Obligaţia reparării prejudiciului cauzat prin infectarea cu virusul HIV în timpul spitalizării repetate. Determinarea persoanelor răspunzătoare şi stabilirea despăgubirilor.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : prejudiciu
- autorul faptei ilicite
- daune morale
- daune materiale
- dreptul la sănătate
C.civ., art. 998, art. 999
Prin infestarea cu virusul HIV, minorei i-au fost încălcate dreptul la viaţă, precum şi dreptul la sănătate, dat fiind că în prezent aceasta boală este incurabilă, medicamentele existente având doar rolul de a încetini evoluţia bolii, dreptul la învăţătura, în condiţiile în care minora a abandonat şcoala din cauza absenţelor multiple datorate internărilor repetate, dreptul la viaţă socială.
Însă, faţă de împrejurarea că minora a fost internată în repetate rânduri în unităţi spitaliceşti diferite, pentru a se stabili persoana vinovată de infestarea minorei şi a cărei răspundere civilă delictuală urmează a fi angajată este necesară determinarea momentului producerii faptului ilicit.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 3607 din 3 iunie 2008
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, reclamanţii T.E.R. şi T.G.D. prin reprezentanţii lor legali T.M. şi T.G. au solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Sănătăţii, Direcţia Sanitară Judeţeană Bacău şi Spitalul
Judeţean Bacău la plata daunelor morale în sumă de 50.000 euro.
Părinţii copiilor minori, T.E.R. şi T.G.D., au arătat că între anii 1990 – 1991 cei doi au fost internaţi la Spitalul Judeţean Bacău – Secţia Pediatrie, cu diverse afecţiuni minore, perioadă în care a avut loc infestarea cu virusul HIV. Deşi Spitalul Judeţean Bacău – Secţia Pediatrie avea cunoştinţă de împrejurarea că cei doi copii erau infectaţi cu virusul HIV încă din 13 iunie 1991 şi respectiv 29 ianuarie 1997, părinţii nu au fost înştiinţaţi. Astfel, abia în anul 2000 în urma reinternării lui T.G.D. părinţii au fost informaţi despre infestare, prin două adeverinţe.
Ulterior reprezentanţii legali ai celor doi minori şi-au precizat obiectul acţiunii, arătând că înţelege să solicite şi suma de 120.000 euro de la Spitalul judeţean Bacău reprezentând contravaloarea tratamentului medical şi al celorlalte drepturi prevăzute de lege pentru copii infectaţi cu HIV. Printr-o altă precizare, reprezentanţii celor doi copii au solicitat suma de 90 milioane de euro daune morale şi 9 milioane euro daune materiale pentru ambii copii minori.
Prin sentinţa civilă nr. 5954/2003 Judecătoria Bacău a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, faţă de cuantumul pretenţiilor reclamanţilor.
Prin încheierea din 2 septembrie 2004, Tribunalul Bacău a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii, a Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Bacău şi a Spitalului Judeţean de Urgenţă Bacău. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Spitalului de Pediatrie Bacău.
Prin sentinţa civilă nr. 847/2005, Tribunalul Bacău a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca fiind prescrisă acţiunea formulată de T.G.D., a admis în parte acţiunea precizată formulată de T.E.R. şi a obligat Spitalul de Pediatrie Bacău să plătească suma de 50.000 euro daune morale. A respins ca nefondată cererea privind acordarea daunelor materiale.
În privinţa prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce îl priveşte pe T.G.D., Tribunalul a reţinut că părinţii acestuia au luat cunoştinţă de faptul îmbolnăvirii fiului lor la data de 13 iunie 2000, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 21 august 2003, deci peste termenul de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că pârâtul nu a aplicat corespunzător măsurile de asigurare a sănătăţii şi nu a îndeplinit întocmai sarcinile ce îi reveneau pentru protecţia sanitară, aşa cum impunea art. 10 din Legea nr. 3/1978 în vigoare în anii 1990 – 1991.
