Recunoașterea și acordarea dreptului la scutirea de la plata energiei electrice, facilitate stabilită în favoarea salariaților prin contractul colectiv de muncă. Natura litigiului. Competența materială a tribunalului.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența materială.
Index alfabetic : contract colectiv de muncă
- conflict negativ
Codul de procedură civilă de la 1865, art. 2 pct. 1 lit. c)
Codul muncii, art. 231, art. 266
Legea nr. 62/2011, art. 132, art. 133
H.G. nr. 1041/2003
Competența de soluționare a acţiunii prin care reclamantul a invocat un drept constituit în favoarea sa, respectiv scutirea la plata energiei electrice, obţinut exclusiv ca urmare a calităţii sale de salariat, având ca izvor legal H.G. nr. 1041/2003 şi aplicabil categoriei socio-profesionale căreia îi aparţine, în conformitate cu dispoziţiile contractului colectiv de muncă, aparține, în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C.pr.civ. și art. 266 din Codul muncii, secției specializate în materia litigiilor de muncă și asigurărilor sociale a tribunalului.
Aşadar, temeiul juridic invocat, precum şi situaţia de fapt, care constituie împreună cauza juridică a acţiunii deduse judecăţii îşi au originea într-un raport de muncă, indiferent de calitatea pe care o are în prezent reclamantul, respectiv aceea de pensionar. În acest context, litigiul priveşte interesele cu caracter economic şi social, şi drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă, aşa cum sunt definite în an. 231 din Codul muncii, textul necesitând a fi interpretat în raport de ratio legis, în sensul în care reclamantului trebuie să i se acorde protecţia juridică a unui drept dobândit în cadrul activităţii sale de salariat.
Secția I civilă, decizia nr.733 din 4 martie 2014
Prin acţiunea formulată la data de 24.05.2012 şi precizată prin cererea depusă la data de 21.03.2013, reclamantul O.G. a solicitat să-i fie recunoscute drepturile ce i se cuvin conform HGR nr. 1041/2003, să fie obligate pârâtele SC E. SA şi SC F.I.S.E. E.S. SA - SC E.E.M. SA la acordarea cotelor gratuite de energie electrică potrivit HGR nr. 1041/2003, precum şi la recalcularea facturilor de energie electrică emise după anul 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 7441 din 03.09.2013, Tribunalul a reţinut că reclamantul se prevalează de dispoziţiile HGR. nr. 1041/2003, solicitând acordarea drepturilor prevăzute de acest act normativ, însă pretenţiile sale exced domeniului de reglementare al jurisdicţiei muncii definit de art. 266 din Codul Muncii, ce se referă strict la soluţionarea conflictelor de muncă, categorie în care nu se înscrie acţiunea formulată de reclamant, întrucât nu există alte dispoziţii legale contrare, competenţa de soluţionare a pricinii revine Judecătoriei Sector 1 Bucureşti în conformitate cu prevederile art. 1 pct. 1 C.pr.civ.
În baza art. 158 (1) C.pr.civ., Tribunalul a declinat în favoarea Judecătoriei Sector 1 competenţa de rezolvare a cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 19912 din 16.10.2013, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, s-a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări Sociale, competenţa de soluţionare a cauzei.
Totodată, s-a constatat ivit conflict negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti şi Judecătoria Sector 1, înaintându-se dosarul la Curtea de Apel Bucureşti în vederea rezolvării acestui conflict.
În opoziţie cu cele reţinute prin sentinţa amintită, Judecătoria Sector 1 a avut în vedere următoarele aspecte : conform art. 231 din Codul Muncii, conflictele de muncă sunt cele intervenite între angajator şi salariaţi cu privire la interese şi drepturi rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă. în speţă, drepturile solicitate de reclamant sunt prevăzute de un act normativ (HG nr. 1041/2003), dar şi de un contract colectiv de muncă, respectiv actul adiţional la CCM al E. SA din anul 2002, înregistrat la 27.12.2010, fiind incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. c) din Codul Muncii; drept urmare, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Prin decizia civilă nr. l din 9 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a stabilit în favoarea Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, competenţa de soluţionare a pricinii.
Autorul acţiunii a solicitat strict recunoaşterea şi acordarea drepturilor prevăzute de HG nr. 1041/2003, pretinzând că îndeplineşte condiţiile impuse prin această hotărâre de guvern.
Or, în aceste condiţii, nu se verifică teza susţinută de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în sensul că procesul dintre părţi ar fi un conflict de muncă în sensul art. 231 din Codul Muncii.
Reclamantul nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile vreunui contract colectiv de muncă şi nici de cele ale actului adiţional la CCM al E. SA din anul 2002, înregistrat sub nr. xxx0-xx82 din 27.12.2010. De altfel, nici nu putea să procedeze în acest sens în contextul în care la data formulării acţiunii nu avea calitatea de salariat şi nu se afla în desfăşurarea unor raporturi juridice de muncă, fiind pensionar.
