Asupra recursului de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 929 din 18 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. 1871/1/2012 a fost admisă cererea formulată de inculpatul T.C.V. și în temeiul art. 332 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (1) și alin. (4) din C proc. pen., s-a dispus restituirea cauzei procurorului, pentru refacerea urmăririi penale, respectiv, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.
Conform art. 192 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus ca cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului, urmând ca onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 50 RON‚ să se plătească din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a se hotărî astfel s-au reținut următoarele:
Prin rechizitoriul din 5 aprI.V. 2011 emis în Dosarul nr. 9/P/2011 al Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penala și criminalistică, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului T.C.V. , pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
- nerespectarea hotărârilor judecătorești, prevăzută de art. 271 alin. (1) din C. pen. (parte vătămată Ș.P.D.);
- ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (2) și alin. (5) din C. pen. (parte vătămată comisar de poliție V.M.);
- ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (2) și alin. (5) din C. pen. (parte vătămată agent de poliție D.M.);
- ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., toate și cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.
Prin același rechizitoriu, față de T.C.V., s-a dispus, în baza art. 228 din C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) același Cod, neînceperea urmăririi penale, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 352 din Legea nr. 188/2000, modificată, privind executorii judecătorești.
În rezumat, s-a reținut potrivit rechizitoriului, că la data de 4 ianuarie 2011, T.C.V. s-a împotrivit executării silite a sentinței civile nr. 18.831 din 30 septembrie 2010 a Judecătoriei sectorului 1 București, titlu executoriu, el amenințând și exercitând acte de violență fizică împotriva executorului judecătoresc Ș.P.D., la aceeași dată și în aceleași împrejurări, l-a agresat fizic, smulgându-i de pe cap cascheta, pe agentul de poliție D.M., precum și pe comisarul de poliție V.M. (pe care l-a bruscat) în timp ce ambii polițiști se aflau în exercitarea atribuțiilor de serviciu, ca făcând parte din efectivele de polițiști care au acordat sprijin legal executorului judecătoresc pentru executarea titlului judecătoresc; de asemenea la data menționată, în public, inculpatul a adresat expresii și cuvinte, a comis acte, gesturi, manifestări care au adus atingere bunelor moravuri și au produs scandal public. Descrisul comportament al inculpatului a fost transmis în public, prin mijloace de informare în masă (televiziune, presă scrisă), cu consecința producerii unor stări de indignare și dezaprobare publică, astfel colectivitatea luând cunoștință, în mod direct și prin emisiuni informative difuzate și în zilele următoare datei de 4 ianuarie 2011, despre cele reținute.
La termenul de judecată 29 septembrie 2011, Dosar nr. 2978/1/2011, inculpatul, prin apărătorul ales, punând în discuție regularitatea actului de sesizare în baza art. 300 alin. (1) din C. proc. pen. a invocat mai multe neregularități și a solicitat, în temeiul art. 300 alin. (2) din C. proc. pen., restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii rechizitoriului.
Consecutiv, prin sentința penală nr. 1487 din 24 octombrie 2011, în temeiul art. 300 (2), raportat la art. 264 alin. (3) din C. proc. pen., s-a admis cererea formulată și s-a dispus restituirea dosarului, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru refacerea rechizitoriului, în esență reținându-se că cererea apărătorului ales al inculpatului privind neregularitatea actului de sesizare în ce privește nerespectarea art. 264 alin. (3) din C. proc. pen., este întemeiată, procurorul șef de secție care verificase sub aspectul legalității și al temeiniciei, rechizitoriul, efectuase personal acte și luase măsuri procesual penale în acea cauză.
Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția judiciară a declarat recurs împotriva sentinței, considerând-o nelegală și netemeinică, în esență susținându-se că procurorului care a verificat legalitatea și temeinicia rechizitoriului îi revenea această obligație legală în calitatea sa de procuror ierarhic superior, el nedesfășurând în cauză acte de urmărire penală.
Înalta Curte de Casație și Justiție Completul de 5 judecători, prin decizia penală nr. 60 din 20 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 10204/1/2011, a admis recursul, a casat, în parte, sentința nr. 1487 din 24 octombrie 2011 și a constatat regularitatea sesizării instanței, cauza fiind trimisă secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru continuarea cercetării judecătorești.
Instanța de recurs și-a motivat decizia pe considerentele că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 300 din C. proc. pen. în sensul că procedura verificării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, reglementată de dispozițiile art. 264 alin. (3) din C. proc. pen. este o condiție de valabilitate a actului de sesizare, a cărei nerespectare este sancționată cu nulitate absolută, conform dispozițiilor art. 197 alin. (2) din C. proc. pen. și că greșit s-a apreciat că procesul-verbal de sesizare din oficiu sau participarea procurorului șef de secție , la 12 ianuarie 2011, în Camera de Consiliu, ar reprezenta acte de urmărire penală, aceasta nefiind decât un procedeu probatoriu, în cauză nefiind încălcată nicio dispoziție legală în materie.
