Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 11 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. 2216/1/2012, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a menținut ca legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatei D.M.
S-a reținut că inculpata D.M., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost arestată preventiv prin încheierea nr. 335 din Camera de Consiliu din 29 februarie 2012, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu 29 februarie 2012 până la 28 martie 2012 inclusiv, constatându-se că în cauză au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., precum și art. 151 din C. proc. pen.
Totodată, s-a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă din 29 februarie 2012.
La data de 21 martie 2012, prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, s-a dispus, trimiterea în judecată a inculpatei D.M., în stare de arest preventiv pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art. 257 din C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub numărul 2216/1/2012, fiind fixat termen la data de 24 mai 2012, preschimbat la 10 mai 2012.
Astfel, s-a reținut de către parchet că fapta inculpatei D.M. constând în aceea că, în luna noiembrie 2009, a pretins de la martorul B.P. suma de 200.000 Euro pe care a primit-o ulterior (în intervalul noiembrie–decembrie) în trei tranșe prin intermediul martorului P.M., promițându-i în schimb că va interveni pe lângă magistrații învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 7039/315/2006 al Curții de Apel Ploiești (contestație în anulare formulată de SC E.P.C. SRL împotriva deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, prin care B.P. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală) și-i va determina să adopte o soluție favorabilă lui B.P., realizează elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, s-a mai reținut de către parchet că, fapta aceleiași inculpate care în perioada ianuarie–februarie 2012, direct și prin intermediul martorului P.M., a pretins de la denunțătorul B.P. sume în RON și valută totalizând 4.790.521.194,2 RON din care a primit 21.194 RON (2000 Euro și 800 RON pretinși și primiți în luna ianuarie 2012; 2.000 Euro și 1.500 RON pretinși și primiți în ziua de 12 februarie 2012; 1.500 RON pretinși și primiți în ziua de 21 februarie 2012 și 110.000 Euro pretinși în ziua de 21 februarie 2012) promițându-i în schimb că va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploiești învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 9501/315/2010, având ca obiect recursul declarat de denunțător împotriva sentinței penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în Dosarul nr. 9501/315/2010 și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Măsura arestării preventive a fost verificată sub aspectul legalității și temeiniciei, conform art. 3001 din C. proc. pen., la data de 22 martie 2012, soluție care a fost menținută prin decizia penală nr. 116 din 23 aprilie 2012, de către Completul de 5 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 2535/1/2012.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost menținută prin încheierea din 10 mai 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. 2216/1/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 145 din 21 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători.
La data de 11 iunie 2012, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) din C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatei D.M., prima instanță constatând că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatei subzistă și impun în continuare menținerea măsurii.
Prima instanță a constatat că, în cauză, este incident temeiul care a stat la baza luării măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) din C. proc. pen. fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege: în sarcina inculpatei se rețin infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând și indicii cu privire la săvârșirea faptelor, și există probe că lăsarea acesteia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Prima instanță a apreciat că, la acest moment procesual temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive se mențin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei, în condițiile în care există indicii temeinice și suficiente, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 143 din C. proc. pen. din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpata D.M. a comis faptele pentru care a fost cercetată și trimisă în judecată.
În ce privește pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatei D.M., deși nu se confundă cu pericolul social al infracțiunilor reținute, iar în aprecierea acestuia nu se iau în considerare exclusiv faptele deja săvârșite, acesta reprezintă unul dintre criteriile indicate și de Curtea de la Strasbourg pentru aprecierea existenței unei posibile tulburări a ordinii publice ca motiv ce poate justifica privarea de libertate a unei persoane (Letellier c. Franței).
La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, prima instanță a avut în vedere natura și modalitatea de comitere a faptelor reținute (inculpata s-a folosit de calitatea sa de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și de influența de care dispunea în exercitarea acestei funcții, solicitând sume de bani pentru a determina alți magistrați să pronunțe soluții favorabile unei părți), fapte care au lezat valori sociale importante, cum ar fi încrederea în persoanele chemate să înfăptuiască actul de justiție.
În egală măsură, la aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, au fost avute în vedere datele care caracterizează persoana inculpatei, cu atât mai mult cu cât funcția deținută de aceasta, de judecător la cea mai înaltă instanță din țară, presupunea excluderea oricărei bănuieli de eludare a legii.
Necesitatea menținerii stării de arest s-a impus și din perspectiva stadiului procesual actual, urmând a fi administrate probele testimoniale menționate în actul de sesizare și cele propuse în apărare și încuviințate de instanță.
