Naţionalizarea acţiunilor deţinute la o societate comercială. Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale.
Index alfabetic : drept de proprietate
- societate comercială naţionalizată
- contract de vânzare-cumpărare
- măsuri reparatorii prin echivalent
Legea nr. 112/1995
Legea nr.10/2001, art. 18 lit. d, art. 45
Legea nr.119/1948, art. 1
Prevederile pct.18.1 din Normelor de aplicare a Legii nr.10/2001 cu referire la art.18 din Legea nr.10/2001 stipulează „interdicţia restituirii în natură a imobilelor pentru cazul deţinătorilor de participaţii de capital social la societăţi comerciale naţionalizate”.
În raport de acest text de lege, cum autorilor persoanelor îndreptăţite li s-au naţionalizat acţiunile pe care le deţineau la o societate comercială, având calitatea de acţionari, pot beneficia numai de măsuri reparatorii prin echivalent pentru aceste acţiuni şi nu la restituirea în natură a imobilelor care se aflau în patrimoniul societăţii.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 7327 din 24 noiembrie 2008
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, reclamanţii P.B.G., P.N., P.T.C. şi P.C.M. au chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti, SC A.V.L. B. SA, D.M., M.D., S.G., R.A., I.E. şi S.V., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate între pârâţi în baza Legii nr.112/1995.
Ulterior, s-a învederat că S.V. a decedat la data de 10 martie 1999, având ca moştenitori pe C.V. şi S.G., iar P.C., fiica pârâtului S.G. a declarat că tatăl său a decedat.
Prin sentinţa civilă nr.625 din 5 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că, potrivit certificatului de moştenitor nr.149/1996, reclamanţii sunt moştenitorii lui P.N., care a deţinut la Tăbăcăria Naţională, devenită în octombrie 1951 prin schimbarea denumirii Fabrica de Piele şi Încălţăminte K. un număr de 18.760 de acţiuni, astfel că au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în înţelesul art.3 şi art.4 din Legea nr.10/2001.
Reclamanţii au declarat apel împotriva acestei sentinţe, iar prin decizia nr.438/A din 21 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins apelul ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii uneia dintre persoanele care avea calitatea de asociat la persoana juridică naţionalizată. În acest sens, reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001.
Cu privire la apartamentele pentru care se solicită constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, persoanele fizice au intrat în proprietatea lor, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995, iar actele juridice de înstrăinare sunt salvate de la nulitate de buna-credinţă a părţilor contractante.
S-a conchis, că singura soluţie echitabilă este cea prevăzută de art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, în sensul că reclamanţii pot solicita
măsuri reparatorii prin echivalent, cu respectarea procedurii prevăzute de
Titlul VII din Legea nr.247/2005.
S-a avut în vedere şi faptul că apartamentele existente în activul fostei Tăbăcării Naţionale au fost preluate în mod abuziv în proprietatea statului, dar cu titlu, aşa cum prevăd dispoziţiile HG nr.11/1997.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii, care, invocând motivul prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., au arătat că s-au încălcat dispoziţiile art.261 C.proc.civ. şi art.21 alin.(1)-(2) din Legea nr.10/2001.
Cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare se ocoleşte răspunsul cu privire la vânzarea bunului altuia, menţionându-se că înstrăinarea a avut loc cu bună-credinţă, că preluarea s-a realizat în baza unui titlu, fără a se depune acte cu care să combată aceste susţineri.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea reclamanţilor s-a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr.112/1995 cu motivarea că la data încheierii chiriaşii au fost de rea-credinţă.
Imobilele care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitatea absolută se solicită, nu au aparţinut niciodată recurenţilor sau autorilor lor, astfel că desfiinţarea acestor contracte nu ar aduce nici un avantaj recurenţilor, deoarece nu există nicio posibilitate reală prin care ele să intre în patrimoniul lor. Terenurile pe care s-au construit locuinţele în discuţie au aparţinut Fabricii B., fosta Fabrică de Pielărie.
Locuinţele au fost naţionalizate odată cu societatea căreia îi aparţineau, ajungând mai întâi în administrarea Fabricii K., de unde au fost trecute în baza deciziei nr.1659/1956 în administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei.
Fără niciun dubiu se reţine că, imobilele au trecut în proprietatea
statului prin naţionalizare în baza Legii nr.119/1948.
Locuinţele au aparţinut anterior naţionalizării Tăbăcăriei Naţionale – Societatea anonimă pe acţiuni, situaţie în care reclamanţii nu au vocaţia de a obţine în natură aceste imobile.
Potrivit certificatului de moştenitor, reclamanţii sunt moştenitorii lui P.N., principalul acţionar al Tăbăcăriei Naţionale, care deţinea 18760 de acţiuni la care se adaugă acţiunile pe care le deţinea celalalt personal, având în total 40500 acţiuni din cele 60000 ale societăţii, ceea ce reprezenta aproximativ 67.50% din capitalul social. Într-o atare situaţie, este clar că reclamanţii nu au în niciun fel posibilitatea reală să pretindă şi să obţină în natură imobilele care fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a cerut. În acest sens sunt şi prevederile Normelor de aplicare a Legii nr.10/2001 care la pct.18.1 cu referire la art.18 din Legea nr.10/2001 stipulează în art.18 lit. a „interdicţia restituirii în natură a imobilelor pentru cazul deţinătorilor de participaţii de capital social la societăţi comerciale naţionalizate”.
