Asupra recursului de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea de ședință din data de 13 iulie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012, în baza art. 3002, cu referire la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a menținut ca legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatei D.M.
S-a respins, ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpata D.M.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut, că inculpata D.M. a fost arestată preventiv la data de 29 februarie 2012 prin Încheierea nr. 335 din Camera de Consiliu din aceeași dată pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 3/U din 29 februarie 2012 pe o perioadă de 29 de zile, începând de la 29 februarie 2012 până la 28 martie 2012 inclusiv, constatându-se că, în cauză, au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., precum și art. 151 C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul nr. 26/P/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - D.N.A. Serviciul de Combatere a Corupției, inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în stare de arest preventiv pentru săvârșirea a două infracțiuni prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reținut, că în perioada noiembrie - decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin Decizia nr. 731 din 22 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală, denunțătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea acesteia și prin intermediul martorului P.M., suma de 200.000 euro în schimbul promisiunii sus-numitei că va interveni pe lângă magistrații învestiți cu soluționarea dosarului sus-indicat al Curții de Apel Ploiești având ca obiect contestația în anulare formulată de reprezentantul legal al SC E.P.C. SRL, parte responsabilă civilmente în acest dosar și îi va determina să admită în principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești și, în final, să desființeze hotărârea atacată și să pronunțe o hotărâre de achitare a denunțătorului.
La data de 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a admis în principiu contestația în anulare formulată de SC E.P.C. SRL și a dispus suspendarea Deciziei nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești până la soluționarea pe fond a contestației.
În luna ianuarie 2012, inculpata D.M. i-a promis denunțătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani al căror cuantum le va preciza ulterior, va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploiești, învestiți cu soluționarea Dosarului penal nr. 9501/315/2010 - având ca obiect recursul declarat de denunțător împotriva Sentinței penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011, pronunțată în Dosarul penal nr. 9501/315/2010 al Judecătoriei Târgoviște prin care s-a respins cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în Dosarul penal nr. 7039/315/2006, prin care sus-numitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului, inculpata primind în acest sens mai multe sume de bani pentru acoperirea unor cheltuieli.
S-a reținut că potrivit art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat preventiv, instanța este datoare să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, în tot cursul judecății, inclusiv în căile de atac, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând conform art. 160b alin. (2) și (3) C. proc. pen.
Analizând legalitatea și temeinicia arestării preventive luată față de inculpata D.M., potrivit dispozițiilor art. 3002 rap. la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că, de la momentul ultimei verificări a legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, respectiv la data de 11 iunie 2012, nu au intervenit aspecte noi, care să conducă la revocarea măsurii.
Înalta Curte a mai constatat că, la acest moment procesual temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive se mențin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei, în condițiile în care există indicii temeinice și suficiente, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 143 C. proc. pen. din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpata D.M. a comis faptele pentru care a fost cercetată și trimisă în judecată.
Totodată, s-a constatat că este incident temeiul care a stat la baza luării măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege: există indicii temeinice că inculpata a săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea acesteia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
În lipsa unor dispoziții legale, care să indice exigențele în funcție de care se stabilește pericolul pentru ordinea publică, criteriile de evaluare ce stau la baza aprecierii dacă punerea în libertate a inculpatei prezintă pericol pentru ordinea publică nu pot fi decât gravitatea concretă a faptei presupus comise (care nu trebuie confundată cu pericolul social al infracțiunii săvârșite, reflectat de pedeapsa prevăzută de lege) și circumstanțele personale ale inculpatei.
În cadrul acestei aprecieri, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a avut în vedere, atât natura și modalitatea de comitere a faptelor de corupție săvârșite de inculpată, în calitatea sa de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și elementele de fapt constând în angrenarea în acte de corupție și a altor magistrați.
S-a mai reținut că temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii arestării preventive se mențin și nu s-au schimbat, neimpunându-se la acest moment înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură alternativă, câtă vreme probele strânse în cursul urmăririi penale au fost readministrate în fața instanței și nu au oferit o altă perspectivă asupra faptei și a modului de comitere.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că arestarea preventivă a inculpatei se impune a fi menținută și din perspectiva stadiului procesual actual, urmând a fi audiați și alți martori, propuși de inculpată și de Parchet.
În ce privește datele care caracterizează pozitiv persoana inculpatei și starea gravă de sănătate, Curtea a reținut că nu pot determina prin ele însele o modificare a temeiurilor analizate anterior.
În ceea ce privește cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, instanța de fond a constatat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii preventive nu s-au schimbat, probele administrate până în prezent nerelevând modificări majore față de datele existente la luarea măsurii preventive.
Cu privire la faptele pentru care a fost trimisă în judecată inculpata, prima instanță de fond a apreciat că subzistă indiciile temeinice privind săvârșirea lor, iar în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, acesta este încă actual, fiind conturat de gravitatea faptelor și calitatea pe care o avea inculpata la momentul săvârșirii lor. Acest pericol este confirmat de faptul că asemenea comportamente întăresc sentimentul existent la nivelul percepției generale că unii din cei chemați să asigure respectarea legii sunt cei dintâi care o încalcă, trecerea unei perioade de patru luni de zile de la momentul producerii ultimei fapte neavând menirea să estompeze acest pericol.
Împotriva Încheierii din 13 iulie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012 a declarat recurs inculpata D.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. 5137/1/2012.
În motivele de recurs inculpata D.M., prin apărător ales, a înțeles să critice încheierea atacată sub aspectele: 1) greșitei mențineri ca legală și temeinică a măsurii arestării preventive luată față de inculpată; și 2) greșitei respingeri, ca nefondată, a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpată.