Prin punerea în libertate a inculpatei la acest moment ar exista riscul ca aceasta să influențeze martorii ce urmează a fi audiați, această temere fiind determinată de modalitatea de săvârșire a faptei care a constat, pe lângă altele, și în exercitarea influenței asupra persoanelor ce au calitatea de martor în prezenta cauză.
Drept urmare, s-a constatat că măsura arestării preventive este legală și temeinică, aceasta impunându-se pentru buna desfășurare a procesului penal, aflat la începutul fazei de cercetare judecătorească.
În raport de considerentele expuse și de timpul scurs de la privarea de libertate a inculpatei, în care organele judiciare au avut o atitudine activă, prima instanță a apreciat că arestarea preventivă a inculpatei se impune a fi menținută în considerarea interesului public real ocrotit.
Împrejurarea că inculpata are o stare precară de sănătate și vârsta de 60 de ani sunt elemente reale, care caracterizau persoana inculpatei și anterior săvârșirii faptelor de care este acuzată în cauză, care au existat și la luarea măsurii, și care nu pot determina, prin ele însele, o modificare a temeiurilor analizate anterior.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpata D.M., criticând-o pentru netemeinicie și solicitând, admiterea recursului, casarea încheierii și revocarea măsurii arestării preventive.
Concluziile apărătorilor inculpatei, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al recurentei inculpate au fost consemnate, în detaliu, în partea introductivă a acestei decizii.
Analizând actele dosarului și recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) din C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce urmează:
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 160b din C. proc. pen. prin raportare la art. 3002, în cursul judecății instanța „verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea și temeinicia arestării preventive”, iar în cazul în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate” se dispune menținerea arestării preventive.
Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatei D.M. nu au încetat.
În conformitate cu prevederile art. 160b alin. (2) din C. proc. pen. la care fac trimitere dispozițiile art. 3002 din același Cod, care reglementează instituția verificării privind arestarea inculpatului în cursul judecății, „dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului”.
Alineatul 3 al art. 160b din C. proc. pen. dispune „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.
Din examinarea dispozițiilor legale sus-menționate rezultă că instanța este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, cerință prevăzută expres în art. 160b alin. (1) din C. proc. pen., dacă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului s-au schimbat, au încetat sau nu, ori dacă există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a acestuia.
Temeiurile de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatei le-au constituit prevederile art. 148 lit. f) din C. proc. pen., judecătorul care a dispus măsura arestării preventive reținând că infracțiunile pentru care inculpata era cercetată sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani și lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, și în acest moment procesual, cerințele art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. sunt îndeplinite și impun în continuare privarea de libertate a inculpatei, în condițiile în care există indicii temeinice în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 681 din C. proc. pen., care duc la presupunerea rezonabilă că inculpata D.M. a comis infracțiunile de trafic de influență, fapte penale pentru care a fost cercetată și ulterior trimisă în judecată.
Cât privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 148 lit. f) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că sunt îndeplinite și subzistă în continuare cerințele prevăzute de acest text de lege, respectiv, infracțiunile reținute de procuror în sarcina inculpatei sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acesteia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest din urmă aspect este adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunilor pentru care inculpata a fost trimisă în judecată. Dar, contrar celor solicitate de apărătorii aleși ai inculpatei D.M., în sensul de a se avea în vedere datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatei, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în aprecierea pericolului pentru ordinea publică, nu trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, și din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, de reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți, ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatei, lipsa antecedentelor penale, situația familială deosebită, pregătirea profesională și starea de sănătate, ci și datele referitoare la fapte, nu de puține ori, acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția, cei care concură la înfăptuirea ei, nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității.
Pe de altă parte, potrivit art. 5 parag. (1) lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, o persoană poate fi lipsită de libertatea sa, „dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.
În jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat că, „chiar și în absența unei jurisprudențe naționale care să fie, în mod constant, coerentă în materie, instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței pericolului pentru ordinea publică, printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul moral al acestuia” (cauza Calmanovici împotriva României, publicată în M. Of. nr. 283/30.04.2009).
