decretului nr. 50/1950, astfel încât contestatorul este îndreptăţit la măsurile reparatorii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 10/2001. După preluarea imobilului de către stat au fost realizate o serie de lucrări de extindere a construcţiei vechi, acestea fiind identificate și evaluate în temeiul dispozițiilor art. 10 pct. 5 din H.G. nr. 498/2003 în scopul emiterii deciziei nr. 262/2005 la suma de 21.722 euro. Totodată, întrucât pe terenul supus notificării s-au realizat şi lucrări de construire a unei piscine, acestea au fost evaluate la suma de 31.688 euro.
În privinţa determinării regimului juridic al construcţiilor noi, art. 10 din Legea nr. 10/2001 cuprinde reglementări diferite după cum edificarea lor s-a făcut cu sau fără autorizaţie de construcţie şi raportat la data când au fost edificate, prin această reglementare legiuitorul extinzând domeniul de aplicare a restituirii în natură pentru terenurile pe care s-au edificat construcţii neautorizate, cu încălcarea normelor de ordine publică, cum sunt cele care guvernează edificarea construcţiilor.
Legea nr. 10/2001 stipulează în cuprinsul art. 10 alin. (3) faptul că se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după 1 ianuarie 1990, iar art. 10 alin. (5) din lege prevede că se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au efectuat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, restituirea fiind condiţionată de plata unei despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Aşa cum corect s-a reţinut prin decizia atacată, cu referire expresă la probatoriul administrat în fond şi completat în apel, prevederile art. 10 alin. (5) şi ale art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu îşi găsesc aplicabilitate în privinţa oricăror lucrări de intervenţie, ci doar a construcţiilor autorizate.
În acest context, instanţa de apel a verificat judicios condiţiile de obligare a reclamantului (în calitate de persoană îndreptăţită căreia i s-a restituit în natură imobilul conform art. 9 din Lege), la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a construcţiilor în litigiu stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. În această circumstanţă, a fost corect verificată împrejurarea dacă respectivele construcţii au fost realizare în baza unei autorizaţii de construire, dacă acestea au fost necesare şi utile pârâtei, în calitate de unitate deţinătoare la momentul edificării lor şi dacă acestea au avut sau nu un caracter voluptoriu. Aceste cerinţe sunt prevăzute cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre acestea înlătură obligaţia reclamantului la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lucrărilor noi, identificate în cuprinsul articolului 2 al deciziei contestate.
Instanța de apel a clarificat toate aceste aspecte în baza materialului probator analizat, la care a făcut timitere expresă în decizia atacată, care relevă fără echivoc împrejurarea că lucrările de extindere a construcție vechi și lucrările de construire a piscinei nu au fost autorizate la data edificării acestora și că edificarea piscinei descoperite a avut un caracter voluptoriu în raport de poziția de opunere a pârâtei atât timp cât lucrarea avea o funcționalitate redusă (de maxim 3 luni) într-un an calendaristic. Deoarece în cauză nu s-a dovedit întrunirea cumulativă a acestor cerinţe, în mod corect instanţa de apel a dispus anularea în parte a deciziei contestate şi restituirea sumei de bani achitată. De aceea, este neîntemeiată susţinerea recurentei potrivit căreia restituirea în natură a imobilului (dispusă - de altfel - prin decizia contestată) ar fi condiţionată de plata contravalorii acestor construcţii edificate pe teren ( ce au fost restituite prin decizia contestată).
În contextul în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu cuprind o reglementare expresă a situaţiei juridice privind construcţiile noi neautorizate, unitatea deţinătoare, care a acceptat restituirea în natură a terenului cu toate construcţiile aflate pe acesta, nu poate obţine contravaloarea lucrărilor aflate pe terenul restituit în cadrul procedurii reglementate prin legea specială. Regimul juridic al construcţiilor neautorizate nefiind stabilit de Legea nr. 10/2001, pentru aceste construcţii rămân aplicabile normele dreptului comun din materia accesiunii imobiliare artificiale, care implică plata de despăgubiri către cel în detrimentul căruia operează, potrivit principiului că nimeni nu se poate îmbogăţi în dauna altei persoane, însă întrunirea eventuală a condiţiilor necesare stabilirii despăgubirilor nu poate fi realizată în procedura legală şi instituţională specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ci - eventual - pe calea unei acţiuni separate.
Sunt neîntemeiate și criticile recurentei referitoare la lipsa de relevanţă a analizării aspectului referitor la existenţa autorizaţiei de edificare a lucrărilor noi ori a determinării eventualului caracter necesar sau voluptoriu al lucrărilor pentru care s-a consemnat obligaţia de plată a contestatorului întrucât aceste statuări de fapt şi de drept vizau conţinutul acelor verificări stabilite cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare nr. 1284 din 26.02.2010 a I.C.C.J. pronunţată în primul ciclu procesual, fiind obligatorii pentru instanţa de rejudecare conform art. 315 alin. (1) C.pr.civ.
Este de subliniat faptul că, prin decizia de casare a fost tranşată şi legătura dintre pretenţiile formulate de contestator în temeiul Legii nr. 10/2001 şi prevederile legale care reglementează plata nedatorată, astfel încât în contextul evaluării materialului probator administrat cu ocazia rejudecării şi a statuării asupra neîntrunirii cerinţelor de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) şi art. 48 din Legea nr. 10/2001, în mod corect instanţa de apel prin decizia pronunţată a concluzionat în sensul efectuării unei plăţi nedatorate, întrucât suma de bani la care a fost obligat prin decizia emisă de RA APPS nu este datorată de contestator, fiind îndreptăţit la restituirea acesteia.
Neîntemeiate sunt şi susţinerile recurentei care vizează atitudinea oscilantă a contestatorului în sensul că ar fi recunoscut decizia nr. 262/2005, dar în acelaşi timp a contest suma de bani achitată în baza aceleiaşi decizii. Raportat la obiectul investirii instanţei şi cadrul procesual în care a avut loc rejudecarea apelului, sunt lipsite de relevanţă juridică susţinerile recurentei referitoare la atitudinea contestatorului, achitarea sumei de bani a cărei restituire o solicită neputând impieta dreptul acestuia de a promova contestaţie împotriva deciziei ce a reprezentat temeiul plăţii şi de a solicita, cu titlu accesoriu, restituirea respectivei sume de bani.
În ceea ce priveşte motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 8 C.pr.civ. invocat în cererea de recurs, acesta vizează situaţie în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura, ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Textul are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiţie se urmăreşte şi nu obiectul acţiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs, instanţa este culpabilă dacă schimbă natura actului sau denaturează înţelesul actului în sensul că interpretând actul ajunge la o altă concluzie decât cea care rezultă din sensul clar şi vădit neîndoielnic al termenilor şi conţinutului acestuia. În cauză, recurenta nu a precizat în cererea de recurs care ar fi actul pretins denaturat şi în ce ar consta denaturarea acestuia şi nu formulează alte critici în sensul articolului 304 pct. 8 pentru a fi susceptibil de analiză, dezvoltarea motivelor prezentate făcând posibilă analiza controlului de legalitate din perspectiva art. 304 pct. 9 C.pr.civ., astfel cum s-a evocat în precedent.
Pentru considerentele expuse, constatându-se că soluţia pronunţată de instanţa de apel este legală, s-a constatat că motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.pr.civ. nu își găsește aplicabilitate, drept pentru care în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.pr.civ. s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta RA APPS împotriva deciziei civile nr. 137A din 12 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.