În ceea ce privește prima critică adusă în primul motiv de recurs, în esență, a solicitat apărătorul inculpatei, în baza art. 38515 pct. 1 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea încheierii atacate și rejudecând să se dispună revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatei, susținând că este arestată de șase luni de zile, durată de timp apreciată ca îndelungată de când aceasta se află în stare de detenție.
Referitor la cea de-a doua critică susținută în cel de-al doilea motiv de recurs, apărătorul inculpatei, a solicitat în esență, admiterea recursului, casarea încheierii atacate, aplicarea dispozițiilor art. 1451 C. proc. pen., în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, urmând a se stabili totodată și obligațiile pe care să le respecte inculpata, susținând că argumentele invocate de instanța de fond în considerentele hotărârii sunt pur teoretice, nefiind făcute referiri exprese la situația de fapt.
De asemenea, a fost invocată situația personală a inculpatei de la momentul arestării sale, în special că avea familie organizată, avea calitatea de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, că are o stare de sănătate precară care este agravată ca urmare a condițiilor existente în penitenciar și a celor referitoare, la mijloacele de transport către instanța de judecată.
Examinând încheierea atacată față de criticile formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de recurenta-inculpată, instanța de control judiciar constată că acestea se mențin și justifică în continuare privarea de libertate, așa cum, în mod argumentat, a apreciat și prima instanță.
Potrivit dispozițiilor art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de aceasta.
De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de drept material și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 § 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive".
Înalta Curte constată că, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. în raport cu modul de operare a actelor infracționale presupus a fi fost săvârșite și reținute prin actul de sesizare, de împrejurările comiterii faptelor, respectiv, că în luna noiembrie 2009, a pretins de la martorul B.P. suma de 200.000 euro pe care a primit-o ulterior (în intervalul noiembrie - decembrie) în trei tranșe prin intermediul martorului P.M., promițându-i în schimb că va interveni pe lângă magistrații învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 7039/315/2006 al Curții de Apel Ploiești (contestație în anulare formulată de SC E.P.C. SRL împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, prin care B.P. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală) și îi va determina să adopte o soluție favorabilă lui B.P., precum și fapta presupus săvârșită de aceeași inculpată care în perioada ianuarie - februarie 2012, direct și prin intermediul martorului P.M. a pretins de la denunțătorul B.P. sume în lei și valută totalizând 4.790.521.194,2 RON din care a primit 21.194 RON (2.000 euro și 800 RON pretinși și primiți în luna ianuarie 2012; 2.000 euro și 1.500 RON pretinși și primiți în ziua de 21 februarie 2012) promițându-i în schimb că va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploiești învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 9501/315/2010 având ca obiect recursul declarat de denunțător împotriva Sentinței penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în Dosarul nr. 9501/315/2010 și îi va determina să pronunțe o soluție favorabilă denunțătorului. Totodată, se constată ca fiind îndeplinită și condiția impusă de art. 148 lit. f) C. proc. pen. pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pe care inculpata le-a săvârșit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.
Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptelor. Sub acest aspect, existența pericolului pentru ordinea publică poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este acuzată inculpata, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea săvârșirii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatei.
Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatei nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 § 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene.
Infracțiunile reținute în sarcina inculpatei prin actul de sesizare respectiv, două infracțiuni de trafic de influență în concurs real, prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., se caracterizează printr-un grad deosebit de ridicat de pericol social, având în vedere frecvența pe care a înregistrat-o până în prezent acest tip de infracțiune și consecințele sale privind neîncrederea în sistemul juridic pe care le induce societății civile.
Natura și gravitatea deosebită a infracțiunilor de care inculpata este acuzată ca urmare a împrejurărilor concrete în care se reține că ar fi acționat, precum și funcția deținută la Înalta Curte de Casație și Justiție demonstrează o periculozitate socială sporită și justifică în continuare menținerea sa în stare de arest, întrucât lăsarea sa în libertate ar conduce la afectarea încrederii opiniei publice asupra imaginii justiției în general și asupra modului în care se desfășoară judecata, în special.
În consecință, reținând că în cadrul cercetării judecătorești efectuate până în prezent, prin probele administrate nu au survenit schimbări pentru a repune în discuție temeiurile care au determinat arestarea inițială, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 3002 referitor la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., menținând starea de arest a inculpatei, circumstanțele invocate în favoarea acesteia neputând conduce la revocarea măsurii arestării.
Cu privire la critica privind respingerea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara, de către prima instanță, aceasta este inadmisibilă, în raport cu dispozițiile art. 141 alin. (1) teza finală C. proc. pen. ce stipulează că „... încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac".
De altfel, în sensul acestei prevederi a fost pronunțată și Decizia în interesul Legii nr. XII/2005.
În considerentele deciziei în interesul legii mai sus arătate se arată următoarele:
„Cu privire la calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind măsurile preventive, art. 141 alin. (1) C. proc. pen. prevede că încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau de inculpat. Prin urmare, art. 141 nu prevede o cale de atac separată și împotriva încheierii date în primă instanță sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a unei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, și, ca atare, această încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs, în condițiile art. 141 C. proc. pen."
„În raport cu prevederile art. 1403 alin. (1) și ale art. 141 C. proc. pen., a recunoaște calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii pronunțate în cursul urmăririi penale, în primă instanță sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, înseamnă a recunoaște o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar fi contrar art. 23 alin. (7) și art. 129 din Constituție, potrivit cărora încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege, iar împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. În același timp s-ar încălca art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., în temeiul căruia încheierile care nu pot fi atacate, separat, cu recurs, potrivit legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată."
Or, în contextul cauzei, prima instanță a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpata D.M., așa încât încheierea recurată nu este susceptibilă de a fi atacată cu nicio cale de atac sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul de inculpata D.M. împotriva Încheierii din 13 iulie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012.
Conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurenta inculpată la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva Încheierii din 13 iulie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2216/1/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 august 2012.
Procesat de GGC - N