Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 3 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012, în baza art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (1) și (3) din C. proc. pen., s-a menținut, ca legală și temeinică, măsura arestării preventive a inculpatei D.M.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond, analizând actele și lucrările dosarului, a reținut că inculpata D.M. a fost arestată preventiv la data de 29 februarie 2012, prin încheierea nr. 335 din Camera de Consiliu din aceeași dată pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, emițându-se mandatul de arestare preventivă nr. 3/U din 29 februarie 2012 pe o perioadă de 29 de zile, începând de la 29 februarie 2012 până la 28 martie 2012, inclusiv, constatându-se că, în cauză, au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., precum și art. 151 din C. proc pen.
Prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, D.N.A. Serviciul de Combatere a Corupției, inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea a două infracțiuni prev.de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reținut, că în perioada noiembrie-decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin decizia nr. 731 din 22 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală, denunțătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea acesteia și prin intermediul martorului P.M., suma de 200.000 Euro în schimbul promisiunii sus-numitei că va interveni pe lângă magistrații învestiți cu soluționarea dosarului sus-indicat al Curții de Apel Ploiești, având ca obiect contestația în anulare formulată de reprezentantul legal al SC E.P.C. SRL, parte responsabilă civilmente în acest dosar și îi va determina să admită în principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești și, în final, să desființeze hotărârea atacată și să pronunțe o hotărâre de achitare a denunțătorului.
La data de 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a admis în principiu contestația în anulare formulată de SC E.P.C. SRL și a dispus suspendarea deciziei nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești până la soluționarea pe fond a contestației.
În luna ianuarie 2012, inculpata D.M. i-a promis denunțătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani al căror cuantum le va preciza ulterior, va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploiești învestiți cu soluționarea Dosarului penal nr. 9501/315/2010, având ca obiect recursul declarat de denunțător împotriva sentinței penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011, pronunțată în Dosarul penal nr. 9501/315/2010 al Judecătoriei Târgoviște, prin care s-a respins cererea de revizuire formulată împotriva deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în Dosarul penal nr. 7039/315/2006, prin care susnumitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului, inculpata primind în acest sens mai multe sume de bani pentru acoperirea unor cheltuieli.
Instanța de fond a reținut că, potrivit art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) din C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat preventiv, instanța este datoare să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, în tot cursul judecății, inclusiv în căile de atac, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând conform art. 160b alin. (2) sau alin (3) din C. proc. pen.
Analizând legalitatea și temeinicia arestării preventive luată față de inculpata D.M., potrivit dispozițiilor art. 3002 rap. la art. 160b alin. (1) și alin. (3) din C. proc. pen., instanța de fond a constatat că, de la momentul verificării legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, respectiv la data de 13 iulie 2012, temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatei subzistă și impun în continuare menținerea măsurii.
Instanța de fond a apreciat că, la acest moment procesual, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive se mențin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei, în condițiile în care există din probele administrate în cursul cercetării judecătorești până la acest moment indicii temeinice și suficiente, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 143 din C. proc. pen., că inculpata D.M. a comis faptele pentru care a fost cercetată și trimisă în judecată.
S-a reținut că, în cauză, este incident temeiul care a stat la baza luării măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) din C. proc. pen. fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege: inculpata a săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea acesteia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, instanța de fond avut în vedere atât natura și modalitatea de comitere a faptelor de care este acuzată inculpata (folosindu-se de calitatea sa de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și de influența de care dispunea în exercitarea acestei funcții, angrenând în activitățile sale alți magistrați, pentru a-i determina ca, în schimbul unor sume de bani ori alte foloase, să obțină soluții favorabile în anumite cauze aflate pe rolul unor instanțe), fapte de natură a leza valori sociale importante, dar și elementele care caracterizează persoana inculpatei, dat fiind că funcția deținută de aceasta, de judecător la cea mai înaltă instanță din țară, presupunea excluderea oricărei bănuieli de eludare a legii.
În raport de considerentele expuse și de timpul scurs de la privarea de libertate a inculpatei, în care organele judiciare au avut o atitudine activă, administrând probele necesare în cauză, s-a apreciat că arestarea preventivă a inculpatei nu se întinde dincolo de limite rezonabile, apreciate în considerarea interesului public real ocrotit. De asemenea, instanța de fond a apreciat necesitatea menținerii stării de arest și din perspectiva faptului că în cauză mai sunt martori de audiat, iar în actul de inculpare se susține că asupra acestor persoane inculpata și-a manifestat anterior influența.
Instanța de fond a concluzionat că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive se mențin și nu impun, la acest moment, nici înlocuirea acesteia cu o altă măsură alternativă, câtă vreme probele strânse în cursul urmăririi penale și administrate, în mare parte, nemijlocit în fața instanței, oferă indicii cu privire la vinovăția inculpatei și constituie un temei care justifică legalitatea privării de libertate, menținerea acestei măsuri impunându-se pentru buna desfășurare a procesului penal, în raport de exigențele textului art. 136 alin. (1) din C. proc. pen.
În termen legal, împotriva acestei încheieri, a declarat recurs inculpata D.M., criticând-o pentru netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii și revocarea măsurii arestării sale preventive, susținând, în esență, că nu se mai mențin temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, deoarece lăsarea sa în stare de libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează:
Conform art. 3002 din C. proc. pen., „ În cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b.”