Tot astfel, prin Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei s-a prevăzut că detenția provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârșit o infracțiune și că există motive serioase de a se crede că există cel puțin unul din următoarele motive: pericol de fugă, pericol de obstrucționare a cursului justiției și pericol de a comite o nouă infracțiune gravă. Se mai arată în respectiva recomandare că, dacă existența nici unuia dintre pericolele enunțate anterior nu a putut fi stabilită, detenția se poate justifica, în mod excepțional, în anumite cazuri, când se comite o infracțiune deosebit de gravă.
În speța dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție constată existența cel puțin a unuia dintre motivele care justifică menținerea măsurii arestării preventive a inculpatei din punctul de vedere al reglementărilor europene mai sus-menționate și anume, pericolul perturbării judecății și, în plus, împrejurarea că faptele penale pentru care inculpata a fost cercetată și trimisă în judecată au un caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanțele concrete în care se reține că au fost comise și consecințele produse asupra ordinii de drept.
Natura infracțiunilor deduse judecății, modalitatea în care se reține că acestea au fost săvârșite, inculpata folosindu-se de calitatea sa de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și de influența de care dispunea în exercitarea acestei funcții, angrenând în activitățile sale magistrați pentru a-i determina ca, în schimbul unor sume de bani sau al altor foloase, să pronunțe soluții favorabile în cauze aflate pe rol ori în curs de cercetare, dosare în care era interesată, justifică în opinia Înaltei Curți menținerea, cel puțin la acest moment procesual, a măsurii arestării preventive.
Pericolul social concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă lăsarea în libertate a inculpatei D.M., în opinia Înaltei Curți, nu trebuie analizat în mod generic și abstract, ci această noțiune trebuie raportată și la datele ce caracterizează persoana inculpatei, cu atât mai mult cu cât calitatea sa socială și profesională o situa într-o poziție din care, într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la comiterea de acte și fapte de corupție.
Măsura arestării preventive este necesară la acest moment al judecății și pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, acesta fiind unul dintre scopurile măsurilor preventive enunțate în art. 136 alin. (1) din C. proc. pen. și, totodată, și justificată de considerente ce țin de existența unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpata să împiedice administrarea justiției.
Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că au fost respectate și prevederile art. 5 parag. (3) din Convenție, conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. (1) lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, perioada de aproximativ 5 luni pe care inculpata a executat-o în arest preventiv neputând fi apreciată că a depășit o durată rezonabilă, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecății și nici că s-ar pune problema executării anticipate a eventualei pedepse ce i-ar putea fi aplicată inculpatei.
În ceea ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpatei, în sensul că măsura arestării preventive are un caracter excepțional, starea de libertate fiind cea normală, nefiind admisă menținerea stării de arest preventiv peste limite rezonabile, prin raportare la jurisprudența C.E.D.O., Înalta Curte reține că aprecierea necesității menținerii unei măsuri preventive trebuie să se facă luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte pentru a se constata în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real, care are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate, fără a se aduce atingere prezumției de nevinovăție, în sensul de a se urmări existența unui just echilibru între măsura arestării preventive, pe de o parte, și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul în care se reține că au fost săvârșite faptele cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpatei, pe de altă parte.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că lăsarea în libertate a inculpatei, cel puțin la acest moment procesual, ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația pozitivă de a adopta o legislație penală, dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, capabilă să descurajeze comiterea de fapte grave. Prin conotațiile particulare ale cauzei, determinate de persoana inculpatei și calitățile deținute de aceasta în societate, presupus a fi folosite la săvârșirea faptelor pentru care a fost cercetată și trimisă în judecată s-a produs o stare de tulburare socială de natură a justifica detenția provizorie, inclusiv, prin raportare la necesitatea restabilirii și menținerii încrederii opiniei publice în fermitatea reacției autorităților statului la comiterea unor infracțiuni
Referitor la critica vizând, în esență, netemeinicia reținerii subzistenței temeiurilor arestării inculpatei, aceasta nu poate fi primită, întrucât prima instanță, așa cum s-a arătat a făcut un examen riguros asupra temeiului reținut, în raport cu mijloace de probă administrate în cursul judecății.
În cauză a fost făcută o analiză efectivă și completă a menținerii măsurii arestării preventive a inculpatei D.M., cu respectarea dispozițiilor C. proc. pen. și art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cât și a jurisprudenței Curții în cauzele Calmanovici contra României, Letellier contra Franței, Ringeisen contra Austriei, Matznetter contra Austriei.
Față de considerentele ce preced, constatând neîntemeiate motivele de casare invocate, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 11 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. 2216/1/2012.
Conform art. 192 alin. (2) din C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 11 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 iulie 2012.