Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 21 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2021/109/2012 s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul contestator P.I.C. constatând inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate invocate privind dispozițiile art. 386 lit. a) din C. proc. pen. și art. 2781 alin. (10) din C. proc. pen.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a fost sesizată cu recursul declarat de contestatorul P.I.C. împotriva deciziei penale nr. 589/R din data de 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori.
La termenul de judecată din 21 noiembrie 2012, apărătorul ales al recurentului contestator a invocat excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 386 lit. a) și art. 2781 alin. (10) din C. proc. pen., în raport de prevederile art. 21 alin. (1), (2) și (3) din Constituția României, art. 6 și art. 13 din Convenție, privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că dispozițiile legale a căror constituționalitate este criticată de către contestator, respectiv prevederile art. 386 lit. a) și art. 2781 alin. (10) din C. proc. pen., nu îndeplinește exigențele ce decurg din dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, constatându-se că acest text nu are o legătură directă cu soluționarea cauzei.
În consecință, prima instanță, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul contestator P.I.C. cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 lit. a) și art. 2781 alin. (10) din C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs contestatorul P.I.C.
Examinând recursul formulat de contestatorul P.I.C., în baza actelor și lucrărilor de la dosarul cauzei, precum și prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta nu este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ: a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața uni judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.
Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.
În cauză, excepția de neconstituționalitate invocată, privind dispozițiile art. 386 lit. a) din C. proc. pen. și art. 2781 alin. (10) din C. proc. pen., vizează un text de lege care este în vigoare și nu s-a constatat anterior, printr-o decizie a Curții Constituționale, că este neconstituțional.
Referitor la condiția de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei este de observat că raportul cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența dispoziției legale, a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanței judecătorești.
Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.
Aceasta presupune, pe de o parte, existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului.
Dreptul de a invoca o excepție de neconstituționalitate este un drept subiectiv, protejat de lege, care nu are caracter absolut și trebuie exercitat în condițiile și în limitele stabilite de lege (cu bună credință), cu respectarea scopului legii și nu pentru a se încerca denaturarea legii sau a se împiedica aplicarea unei instituții și norme legale.
În speță, contestatorul P.I.C. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 lit. a) din C. proc. pen. și art. 2781 alin. (10) din C. proc. pen.
În mod corect, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că textul de lege criticat nu are o legătură directă cu soluționarea cauzei.
Înalta Curte apreciază că dispozițiile legale criticate referitoare la calea de atac, în cazul pricinilor având ca obiect plângerile împotriva soluției dată de procuror, judecate în temeiul art. 2781 alin. (10) din C. proc. pen. și cele privind natura hotărârilor care pot forma obiectul căii extraordinare de atac a contestației în anulare, în conformitate cu dispozițiile art. 386 lit. a) din C. proc. pen., nu au legătură cu soluționarea dosarului în care au fost invocate excepțiile de neconstituționalitate, întrucât aplicarea normelor de procedură reprezintă o chestiune aflată în competența exclusivă a instanțelor de judecată și nu ține de neconstituționalitatea textului de lege, care este de competența contenciosului constituțional.
Mai mult decât atât, finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, chiar dacă ea ar viza disciplinarea unor măsuri sau activități cu implicații în desfășurarea procesului penal.
Față de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) din C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din același Cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorul P.I.C.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata sumei de 400 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul P.I.C. împotriva încheierii din 21 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2021/109/2012.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2012.