Dosarul cauzei a fost înregistrat, pe fond, sub nr. 1871/1/2012, la 8 martie 2012, fixându-se termen de judecată 10 aprilie 2012, ulterior, 30 mai 2012 și 6 iunie 2012.
La 6 iunie 2012, în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din C. proc. pen., până la citirea actului de sesizare, persoana vătămată a declarat că participă în procesul penal, atât ca parte vătămată Ș.P.D., cât și ca parte civilă, calitate în care a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 25.000 Euro, reprezentând daune morale.
Tot la acest termen, în baza art. 322 din C. proc. pen., s-a dat citire actului de sesizare a instanței și, potrivit art. 320 alin. (2) din același Cod, procurorul și părțile au fost întrebate dacă au de formulat cereri ori execepții sau de propus efectuarea de probe noi.
Apărătorul ales al inculpatului, în baza art. 301 alin. (1), raportat la art. 332 alin. (2) din C. proc. pen., a cerut, în scris și oral, restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale, motivată de următoarele considerente:
- părțile vătămate nu au fost audiate în această calitate, în faza urmăririi penale, cu referire la V.M. și D.M., aceștia fiind audiați, pe formular tipizat, numai în calitate de martori, iar partea vătămată Ș.P.D., deși a fost audiată în calitate de parte vătămată, calitate în care a declarat că nu se constituie parte civilă, neaudiată însă ca parte civilă, în rechizitoriu este menționată ca fiind parte civilă;
- inexistența procesului-verbal de sesizare din oficiu, a unui denunț sau a unei plângeri, astfel cum prevede art. 221 C. proc. pen. pentru infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., ordonanța de extindere a urmăririi penale neconstituind o modalitate de sesizare;
- pentru aceeași infracțiune, începerea urmăririi penale nu se putea dispune prin ordonanță, ci prin rezoluție, deci nu s-a început legal urmărirea penală, în condițiile în care, la 13 ianuarie 2011, prin ordonanță, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor, din infracțiunea prevăzută de art. 239 alin. (1), (2), (5) din C. pen. și art. 271 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen., în art. 239 alin. (2), (5) din C. pen. (părți vătămate D.M. și V.M.) și de art. 271 alin. (1) din C. pen. (parte vătămată Ș.P.D.), la aceeași dată, prin ordonanță, extinzându-se urmărirea penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., învinuitul fiind încunoștințat la 14 ianuarie 2011, dar pentru această faptă nu există rezoluție;
- nu a fost respectat dreptul la apărare al inculpatului și dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor, în condițiile în care, deși la 14 ianuarie 2011, apărătorul inculpatului ceruse să participe la efectuarea oricărui act de urmărire penală, nu a fost convocat niciodată la efectuarea actelor urmărire penală, mai ales că, după data de 12 ianuarie 2011, cu excepția schimbării încadrării juridice amintită, nu s-a mai efectuat vreun asemenea act, deci nu s-a mai administrat niciun mijloc de probă, cererea de probatorii, de la 4 februarie 2011, prin care se solicita audierea părților vătămate și a martorilor, în prezența avocatului ales, urmare schimbării încadrării juridice și extinderii, fiind respinsă, iar pentru infracțiunea prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., învinuitul nu a fost audiat;
- audierea martorilor V.M., Z.S., E.I. și a părții vătămate Ș.P.D. s-a făcut de un organ necompetent, ofițeri de poliție judiciară, delegați prin ordonanță, la 11 ianuarie 2011, încălcându-se art. 209 alin. (3) din C. proc. pen.;
- după emiterea ordonanței din 24 ianuarie 2011, de conexare a Dosarului nr. 19/P/2011 la Dosarul nr. 9/P/2011, nu s-a efectuat niciun act de urmărire penală, deși era obligatorie audierea părților vătămate și a făptuitorului;
- procesele-verbale din 13 ianuarie 2011, din 20 ianuarie 2011, din 21 ianuarie 2011 nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 913 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. nefiind certificate de procuror;
- procesul-verbal din 11 ianuarie 2011, transcrierea comunicărilor din acea zi, orele 10:30-11:41, reprezintă o probă administrată ilegal, cu încălcarea art. 6 din C. proc. pen., a art. 70 din C. proc. pen. și a art. 6 paragraf 1 și paragraf 3 C.E.D.O., consemnarea audierii inculpatului, a unei declarații dată fără consimțământ și fără respectarea drepturilor acestuia, respectiv, fără a fi încunoștințat cu privire la dreptul de a nu da declarație și fără a fi avertizat asupra dreptului la apărare, este nelegală.
Procurorul a depus în dosar note scrise prin care a argumentat netemeinicia criticilor aduse de apărare activității de urmărire penală.
Înalta Curte, analizând criticile inculpatului, a reținut că:
Critica ce privește neaudierea, în faza urmăririi penale, a lui V.M. și D.M. în calitate de părți vătămate, nu este fondată și a mai fost analizată și găsită neîntemeiată cu ocazia pronunțării sentinței penale nr. 1487 din 24 octombrie 2011.