Or, art. 231 din Codul Muncii arată că sunt conflicte de muncă doar acelea dintre „salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă." Reclamantul nu mai avea calitatea de salariat, ci doar pe aceea de pensionar, astfel că nu poate fi subiect al unui conflict de muncă.
Trebuiau avute în vedere și dispoziţiile art. 133 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, potrivit cu care „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează:
a) pentru toți angajaţii din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel;
b) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
c) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă şi care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului."
În raport de aceste prevederi s-a reţinut că actul adiţional la CCM din anul 2002, înregistrat sub nr. xxx0-xx82 din 27.12.2010, nu poate produce efecte în privinţa reclamantului, căci el nu mai are calitatea de angajat.
Litigiul dintre părţi excede prevederilor art. 266 din Codul Muncii, conform cărora; „Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."
Pe cale de consecinţă, instanţa a statuat că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) C.pr.civ., ci cele ale art. 1 pct. 1 şi 5 din acelaşi cod, având în vedere faptul că sediul pârâtelor se află în raza teritorială a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul, criticând soluţia pentru nelegalitate, susţinând că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C.pr.civ., ale HG nr. 1041/2003, precum şi o eronată interpretare a clauzelor din contractul colectiv de muncă.
S-a arătat de către recurent că litigiul dedus judecăţii derivă dintr-un raport de muncă şi că, deşi la momentul formulării acţiunii, avea calitatea de pensionar, drepturile pe care le invocă au luat naştere ca urmare a calităţii de salariat la S.C. H. SA.
Dreptul de a i se furniza energie electrică, în mod gratuit, rezultă din contractul colectiv de muncă, în temeiul căruia s-a încheiat şi contractul individual de muncă, astfel încât cele două nu pot fi separate. Din cuprinsul H.G. nr. 1041/2003 rezultă că se acordă cota de energie gratuită, inclusiv pensionarilor, această facilitate acordându-se până în anul 2002, când a fost sistat, fără niciun temei legal.
Aşadar, instanţa trebuia să statueze asupra competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, nu a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, deoarece nu este un litigiu de drept comun, în obligaţie de a face.
Recursul este întemeiat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi susţinerile părţilor, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă din 1865.
Analizând acţiunea introductivă de instanţă se reţine că reclamantul a invocat un drept constituit în favoarea sa, respectiv scutirea la plata energiei electrice, obţinut exclusiv ca urmare a calităţii sale de salariat la S.C. H. SA, având ca izvor legal H.G. nr.1041/2003 şi aplicabil, potrivit susţinerilor reclamantului, categoriei socio-profesionale căreia îi aparţine, în conformitate cu dispoziţiile contractului colectiv de muncă, respectiv a actului adiţional al acestui contract din anul 2002, înregistrat sub nr. xxx0-xx82 din 27.12.2010.
Aşadar, temeiul juridic invocat, precum şi situaţia de fapt, care constituie împreună cauza juridică a acţiunii deduse judecăţii îşi au originea într-un raport de muncă, indiferent de calitatea pe care o are în prezent reclamantul, respectiv aceea de pensionar. Este evident că dreptul de a beneficia de scutirea la plata curentului electric se circumscrie sferei economice şi sociale, iar acest drept i-a fost acordat reclamantului în considerarea raporturilor sale de muncă la unitatea furnizoare de energie electrică.
În acest context, litigiul priveşte interesele cu caracter economic şi social, şi drepturile rezultate din
desfăşurarea raporturilor de muncă, aşa cum sunt definite în an. 231 din Codul muncii, textul necesitând a fi interpretat în raport de ratio legis, în sensul în care reclamantului trebuie să i se acorde protecţia juridică a unui drept dobândit în cadrul activităţii sale de salariat.
Instanţa de fond, deşi a avut în vedere dispoziţiile art. 133 din Legea nr. 62/2011, acestea trebuiau coroborate cu art. 132 alin. (1) şi (2) potrivit cărora: „Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege. La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaţilor au un caracter minimal."
Din interpretarea sistematică a textelor menţionate rezultă că, atâta timp cât s-a stabilit prin contractul colectiv de muncă un anumit drept în favoarea unei persoane, drept consacrat printr-un act normativ, acel contract va produce efecte şi faţă de acel subiect de drept, în speţă, faţă de recurentul-reclamant.
În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C.pr.civ., competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti, Secţia Conflicte de muncă şi asigurări sociale, raportat şi la dispoziţiile art. 266 din Codul muncii.
Aşa fiind, instanţa de fond, prin regulator de competenţă, în mod eronat a stabilit competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, de vreme ce litigiul dedus judecăţii îşi are originea în sfera raporturilor de muncă.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (3) şi (3) raportate la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., a admis recursul, a modificat sentinţa, în sensul că a stabilit competenţa în primă instanţa, în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia litigii de muncă.