Cererea privind acordarea daunelor materiale a fost respinsă cu motivarea că nu au fost dovedite.
Prin decizia nr. 144/2006, Curtea de Apel Bacău a respins ca nefondat apelul formulat de Spitalul de pediatrie Bacău, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa, sub aspectul cuantumului daunelor morale, pe care le-a majorat de la 50.000 euro la 75.000 euro. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a menţinut atât soluţia cât şi motivarea tribunalului privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce îl priveşte pe reclamantul T.G.D. şi a constatat că, în mod corect, tribunalul a stabilit că Spitalul de Pediatrie Bacău are calitate procesuală pasivă.
Pe fond, Curtea de apel a reţinut că din concluziile raportului de expertiză coroborate cu înscrisurile depuse de părţi, reiese că minora a fost diagnosticată ca fiind infestată cu virusul HIV la data de 13 iunie 1991. Cum momentul infectării este cu cel puţin 1- 6 luni anterior acestei date, s-a reţinut că cei mai mulţi factori de risc pentru infecţie au fost în perioada primului tratament parental în luna octombrie 1990, cu ocazia spitalizării în secţia pediatrie şi a instituţionalizării în secţia distrofici.
În perioada infestării cu virusul HIV, minora a fost internată şi la secţia Distrofici a Spitalului Buhuşi, unde a beneficiat de tratament recuperator. S-a reţinut că la momentul internării la această secţie, minora fusese deja diagnosticată ca fiind suferindă de anemie carentală, distrofie gr. I şi rahitism.
În raport de acestea, instanţa a concluzionat că infestarea minorei cu virusul HIV s-a făcut ca urmare a nerespectării de către pârât a normelor de protecţie sanitară, cauzându-i reclamantei un prejudiciu nepatrimonial, prin atingerea adusă dreptului la sănătate şi suferinţele fizice şi psihice la care a fost supusă, ca urmare a acestei afecţiuni.
Faţă de prevederile art. 998 C.civ., pârâtul este ţinut să repare acest prejudiciu.
Referitor la daunele materiale, instanţă de apel a reţinut că în mod corect a respins tribunalul acest capăt de cerere, câtă vreme minora beneficiază de tratament gratuit.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale, acesta este stabilit prin apreciere în raport de consecinţele negative suferite de persoana în cauză. Astfel, minora suferă de o boală incurabilă, fiind internată periodic, ceea ce i-a împiedicat dezvoltarea normală şi i-a schimbat regimul de viaţă, aspecte faţă de care a majorat cuantumul daunelor morale la suma de 75.000 euro.
Împotriva deciziei instanţei de apel, au formulat recurs reclamanţii şi pârâtul.
Reclamanţii au criticat decizia curţii de apel sub aspectul neacordării daunelor materiale. Referitor la daunele morale, au criticat cuantumul acestora, arătând că suma stabilită de curtea de apel este mult prea mică. A treia critică s-a referit la respingerea ca prescrisă a acţiunii privind pe T.G.D.
Prin motivele sale de recurs, pârâtul a arătat că ambele hotărâri de fond sunt nelegale, întrucât în mod greşit instanţele au admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Spitalului judeţean Bacău şi au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Spitalul de Pediatrie Bacău.
A mai susţinut pârâtul că instanţele de fond nu au avut în vedere
întreaga situaţie de fapt, în sensul că minora a fost născută la domiciliu, unde i s-a administrat injectabil ser antitetanic. Ulterior, minora a fost internată în Spitalul judeţean Bacău secţia boli contagioase un număr de 18 zile şi un număr de 299 zile în Secţia Boli Contagioase a Spitalului Orăşenesc Buhuşi. De aici a fost transferată de mai multe ori la Secţia Pediatrie a aceluiaşi spital, unde i s-au administrat diverse tratamente injectabile. În perioada anilor 1990 – 1991 în care se presupune că minora ar fi fost infestată cu virusul HIV, aceasta a fost internată la Secţia Distrofici a Spitalului Buhuşi, unitate care a şi solicitat testarea HIV. Astfel că este foarte puţin probabil ca minora să fi fost infestată la Spitalul de Pediatrie Bacău, câtă vreme aici a fost internată doar 18 zile, conform fişei de observaţie.