Astfel, pentru dobândirea calității de parte vătămată se cer a fi îndeplinite următoarele condiții: să existe o vătămare (fizică, materială ori morală), vătămarea să fie generată de infracțiune; persoana astfel vătămată să declare că înțelege să ia parte la proces [art. 24 alin. (1) din C. proc. pen.]. Sub acest aspect, declarația persoanei trebuie să se facă în scris sau oral, în tot cursul fazei de urmăririi penală. În fața instanței de judecată, deci în faza judecății, declarația scrisă sau orală se poate face până la citirea actului de sesizare [art. 76 alin. ultim C. proc. pen.]. În această materie, organele judiciare au obligația de a explica persoanei vătămate că are dreptul să participe ca parte vătămată în proces (art. 76 și art. 320 din C. proc. pen.), chemarea persoanei vătămate însemnând și chestionarea ei dacă înțelege să participe în calitate de parte vătămată sau, după caz, dacă se constituie parte civilă în procesul penal.
Cu privire la respectarea, în faza urmăririi penale a dispozițiilor procedural penale indicate, cele două persoane V.M. și D.M., la 5 ianuarie 2011, în scris, au cerut „față de cele raportate, rog dispuneți”, iar ulterior, în scris, fiecare, a cerut să se ia măsurile legale.
La 20 septembrie 2011 (Dosar nr. 2978/1/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală), V.M. și D.M., au declarat, în scris, că nu doresc să participe, în calitatea procesuală de parte vătămată sau de parte civilă, în cauza privind pe T.C.V.
Audierea celor două persoane menționate, ca martori, la urmărirea penală, a respectat dispozițiile art. 82 din C. proc. pen., acest text de lege precizând că persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată, iar art. 78 același Cod statornicind că persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor.
Din cuprinsul declarațiilor date de V.M. și D.M., la 6 ianuarie 2011, rezultă că cei doi au consimțit să fie ascultați ca martori în legătură cu fapte sau împrejurări întâmplate la 4 ianuarie 2011.
În ce privește susținerea că, deși partea vătămată Ș.P.D., audiată fiind la urmărirea penală în această calitate, a declarat că nu se constituie parte civilă și, în consecință nu a fost audiată în calitate de parte civilă, a fost totuși menționată în rechizitoriu în calitate de parte civilă, și că astfel fiind s-ar impune refacerea urmăririi penale, se constată că problema a fost analizată și în sentința penală nr. 1487 din 24 octombrie 2011, încât și sub acest aspect cererea se apreciază ca nefondată.
Art. 24 alin. (2) din C. proc. pen. prevede că persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în procesul penal se numește parte civilă, prin această calitate procesuală înțelegându-se partea vătămată care a suferit prin infracțiune un prejudiciu material, moral sau fizic și care și-a alăturat acțiunea sa civilă la acțiunea penală în procesul penal.
De asemenea, potrivit art. 15 alin. (2) din C. proc. pen., constituirea de parte civilă în procesul penal se poate face în scris sau oral, oricând în cursul urmăririi penale, iar în faza de judecată, până la citirea actului de sesizare.
Inserarea de către partea vătămată Ș.P.D., în declarația olografă de la data de 6 ianuarie 2011, a propoziției „nu mă constitui parte civilă în procesul penal” nu constituie pierderea, de către ea, a dreptului de a se constitui în această calitate procesuală, în faza judecății, până la citirea actului de sesizare, aceasta uzând de acest drept astfel cum s-a reținut în încheierea din 6 iunie 2012 (Dosar nr. 1871/1/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală). În fapt, partea vătămată Ș.P.D., în plângerea adresată procurorului a menționat că pe latură civilă, își va preciza eventualele pretenții ulterior, în termenul legal.
Sub aspectul menționării, de către procuror, a includerii ei ca parte civilă în rechizitoriu, și acesta a fost soluționat definitiv de Completul de 5 judecători, constatându-se, prin decizia penală nr. 60 din 20 februarie 2012, regularitatea actului de sesizare.
În ce privește critica apărării inculpatului, în sensul că ordonanța de extindere a urmăririi penale și pentru infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., nu este o modalitate legală de sesizare, nefiind inclusă printre modurile de sesizare, plângere, denunț, sesizare din oficiu prevăzute de art. 221 alin. (1) din C. proc. pen. și aceasta este nefondată.
La urmărirea penală, există plângerea penală a părții vătămate Ș.P.D., rapoartele din 5 ianuarie 2011, ale lui V.M. și D.M., în acestea descriindu-se fapte și împrejurări petrecute la 4 ianuarie 2011 acestea, conform art. 200 din C. proc. pen., constituind strângerea de probe necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Potrivit dispozițiilor art. 224 din C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare, iar conform art. 228 alin. (1) același Cod, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale când din cuprinsul actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute în art. 10, cu excepția celui de la lit. b1).