Reclamanţii pot beneficia numai de măsuri reparatorii prin echivalent în raport de textul precitat, deoarece nu erau asociaţi, ci acţionari ai societăţii comerciale naţionalizate şi nu deţineau 100% din capitalul social.
Susţinerea reclamanţilor potrivit căreia preluarea bunului societăţii s-a
făcut fără titlu, în raport de dispoziţiile Constituţiei în vigoare la data naţionalizării este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Constituţia României din anul 1948 prevede în art.11 că, atunci când interesul general o cere, mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare când sunt proprietate particulară a persoanelor fizice şi juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiile prevăzute de lege.
S-a creat astfel cadrul juridic necesar naţionalizării sau exproprierii mijloacelor de producţie aflate în proprietate particulară, precum şi a desfiinţării întreprinderilor industriale, comerciale şi bancare capitaliste.
În ceea ce priveşte Legea nr.119/1948, în art.1 se dispune că se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituţiei, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare, bancare, de
asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii.
În cazul naţionalizării deveneau inaplicabile orice raţionamente legale cu un caracter in personam al acestei măsuri.
Autorilor reclamanţilor li s-au naţionalizat acţiunile, astfel că sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru aceste acţiuni şi nu la restituirea în natură a imobilelor care se aflau în patrimoniul societăţii şi nu al persoanelor fizice acţionare.
În aceste condiţii, statul nu a vândut bunul altuia, ci pe acela avut în proprietatea sa în temeiul Legii nr.119/1948, bunul fiind dobândit în modalitatea anterior arătată. În calitatea sa de proprietar, statul avea dreptul să stabilească instituţiile şi modalităţile în care aceste vânzări să fie realizate.
Pe de altă parte, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare era în vigoare Legea nr.213/1998, care dădea posibilitatea foştilor proprietari să se adreseze instanţelor judecătoreşti în situaţia în care bunurile le-au fost preluate fără titlu valabil. Cu toate acestea, aşa cum rezultă din adresa nr.636/2002, emisă de SC AVL B. SA până la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, pe rolul instanţelor nu era înregistrat niciun proces de revendicare. În plus, Legea nr.112/1995 permitea vânzarea imobilelor cu destinaţia de locuinţe preluate de stat cu
titlu după 6 martie 1945.
Astfel, nu se poate susţine reaua-credinţă la încheierea contractelor
de vânzare-cumpărare a locuinţelor atâta timp cât legea permitea vânzarea acestora, iar reclamanţii nu au avut niciodată proprietatea locuinţelor.
Cât priveşte susţinerea că statul ar fi vândut lucrul altuia, neavând un titlu valabil asupra locuinţelor, se reţine că locuinţele au aparţinut unei societăţi comerciale naţionalizate prin Legea nr.119/1948, lege care era în
concordanţă cu Constituţia în vigoare la acea dată.
Se mai susţine de către recurenţi că pe rolul AVAS există cerere de restituire a Fabricii K. şi a Tăbăcăriei, formulată în baza Legii nr.112/1995 şi cerere pentru restituirea terenului în baza Legii nr.18/1991.
În primul rând, nu poate exista pe rolul AVAS cerere de restituire în natură a patrimoniului unei societăţi comerciale, ci, cel mult pentru despăgubiri, iar în al doilea rând, societatea care deţine patrimoniul despre care se face vorbire este Societatea D., privatizată integral, iar eventuala restituire în natură poate fi cerută numai în faţa instanţelor de judecată în contradictoriu cu această societate.
În ceea ce priveşte buna-credinţă, se reţine că aceasta se prezumă şi că în cauză o asemenea prezumţie nu a fost răsturnată.
Mai trebuie reţinut că acţiunea în constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a fost promovată la data de 14 august 2002, dată faţă de care recurenţii sunt decăzuţi din dreptul de a mai promova o acţiune în anulare în temeiul art.45 din Legea nr.10/2001.
În concluzie, corect s-a reţinut că apartamentele pentru care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare au fost cumpărate cu respectarea Legii nr.112/1995, în sensul că la data înstrăinării, pârâţii aveau calitatea de chiriaşi, nu posedau o altă locuinţă, s-au făcut toate diligenţele şi s-a stabilit că nu exista nicio cerere de restituire în natură sau vreun litigiu pe rolul instanţelor pentru revendicare şi nici nu s-au formulat notificări părţilor contractante cu privire la restituirea în natură, aspect nedovedit în cauză.
Raportat la cele expuse, se reţine buna-credinţă a părţilor contractante, ceea ce împiedică sancţionarea actelor juridice cu nulitatea absolută.
Nu trebuie omis nici faptul că toate apartamentele din activul fostei Tăbăcării Naţionale au trecut în proprietatea statului în mod abuziv, dar cu titlu, conform dispoziţiilor H.G. nr.11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995.
În consecinţă, potrivit art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, reclamanţii pot solicita măsuri reparatorii prin echivalent, cu respectarea procedurii prevăzute în Titlul VII din Legea nr.247/2005.
Pentru considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.