Analizând hotărârea atacată, în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a apreciat că recursurile sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Curtea a constatat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce îl priveşte pe T.G.D. a fost corect soluţionată de către instanţele de fond.
Astfel, cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 21 august 2003, peste termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, calculat de la data de 13 iunie 2000, când părinţii au luat cunoştinţă de faptul îmbolnăvirii fiului lor. Data de 13 iunie 2000 a fost în mod corect reţinută ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul legal de prescripţie întrucât, în lipsa unor probe contrare, aşa cum se şi recunoaşte de către reprezentanţii legali ai minorului la interogatoriu, aceasta este data la care au luat cunoştinţă de faptul infestării fiului lor cu HIV.
Prin urmare, dezlegarea dată de instanţa de apel în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce-l priveşte pe reclamantul T.G.D. este legală.
Cu privire la critica reclamanţilor referitoare la aspectul neacordării daunelor materiale, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin precizarea formulată la data de 22 iunie 2004 reclamanţii au solicitat acordarea sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea tratamentului medical şi celelalte drepturi prevăzute de lege pentru copiii infestaţi cu HIV, pentru perioada 1990 – 2000 T.E.R. şi 1997 – 2000 T.G.D.
Printr-o altă cerere datată 6 aprilie 2005, reclamanţii au precizat cuantumul daunelor materiale solicitate ca fiind de 9.000.000 euro, fără însă a indica ce reprezintă aceste daune materiale. În încheierea de la termenul din data de 20 aprilie 2005, se consemnează însă că reclamanţii „arată că unele din daunele materiale solicitate reprezintă contravaloarea medicamentelor.”
Tribunalul a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale cu motivarea că daunele solicitate nu au fost dovedite, în sensul că nu s-a dovedit existenţa vreunui prejudiciu material.
În motivele de apel, reclamanţii au arătat că probele ce se refereau la daunele materiale nu au fost apreciate corect şi nu s-a ţinut cont de specificul bolii, care presupune ca traiul zilnic să se desfăşoare în condiţii materiale speciale.
Prin decizia recurată, curtea de apel a arătat că reprezentanţii legali ai minorei primesc alocaţie şi indemnizaţie de hrană de câte 400 lei pentru fiecare copil şi alocaţie dublă, iar minora T.E.R. beneficiază de tratament gratuit (medicaţie specifică antivirală şi medicaţie adjuvantă).
Înalta Curte a constatat că soluţionarea capătului de cerere privind daunele materiale s-a făcut greşit de către instanţe.
Acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 998 şi art.999 C.civ., reclamanţii solicitând repararea prejudiciului material cauzat de infestarea minorei cu HIV.
Este adevărat că reclamanţii au avut o poziţie oscilantă în a preciza în ce constau daunele materiale solicitate, indicând fie că acestea reprezintă costul tratamentului medical ce trebuie administrat, fie costul cheltuielilor necesare traiului zilnic, mai ridicate dat fiind specificul bolii ce presupune o alimentaţie specială şi întărirea sistemului imunitar.
Faţă de aceste aspecte instanţele trebuiau să facă aplicarea art. 129 C. proc.civ., în sensul de a pune în vedere reclamanţilor obligaţia pe care o au de a preciza care este conţinutul daunelor materiale solicitate.
În raport de precizarea conţinutului daunelor materiale solicitate, instanţa avea obligaţia prevăzută de acelaşi dispoziţii legale de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare.
În rejudecare instanţa, în virtutea principiului rolului activ, urmează să pună în discuţia părţilor necesitatea ca reclamanţii să îşi precizeze acţiunea, pentru a indica ce cuprinde suma solicitată cu titlul de daune materiale.