În cauză, la 6 ianuarie 2011, prin rezoluție, s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de ultraj, faptă prevăzută de art. 239 alin. (1), alin. (2) și alin. (5) din C. pen. (3 fapte), cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. și de nerespectare a hotărârilor judecătorești, faptă prevăzută de art. 271 alin. (1) din C. pen. și aceasta cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.
Potrivit art. 238 din C. proc. pen., dacă se constată fapte noi ori împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale, extinderea cercetării penale se poate face și pentru acestea.
În cauză, la 13 ianuarie 2011, motivându-se că, din actele și lucrările premergătoare existente în Dosarul nr. 9/P/2011 a rezultat că numitul T.C.V., la 4 ianuarie 2011, în fața reprezentanților mass-media, a forțelor de ordine solicitate pentru punerea în executare a hotărârii de evacuare, precum și a altor persoane, a proferat cuvinte și expresii prin care a adus atingere bunelor moravuri, provocând un sentiment de insecuritate în sfera relațiilor de conviețuire socială, atitudinea descrisă stârnind indignare și dezaprobare publică, amplu redată în numeroase articole de presă, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzute de art. 321 alin. (1) din C. pen., s-a dispus prin ordonanță, schimbarea încadrării juridice a faptei, din art. 239 alin. (1), (2) și (5) din C. pen. (3 fapte), cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. și art. 271 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen., în art. 239 alin. (2) și (5) din C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. (2 fapte) și art. 271 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen., precum și extinderea cercetărilor și începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., iar la 14 ianuarie 2011; în consecință numitului lui T.C.V., prezent personal și asistat de avocat ales, i s-a adus la cunoștință schimbarea încadrării juridice a faptei și extinderea cercetărilor și începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen.
Este de reținut că, potrivit art. 203 din C. proc. pen., în desfășurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanță, art. 238 același Cod prevăzând că extinderea cercetării penale sau schimbarea încadrării juridice a faptei se decide prin ordonanță, astfel procedându-se și în cauză.
Referitor la susținerile apărării că, în legătură cu infracțiunea prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., T.C.V. nu a fost audiat, prima instanță a constatat la 21 ianuarie 2011, a fost redactat procesul-verbal prin care se atestă că, fiind termen stabilit pentru audiere, T.C.V., personal și asistat de avocat ales, a declarat că nu dorește să dea nicio declarație în fața organelor de urmărire penală, întrucât beneficiază de imunitate parlamentară, potrivit art. 72 alin. (1) și alin. (2) din Constituția României și art. 9 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene.
Procesul-verbal a fost semnat de T.C.V. și de avocat, poziția sa fiind, deci, manifestarea proprie asupra inexistenței obligației de a-și dovedi nevinovăția (art. 66 C. proc. pen.) și a dreptului de a nu face nicio declarație [art. 70 alin. (2) din C. proc. pen.].
Referitor la susținerile apărării inculpatului că urmărirea penală este nelegală pentru că audierea martorilor s-a făcut de către un organ necompetent- ofițeri de poliție judiciară-astfel încălcându-se art. 209 alin. (3) din C. proc. pen., s-a apreciat, de asemenea, că nici aceasta nu este fondată.
În primul rând, art. 209 (3) din C. proc. pen., prevede că urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în cazul arătat în art. 29 pct. 1 din Cod (competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de judecată în primă instanță). În cauză, urmărirea penală s-a efectuat de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penala și criminalistică , dar potrivit art. 135 și art. 203 din același Cod, drept conferit și de art. 201, în desfășurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală dispune delegarea către un organ de cercetare penală, în cauză, cel al poliției judiciare din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, Direcția de Investigații Criminale, iar potrivit art. 217 alin. (4) din C. proc. pen., este dreptul procurorului care efectuează urmărirea penală să dispună, prin ordonanță, ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliției judiciare.
Dispozițiile procedural penale indicate au fost respectate, procurorul delegând, prin ordonanță, audieri, redări rezumative ale interceptărilor discuțiilor, redarea rezumativă a înregistrărilor realizate de posturile media.
În ce privește cererea de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, pe considerentul că, după ordonanța din 24 ianuarie 2011, de conexare a Dosarului de urmărire penală nr. 19/P/2011, la Dosarul nr. 9/P/2011, nu s-a mai efectuat niciun act de urmărire penală, deși se impunea audierea părților vătămate și a făptuitorului, actul procurorului constată numai că, la 11 ianuarie 2011, sub numărul de Dosar 19/P/2011, s-a înregistrat plângerea executorului judecătoresc Ș.P.D., împotriva lui T.C.V., M.M., Ș.C. și G.I., referindu-se la același eveniment din data de 4 ianuarie 2011, aceasta se înscrie în dispozițiile art. 45 din C. proc. pen., cu referire la art. 32 și art. 34 același Cod, respectiv, reunirea cauzelor existând cazul de conexitate, reunirea impunându-se pentru o bună înfăptuire a justiției.