De asemenea, conform art. 160b alin. (3) din C. proc. pen., „Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de liberate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.
Din examinarea dispozițiilor legale menționate, rezultă că instanța este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului s-au schimbat, au încetat sau nu, ori dacă există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate a acestuia.
În prezenta cauză, Înalta Curte constată că arestarea inculpatei D.M. a fost dispusă la data de 29 februarie 2012, în baza art. 148 lit. f) din C. proc. pen., în sarcina acesteia reținându-se săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art. 257 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen., pentru care a fost cercetată și ulterior trimisă în judecată prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, D.N.A. Serviciul de Combatere a Corupției.
În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) din C. proc. pen., întrucât se mențin temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatei, prevăzute de art. 148 lit. f) din C. proc. pen., cu referire la art. 143 din același Cod.
Astfel, analizând actele dosarului, inclusiv aspectele rezultate din cercetarea judecătorească, se constată că există în continuare indicii temeinice, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 681 din C. proc. pen., care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpata a comis cele două infracțiuni de trafic de influență, pentru care a fost cercetată și, ulterior, trimisă în judecată.
Totodată, sunt îndeplinite și cerințele cumulative impuse de dispozițiile art. 148 lit. f) din C. proc. pen., respectiv, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care inculpata a fost trimisă în judecată este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu privire la această ultimă cerință, referitoare la pericolul concret pentru ordinea publică, pe care îl prezintă lăsarea în libertate al inculpatei, Înalta Curte are în vedere că, în jurisprudență s-a reținut că, deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptelor.
Sub acest aspect, existența pericolului pentru ordinea publică poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este acuzată inculpata, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea săvârșirii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor respective.
Pe de altă parte, pericolul concret pentru ordinea publică se deduce în fiecare caz individual și se particularizează în concret, fiind o noțiune cu conținut dinamic și variabil, determinat de circumstanțele cauzei, persoana inculpatului și infracțiunile despre care se presupune că le-a comis.
În prezenta cauză, în sarcina inculpatei D.M., judecător la instanța supremă, s-a reținut săvârșirea a două infracțiuni de trafic de influență, în concurs real, prev. de art. 257 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) din C. pen., caracterizate printr-un grad deosebit de ridicat de pericol social, având în vedere frecvența pe care a înregistrat-o acest tip de infracțiune și consecințele produse, în sensul inducerii în rândul societății civile a unui sentiment de neîncredere cu privire la sistemul juridiciar.
Natura și gravitatea deosebită a infracțiunilor de care inculpata este acuzată, împrejurările concrete în care se reține că ar fi acționat, precum și funcția deținută, demonstrează o periculozitate socială sporită și justifică în continuare menținerea în stare de arest, întrucât lăsarea acesteia în libertate ar afecta încrederea opiniei publice în justiție, în general, și în modul în care se desfășoară judecata, în special.
Totodată, Înalta Curte constată că, în cauză, au fost respectate și dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenție, conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
Așa cum s-a statuat constant și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă măsura arestării preventive are un caracter excepțional, prezervarea ordinii publice este apreciată ca un element pertinent și suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura în mod real ordinea publică (cazul Letellier contra Franței).
Pe de altă parte, motivele avute în vedere la momentul arestării inculpaților constituie, inclusiv în opinia curții europene, un risc pertinent de natură a justifica menținerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza Ringeisen vs. Austria), aceasta impunându-se în cauze de o anumită complexitate, pentru a nu se perturba desfășurarea procesului (cauza Matznetter vs. Austria).
Înalta Curte apreciază că nu pot fi reținute apărările invocate, în ceea ce privește rezonabilitatea duratei măsurii arestării preventive, din examinarea cauzei rezultând că, de la momentul luării de către instanță a acestei măsuri (29 februarie 2012), a trecut un interval de timp care se circumscrie unui termen rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei și necesitarea realizării scopului măsurii preventive, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) din C. proc. pen.
Împrejurarea că, în cauză, a mai rămas de audiat un singur martor, nu are ca efect încetarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii preventive, având în vedere că acestea au vizat natura și gravitatea faptelor, despre care există indicii că au fost săvârșite de către inculpată, precum și necesitatea de a garanta buna desfășurare a procesului penal.
În ceea ce privește circumstanțele personale favorabile ale inculpatei, referitoare la vârstă, studii, stare de sănătate, Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt în măsură ca, în mod exclusiv, să conducă la revocarea măsurii arestării preventive, aspectele invocate de către apărarea inculpatei, neputând fi avute în vedere, în mod izolat, față de interesul general al menținerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanțe, dreptului persoanei deținute de a fi cercetată în stare de libertate.
Astfel, restrângerea dreptului la libertate al inculpatei apare ca proporțională cu scopul urmărit, cel al ocrotirii ordinii publice și de drept, măsura fiind necesară într-o societate democratică, pentru apărarea interesului public și a încrederii societății în instituțiile statului de drept.
Așa fiind, întrucât nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei, iar privarea de libertate a acesteia este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este corectă, fiind dispusă cu respectarea dispozițiilor legale.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 3 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012.
Conform art. 192 alin. (2) din C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 3 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 325 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2012.