În raport de precizarea ce se va face, se vor administra probele necesare, fie pentru a se stabili costul total al tratamentului necesar unui copil de vârsta minorei infestat cu HIV, care să cuprindă atât medicamentele specifice tratamentului bolii precum şi medicamentele necesare afecţiunilor pe care le are minora, ca o consecinţă a unui sistem imunitar slăbit, deoarece infestarea cu virusul HIV duce la afectarea întregului sistem imunitar al organismului.
La stabilirea cuantumului prejudiciului se va avea în vedere natura şi momentul de la care minora beneficiază de tratament gratuit oferit de Ministerul Sănătăţii. Se va stabili în ce procent suportă Ministerul Sănătăţii costul acestor medicamente şi pe ce perioadă.
De asemenea, în măsura în care reclamanţii vor face precizări în acest sens din perspectiva daunelor materiale solicitate, urmează a se stabili şi costurile speciale ale unei persoane infestate cu HIV.
În ceea ce priveşte critica reclamanţilor referitoare la cuantumul daunelor morale, Înalta Curte a constatat că la stabilirea sumei de 75.000 euro, curtea de apel a avut în vedere că minora suferă de o boală incurabilă, fiind internată periodic, ceea ce i-a împiedicat dezvoltarea normală şi i-a schimbat regimul de viată.
Curtea a reţinut că prin infestarea cu virusul HIV, minorei i-au fost încălcate dreptul la viaţă, precum şi dreptul la sănătate, dat fiind că în prezent aceasta boală este incurabilă, medicamentele existente având doar rolul de a încetini evoluţia bolii. În plus, virusul HIV atacă sistemul imunitar al corpului uman, aşa încât minora devine foarte sensibilă, fiind supusă riscului de a contacta diverse alte boli. De asemenea i-au fost încălcate dreptul la învăţătura, în condiţiile în care minora a abandonat şcoala din cauza absenţelor multiple datorate internărilor repetate, dreptul la viaţă socială, cum rezultă din raportul de anchetă social efectuat în cauză, minora este marginalizată, copii de vârsta ei o evită din cauza bolii.
Aceste aspecte sunt de natură să îi producă suferinţe suplimentare minorei, care este respinsă de societate.
La aprecierea prejudiciului moral produs este necesar a se avea în vedere criterii nepatrimoniale: importanta prejudiciului moral, durata si intensitatea durerilor fizice si psihice, tulburările şi neajunsurile suferite de victima prejudiciată moral.
În speţă, trebuie avut în vedere criteriul importanţei prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate. Acesta depinde de valoarea nepatrimonială căreia i s-a adus atingere, de măsura în care a fost lezată această valoare şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana vătămata. A fost refuzat dreptul la viaţă unui copil, prin împrejurarea că a fost infestat cu virusul HIV încă din primul an de viaţă, boala produsă de acest virus fiind incurabilă în prezent. Ca o consecinţă, i-a fost încălcat dreptul la sănătate, la o viaţă socială şi la învăţătură.
Este de reţinut că vătămările produse de infestarea cu virusul HIV sunt permanente, agravându-se în timp destul de scurt. Împrejurarea că infestarea minorei le-a fost adusă la cunoştinţă părinţilor în anul 2000, deci la aproximativ nouă ani de la momentul la care se instalase infecţia, a dus la agravarea bolii.
În urma infestării, minora T.E.R. a fost internată în repetate rânduri, fiind nevoită să suporte un tratament îndelungat, care i-a cauzat o suferinţă fizică şi psihică intensă.
Prin urmare, în aprecierea întinderii prejudiciului moral suferit, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere caracterul incurabil al bolii care determină o reducere a speranţei de viaţă evidentă şi atrage o reparaţie specifică, care trebuie să ia în considerare toate suferinţele fizice şi morale datorate nu numai îngrijirilor medicale, ci şi reacţiilor sociale, incertitudinii şi riscului agravării maladiei şi perturbaţiilor intervenite în viaţa afectivă a reclamantei.