De altfel, prin rechizitoriul nr. 9/P/2011, în baza dispozițiilor art. 228 raportat la art. 10 lit. c) din C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de M.M., Ș.C. și G.I., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 271 din C. pen. și de art. 239 alin. (2) și alin. (5) din C. pen. și, respectiv, de art. 352 din Legea nr. 188/2000, modificată ,și față de G.I., în baza art. 228, raportat la art. 10 lit. a) din C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii, prevăzută de art. 25 din Legea nr. 51/1995 republicată.
Audierea părților vătămate s-a realizat în Dosarul nr. 9/P/2001, faptele și împrejurările referindu-se la cele întâmplate în 4 ianuarie 2011.
Referitor la susținerea apărării că procesele-verbale din 13 ianuarie 2011, din 20 ianuarie 2011 și din 21 ianuarie 2011 nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 913 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. pen., în sensul că nu sunt certificate pentru autenticitate de către procuror, s-a constatat că acestea au fost întocmite de organe de cercetare penală ale poliției judiciare delegate de procurorul care a efectuat urmărirea penală și au constat în vizionarea unor imagini privind evenimentul din 4 ianuarie 2011, puse la dispoziție de R.A. TV, A.B. TV, A.C. TV, A.D. TV și Secția X Poliție, deci nu au fost făcute la cererea procurorului, ci de către terți, neexistând, deci, obligația legală de a fi certificate sub aspectul autenticității. Art.916 din C. proc. pen. instituie obligația verificării mijloacelor de probă, interceptări și înregistrări audio sau video, în condițiile în care acestea se realizează prin telefon, mijloc electronic de comunicare, la cererea procurorului care efectuează urmărirea penală, cu autorizarea motivată a judecătorului, iar potrivit art. 916 (2) din C. proc. pen., orice alte înregistrări de (exemplu cele efectuate de alte persoane) pot constitui mijloc de probă, dar se analizează cu ocazia dezbaterilor pe fond.
În ce privește susținerea apărării că procesul-verbal din 11 ianuarie 2011 este o probă administrată nelegal pentru că ceea ce a declarat T.C.V. a fost fără consimțământul lui, fără a fi încunoștințat că are dreptul să nu dea declarație și că nu a fost avertizat că are dreptul de a se apăra, din parcurgerea conținutului acestui act, întocmit de organul de cercetare al poliției judiciare în baza ordonanței procurorului din 10 ianuarie 2010 acesta a redat, în formă scrisă, convorbirile duse, la 11 ianuarie 2011, între orele 10:30 și 11:41, la sediul parchetului, între procuror, învinuit și apărătorul său ales, cu ocazia aducerii la cunoștință a învinuirii, începerea urmăririi penale, a dreptului de a fi asistat de un avocat, a acordului sau dezacordului cu privire la declarații, T.C.V. spunând „deci nu este nimic ilegal, și trebuie să-l semnez acum, deci care sunt pașii următori care să dau o declarație”, deci nu s-au încălcat dispozițiile art. 70 din C. proc. pen., art. 6 din C. proc. pen. sau a art. 6 parag. 1 și parag. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acest proces-verbal fiind certificat sub aspectul autenticității, de către procurorul care a efectuat urmărirea penală.
În ceea ce privește dreptul la apărare, din analiza lucrărilor dosarului de urmărire penală, instanța a reținut că acesta i-a fost încălcat inculpatului, după cum urmează.
În primul rând, este de amintit că dreptul la apărare, drept fundamental, este garantat de Constituția României, mai multe articole ale legii fundamentale dezvoltându-l și consacrându-i conținutul [art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1), art. 24 alin. (1) și alin. (2), art. 124 alin. (2), art. 131 alin. (1)].
Corelativ, dreptul la apărare este garantat în art. 6 din C. proc. pen., text care instituie obligații și în ce privește asigurarea deplinei exercitări a drepturilor procesuale, asigurarea posibilității pregătirii și exercitării lor, astfel încât persoana învinuită sau inculpată să fie pedepsită potrivit vinovăției și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Conform art. 65 alin. (1) din C. proc. pen., sarcina administrării probelor în procesul penal, în cursul urmăririi penale, revine organului de urmărire penală, aceasta fiind cea mai importantă și laborioasă activitate a fazei urmăririi penale prin care se tinde la aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele (art. 62 din C. proc. pen.).
Art. 6 alin. (3) lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, standard european de protecție în materia dreptului de a dispune de timpul și de înlesnirile necesare pentru apărare, se aplică, fiind, printre altele, un element al noțiunii de proces echitabil în materie penală care poate juca un rol important, în măsura în care nerespectarea inițială a acestui drept (asistență juridică în faza urmăririi penale) ar putea compromite caracterul echitabil al procesului penal (hotărârile Imbrioscia contra Elveției, din 24 noiembrie 1993, John Murray contra Marii Britanii din 28 octombrie 1994).
Raportând la cauză dispozițiile procedurale, ansamblul dreptului la apărare astfel cum este dezvoltat în Constituție și jurisprudența în materie a C.E.D.O., se reține că prin rezoluția din 6 ianuarie 2011, ora 15:00, s-a dispus începerea urmăririi penale față de numitul T.C.V., pentru săvârșirea infracțiunilor de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1), alin. (2) și alin. (5) din C. pen. și de nerespectare a hotărârilor judecătorești, prevăzută de art. 271 alin. (1) din C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.
La 11 ianuarie 2011, prin proces-verbal, învinuitului i s-a adus la cunoștință dispunerea începerii urmăririi penale împotriva sa pentru infracțiunile menționate, în cuprinsul actului fiind înserată și mențiunea că are dreptul de a fi asistat de apărător. Procesul-verbal este semnat de apărător și învinuit.
Prin ordonanța din 13 ianuarie 2011, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor și extinderea cercetărilor și începerea urmăririi penale și pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen.
La 14 ianuarie 2011, prin proces-verbal învinuitului i s-a adus la cunoștință ordonanța menționată, procesul-verbal fiind semnat de învinuit și avocat.
Împuternicirea avocațială pentru apărătorul ales, este datată 10 ianuarie 2011.
Până la 10 ianuarie 2011, în condițiile în care rezoluția de începere a urmăririi penale era din 6 ianuarie 2011, ora 15:00, în Dosarul nr. 9/P/2011, a fost ascultată persoana vătămată Ș.P.D. la aceeași dată, 6 ianuarie 2011, martorii D.M. la aceeași dată 6 ianuarie 2011, V.M., la aceeași dată, 6 ianuarie 2011, Z.S.A., la aceeași dată, 6 ianuarie 2011, I.I.I., la 7 ianuarie 2011, E.I., la 7 ianuarie 2011, iar la 10 ianuarie 2011, martorii M.M., P.M., iar la 11 și 12 ianuarie 2011 martorii D.C.C.N., D.M.G., G.A.A., P.N.A.
Persoana vătămată și martorii au fost audiați de procuror, cei menționați pentru 6 ianuarie 2011, între orele 18-1, între orele 15:05 -15:40, între orele 16:30 -17:15, între orele 16:05 -16:30.
Apărătorul ales al inculpatului a fost prezent la audierea martorilor Ș.C. și M.M.
Același avocat însă, la 4 februarie 2011, după aducerea la cunoștință a învinuirii pentru toate infracțiunile, s-a adresat procurorului, cerând, printre altele, reaudierea executorului Ș.P.D., a agentului de poliție D.M., a comisarului V.M., în prezența sa, precum și a martorilor audiați în faza actelor premergătoare.
În aceeași zi, procurorul, prin ordonanță, a respins cererea, motivând că nu a fost indicat temeiul cererii, nu a fost invocată nicio prevedere procesual penală, aceasta era generică, nu conținea aspecte punctuale, starea de fapt fiind complet conturată prin audierile martorilor, garanțiile prevăzute de art. 86 din C. proc. pen. au fost în totalitate respectate, aspectele legate de faptele reținute în sarcina învinuitului fiind lămurite, reaudierea părților vătămate este inutilă pentru că acestea au dat declarații în fața procurorului.
S-a considerat că, deși art. 172 ain. (1) din C. proc. pen. în redactarea dată prin modificarea adusă de Legea nr. 57/2008, instituie dreptul avocatului învinuitului sau inculpatului ca, la urmărirea penală, să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci după încunoștințarea despre începerea urmăririi penale, odată ce în chiar 6 ianuarie 2011, data începerii urmăririi penale, s-au administrat cele mai importante audieri de persoană vătămată și martori în acuzare, iar ulterior cererea avocatului, de reaudiere a acestora, a fost respinsă, s-a încălcat o componentă a dreptului la apărare, respectiv, cea a egalității armelor ca parte a dreptului la un proces echitabil, în aceasta incluzându-se și faza inițială a anchetei penale, respectiv plasarea acuzatului într-o poziție în care să-și poată prezenta cauza de asemenea natură încât să nu fie dezavantajat față de acuzare (C.E.D.O., hotărârea din 28 noiembrie 1991 cauza S contra Elveției, hotărârea din 6 iunie 2000, cauza Magee contra Marii Britanii), iar în intervalul 6 ianuarie 2011–11 ianuarie 2011, învinuitul nici nu a știut că împotriva sa acuzarea începuse urmărirea penală și efectuase acte, iar apărătorul său a contestat, prin cererea menționată, această procedură.
Înfrângerea principiului dreptului la un proces echitabil sub aspectul menționat, nu este justificată nici din perspectiva motivului procurorului, de respingere a cererii apărătorului, că audierile s-au derulat în fața sa, starea de fapt a fost complet conturată ș.a. cum s-a arătat, acuzatul având dreptul, de care a uzat, de a contesta aceasta și în condițiile în care cauza nu se tergiversa, declarațiile devenind, posibil, elemente cheie ale acuzării.
Art. 197 alin. (1) din C. proc. pen., prevede că încălcările dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. Alin. (4) al textului prevede că încălcarea altor dispoziții legale decât cele din alin. (2), atrage nulitatea actului în condițiile alin. (1), numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului sau la primul termen de judecată cu procedură completă.