În cuantificarea prejudiciului moral încercat nu trebuie omis nici faptul că acesta este încercat de către un copil, că urmările de durată ale prejudiciului moral produs îi vor reduce posibilitatea realizării pe plan profesional, social şi familial.
Indemnizarea prejudiciului suferit trebuie să fie una obiectivă şi din această perspectivă instanţa, în rejudecarea cauzei are obligaţia de a-şi motiva hotărârea prin arătarea modului în care a stabilit şi aplicat criteriile de determinare a acestui prejudiciu, criterii care trebuie să aibă în vedere valorile lezate şi consecinţele specifice ale încălcării acestor valori.
Înalta Curte a constatat că instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 998 – 999 C. civ.
Conform art. 998 C.civ. „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar potrivit art. 999 C.civ “omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.
Prejudiciul cauzat prin infestarea minorei cu virusul HIV trebuie reparat, iar pentru a se stabili persoana vinovată de infestarea minorei este necesar a se determina momentul infestării.
Asupra situaţiei de fapt cu privire la îmbolnăvirea minorei, s-au reţinut următoarele:
Minora T.E.R. a fost născută la data de 1 septembrie 1990, în judeţul Bacău, la domiciliu. La aproximativ cinci ore de la naştere i-a fost injectat ser antitetanic. Ulterior, în data de 10 septembrie 1990 i-a fost efectuat la dispensarul local vaccinul BCG.
Cu privire la situaţia instituţionalizării minorei, s-au reţinut următoarele : internare la spitalul Bacău Secţia contagioase Bacău pe perioada 25.10.1990 – 11.11.1990 ; internare la spitalul Buhuşi secţia distrofici 26.11.1990 – 1.12.1990 ; internare la spitalul Buhuşi 10.12.1990 ; internare la spitalul Bacău – pediatrie II din 21.01.1991 ; internare la Spitalul Orăşenesc Buhuşi Secţia Distrofici 11.02.1991 – 1.04.1991 ; internare la Spitalul Buhuşi – Secţia Distrofici din 10.04.1991 – 3.06.1991; internare la Spitalul Buhuşi – Secţia Distrofici din 10.06.1991 – 11.06.1991; internare la Spitalul Buhuşi – Secţia Distrofici din 5.07.1991 – 15.09.1991.
Faţă de împrejurarea că minora a stat internată în repetate rânduri la Spitalul Buhuşi – Secţia distrofici, Înalta Curte a reţinut ca fondată susţinerea pârâtului Spitalul de Pediatrie Bacău, în sensul că numărul de zile petrecut în Spitalul Buhuşi este mult mai mare decât cel al zilelor de internare în unitatea spitalicească a pârâtului.
În virtutea rolului activ, în sensul art. 129 alin.(5) teza a II-a C.proc.civ., instanţa de rejudecare va pune în discuţia părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual, prin introducerea în cauză a Spitalului Buhuşi în calitate de pârât.
Urmează a se administra probe asupra fiecărui moment cu potenţial factor de risc al infestării în intervalul 1 – 6 luni anterior datei de 13 iunie 1991,
dată la care prima testare HIV a fost pozitivă.
Prin urmare, Înalta Curte a constatat că, deşi pârâtul are în prezent capacitate procesuală, pentru stabilirea calităţii procesuale pasive în cauză, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, este necesară administrarea tuturor probelor utile pentru determinarea momentului producerii faptului ilicit şi, pe cale de consecinţă, a persoanei vinovate şi a cărei răspundere civilă delictuală urmează a fi angajată.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte în baza prevederilor art. 312 alin.(3) C.proc.civ., a admis recursurile declarate de reclamanţii T.E.R. şi T.G.D. şi de pârâtul Spitalul de Pediatrie Bacău, a casat decizia recurată, iar în temeiul art. 297 C.proc.civ. a admis apelurile declarate împotriva sentinţei Tribunalului Bacău, a desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecarea acţiunii formulată de T.E.R. la Tribunalul Bacău.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei privind admiterea prescripţiei dreptului material la acţiunea formulată de reclamantul T.G.D.