Nulitatea, sancțiune procesuală, în cazul expus, este relativă, vătămarea operând asupra garantării dreptului procesual al părții la apărare, ea a fost invocată la primul termen de judecată cu procedură completă și vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin refacerea urmăririi penale, astfel respectându-se drepturile procesuale ale inculpatului.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând hotărârea pronunțată, pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei restituiri a cauzei la parchet, solicitând, pentru argumentele pe larg expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri, admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei la aceeași instanță în vederea continuării cercetării judecătorești.
Analizând recursul declarat, împotriva sentinței menționate, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) din C. proc. pen., sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din analiza cauzei rezultă că în mod corect prima instanță a constatat că se impune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, ca urmare a încălcării dreptului la apărare al inculpatului T.C.V.
Astfel, în succesiunea măsurilor procesuale dispuse de către procuror și a mijloacelor de probă administrate, prima instanță a evidențiat încălcările dreptului la apărare, în sensul că în intervalul de timp scurs între momentul adoptării rezoluției de începere a urmăririi penale, 6 ianuarie 2011, ora 1500, și acela al aducerii la cunoștință a învinuirii și a dreptului la apărare, 11 ianuarie 2011, ora 1045 (potrivit consemnărilor olografe ale învinuitului și apărătorului său) organul de urmărire penală a procedat, mai înainte de a-l fi încunoștințat pe inculpat (pe atunci, doar învinuitul T.C.V.) și în lipsa vreunui apărător, la audierea, în ziua de 6 ianuarie 2011, între orele 1505 și 1900, a persoanei vătămate Ș.P.D., căreia i s-a luat o declarație olografă și una ”pe formular” și a martorilor (lucrători de poliție judiciară) D.M., V.M. și Z.S.A., cu mențiunea că, în cuprinsul dispozitivului ordonanței procurorului din 13 ianuarie 2011, ora 900, primii doi martori, D.M. și V.M., apar ca părți vătămate. În ziua de 7 ianuarie 2011, între orele 1030 și 1225, au fost audiați martori (de asemenea, lucrători de poliție judiciară) I.I.I. (declarație ”pe formular”) și E.I. (declarație olografă, declarație ”pe formular ”). Ulterior, în ziua de 10 ianuarie 2011, același procuror i-a audiat ca martori pe numiții M.M. (orele 1020-1105) și Ș.C. (orele 1200-1240), ambii asistați de apărător ales, avocat Ș.M. (potrivit delegațiilor avocațiale emise chiar în acea zi), precum și pe numitul P.M. (orele 1300-1400). De asemenea, au fost audiați ca martori, de către lucrătorii de poliție judiciară delegați de procuror, numiții D.C.C.N. (11 ianuarie 2011 orele 1425-1530), D.M.G. (12 ianuarie 2011, orele 810-915), G.A.A. (12 ianuarie 2011, orele 910-945) și P.N.A. (12 ianuarie 2011, orele 820-910) , toți agenți de poliție.
Pe nici una din declarațiile mai sus arătate nu se află vreo mențiune din care să rezulte că la audiere ar fi asistat, potrivit art. 172 alin. (1) teza I din C. proc. Pen., un apărător al învinuitului T.C.V.
Aceste omisiuni apar și la audierea martorilor P.M. (la 10 ianuarie 2011-orele 1300-1400), D.C.C.N. (la 11 ianuarie 2011) și D.M.G., G.A.N. și P.N.A. (toți, la 12 ianuarie 2011), din moment ce apărătorul ales al învinuitului depusese la dosar, odată cu delegațiile avocațiale privind pe M.M. și pe Ș.C., și pe aceea privindu-l pe sus numitul învinut.
Instanța de control judiciar constată la rândul său că, în desfășurarea urmăririi penale a fost încălcat dreptul la apărare efectivă a inculpatului T.C.V.
Prin nerespectarea dispozițiilor privind asistarea învinuitului T.C.V. de către apărător, fiind încălcat dreptul la apărare efectivă se impune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
Astfel, măsura procesuală a începerii urmăririi penale față de făptuitorul T.C.V. a fost dispusă prin rezoluția de începere a urmăririi penale de la 6 ianuarie 2011, ora 1500, iar aducerea la cunoștință a învinuirii și a dreptului la apărare a fost realizată la 11 ianuarie 2011, în prezența învinuitului și apărătorului, conform mențiunilor în acest sens.
Potrivit art. 6 alin. (3) din C. proc. pen., legiuitorul a statuat că „organele judiciare au obligația să-l încunoștințeze, de îndată și mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării”.
Așadar, aducerea la cunoștință a începerii urmăririi penale și posibilității angajării unui apărător, învinuitului T.C.V. a avut loc la cinci zile de la începerea urmăririi penale, interval de timp ce excede accepțiunii sintagmei „de îndată” folosită de legiuitor.
Mai mult, în această perioadă au fost administrate mijloacele de probă mai sus menționate, în lipsa unui apărător care să-și exercite activitățile specifice dreptului de asistență conferit de prevederile art. 172 din C. proc. pen.
Instanța de control judiciar apreciază că, chiar dacă la data de 7 ianuarie 2011, ora 1640 a fost întocmit un proces-verbal în Dosarul nr. 9/P/2011 de citare la domiciliul învinuitului T.C.V. acest înscris avea drept scop numai citarea învinuitului pentru data de 11 ianuarie 20111 ora 1000, acesta neputând echivala cu vreo dovadă de aducere la cunoștință a învinuirii precum și a dreptului la apărare sau de efectuarea altui act de urmărire penală.
Altfel spus, chiar dacă asistența în raport cu infracțiunile pentru care s-a început urmărirea penală față de învinuit [art. 239 alin. (1), alin. (2) și alin. (5) din C. pen. și art. 271 alin. (1) din C. pen.] nu era obligatorie, iar aducerea la cunoștință a învinuirii și a dreptului la apărare a avut loc la un interval de cinci zile, procurorul nu avea posibilitatea administrării vreunui mijloc de probă, ceea ce ar fi condus la respectarea garanției efective a dreptului la apărare prevăzută de art. 172 alin. (1) din C. proc. pen.
Instanța de control judiciar nu poate avea în vedere critica formulată de către procuror în sensul că apărarea nu ar fi uzat de calea plângerii împotriva ordonanței date de procuror asupra probelor solicitate de învinuit, întrucât, așa cum rezultă din dosarul de urmărire penală, cererile apărării de readministrare a probelor au fost respinse, atât de către procuror prin ordonanța din 4 februarie 2011 în Dosarul nr. 9/P/2011, cât și de către procurorul șef secție, prin rezoluția din 21 februarie 2011 prin care în temeiul art. 278 alin. (1) din C. proc. pen. a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată împotriva ordonanței nr. 9/P/2011, din 4 februarie 2011 și altor ordonanțe prin care au fost respinse probele în apărare solicitate de inculpat, dreptul la apărare efectivă a învinuitului T.C.V. fiind încălcat.
De asemenea, instanța de recurs consideră că în administrarea mijloacelor de probă menționate, prezența apărătorului îi conferea dreptul d e a formula cereri, concluzii, plângeri, potrivit sferei noțiunii de asistență așa cum prevăd dispozițiile art. 171 alin. (1) și art. 172 alin. (1) din C. proc. pen., existând însă posibilitatea permiterii de către procuror să formuleze întrebări cu ocazia audierii părții vătămate și a martorilor ceea ce ar fi condus la realizarea deplină a garanției dreptului la apărare.
Instanța de control judiciar apreciază că ascultarea părții vătămate și a martorilor în instanță, cu ocazia cercetării judecătorești, nu poate complini obligația procurorului de administrare cu respectarea efectivă a dreptului la apărare a tuturor mijloacelor de probă.
Așadar, nu poate fi avută în vedere critica parchetului că în ipoteza restituirii în vederea refacerii urmăririi penale pentru ascultarea părții vătămate și a martorilor pentru completarea urmăririi penale nu ar mai exista temei legal fiind abrogate dispozițiile art. 333 din C. proc. pen., deoarece refacerea urmăririi penale se impune ca urmare a încălcării dreptului la apărare, al învinuitului, prin lipsa avocatului la efectuarea actelor de urmărire penală în condițiile în care nu i-a fost adusă la cunoștință, de îndată învinuirea și posibilitatea de a-și angaja apărător și nicidecum pentru completarea urmăririi penale.
În raport cu cele mai sus menționate instanța de control judiciar apreciază că prin nerespectarea dreptului efectiv la apărare s-a produs o vătămare în realizarea actelor de urmărire penală, ce a fost invocată în mod corect în condițiile art. 197 alin. (1) și (4) din C. proc. pen., ceea ce impune refacerea urmăririi penale potrivit art. 332 alin. (2) din același Cod.
Așa după cum rezultă din norma mai sus invocată, legiuitorul nu face nicio distincție cu privire la felul asistenței învinuitului sau inculpatului (facultativă sau obligatorie), spre deosebire de dispozițiile art. 197 alin. (2) din C. proc. pen., unde se specifică expres asistența obligatorie, așa încât în contextul concret al cauzei, efectuarea actelor de urmărire penală, respectiv administrarea mijloacelor de probă arătate în lipsa apărătorului, în condițiile în care nu i s-a adus la cunoștință învinuirea și dreptul de a-și angaja apărător sunt încălcări ce atrag refacerea urmăririi penale, cu efectuarea actelor de urmărire penală cu respectarea dreptului la apărare în condițiile prevăzute de lege.
Față de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 929 din 18 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. 1871/1/2012 privind pe intimatul inculpat T.C.V.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat T.C.V. până la prezentarea apărătorului ales în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței nr. 929 din 18 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. 1871/1/2012, privind pe intimatul inculpat T.C.V.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat T.C.V. până la prezentarea apărătorului ales în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2012.