Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamantele B.(A.)G.L.D., B.N.M.M., T.(B.)I.M.M. și V.(I.)A.E., au chemat în judecată pârâta Universitatea ”S.H.” București, solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la eliberarea diplomelor de licență și a suplimentelor la diplomă, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 până la eliberarea actelor de studii respective.
În motivarea cererii reclamantele au arătat că au urmat cursurile Facultății de Drept și Administrație Publică ale Universității S.H. în perioada 2006-2009, susținând și promovând examenul de licență în sesiunea iulie 2009.
Ca atare, universitatea pârâtă a eliberat adeverințele din 09 iulie 2009, valabile 12 luni, prin care le-a atestat titlul de licențiat în drept.
Potrivit art. 38 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr. 2284/2007, la împlinirea termenului de valabilitate a adeverinței reclamantele au solicitat conducerii Facultății de Drept și Administrație Publică București eliberarea diplomei, dar cererea acestora nu a fost soluționată favorabil. În baza art. 20 alin. (1) din Regulamentul susmenționat, reclamantele au solicitat, prin cererile din 13 octombrie 2010, rectorului universității pârâte, eliberarea diplomelor de licență și a suplimentelor la diplomă, însă nu au primit niciun răspuns la această solicitare. Pe baza adeverințelor eliberate de universitatea pârâtă, reclamantele susțin că au fost promovate în funcție ca grefiere cu studii superioare, astfel că adeverințele de absolvire au produs efecte juridice similare diplomelor pe care le substituie în mod provizoriu.
Reclamantele au mai arătat că, începând cu momentul înscrierii la facultatea din cadrul Universității S.H. pârâte și până la absolvirea acesteia, și-au îndeplinit toate obligațiile ce le reveneau potrivit contractelor de studiu încheiate cu pârâta și Regulamentului privind activitatea profesională a studenților, în sensul că și-au plătit taxele de studii și au susținut și promovat toate examenele, inclusiv examenul de licența. În aceste condiții, potrivit și Metodologiei organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor emisă de pârâtă sub nr. 1405 din 21 mai 2009, precum și art. 20 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr. 2284/2007, pârâta era obligată să elibereze pentru reclamante actele de studii completate.
Prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat să se constate că și-a îndeplinit obligațiile legale față de reclamante în sensul emiterii adeverințelor de studiu și a făcut demersurile legale către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților anului 2009, pentru a putea lansa comandă către R. SA de tipărire a respectivelor documente. Astfel, solicitările către minister fost formulate prin adresele din 25 august 2009, din 08 octombrie 2009 și din 26 octombrie 2009, la care ministerul nu a emis niciun răspuns. Pârâta a solicitat introducerea în cauză, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004 a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului pentru obligarea acestuia sa aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomele de licență și suplimentele de diplomă pentru cei doi reclamanți, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a daunelor cominatorii de 50 RON pe fiecare zi de întârziere, până la emiterea aprobării, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a mai arătat că s-a conformat cerințelor impuse de Ordinul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului prin adresa din 25 iunie 2009, atașând cererii de aprobare a tipăririi formularelor tipizate situațiile centralizatoare semnate și ștampilate pe fiecare pagină și incluse în format electronic pe CD, însă nu au primit aprobarea cerută.
În temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 60 C. proc. civ., Curtea de Apel a dispus introducerea în cauză a chematului în garanție Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
Chematul în garanție Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a solicitat respingerea cererii formulate de Universitate, arătând că nu este legat de aceasta prin niciun raport juridic. Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare, organizarea fiecărui ciclu de studii este de competența instituțiilor de învățământ superior, cu aprobarea Ministerului Educației și Cercetării. În speță, pârâta urmărește obligarea ministerului la emiterea suplimentară a unor formulare tipizate constând în diplome de licență cu suplimentele aferente pentru cei doi reclamanți, ignorând dispozițiile Legii nr. 288/2004 și Legii învățământului nr. 84/1995.
Chematul în garanție a mai arătat că, în urma analizării documentațiilor transmise de către pârâtă a dat aviz către R. SA, prin adresele din 21 iunie 2010 și din 25 octombrie 2010, pentru achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților S.H., susținând că cererea pârâtei este lipsită de obiect.
Potrivit art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007, responsabilitatea gestionării, completării și eliberării actelor de studii revine în exclusivitate instituției de învățământ superior. Actele pot fi eliberate doar pentru absolvenții care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu, conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate. Aceste acreditări/autorizări provizorii sunt aprobate prin hotărâri de guvern actualizate anual.
Prin Legea nr. 443/2002, pe baza căreia a fost înființată Universitatea S.H., se prevede că în structura acestei universități intră facultățile, specializările și secțiile acreditate sau autorizate provizoriu prin hotărârea de guvern. Acreditarea și autorizarea se face conform Legii nr. 88/1993 și ulterior prin O.U.G. nr. 75/2005 cu modificări și completări. Ca atare, organizarea cursurilor urmate de către reclamante este în culpa exclusivă a universității pârâte, ministerul neavând nicio obligație în privința specializărilor pentru care lipsește procedura de autorizare ori acreditare. A menționat și Decizia Curții Constituționale nr. 1646/2010, prin care s-a statuat că O.G. nr. 10/2009 referitoare la intrarea în legalitate a Universității S.H. corespunde exigențelor constituționale și că autonomia universitară se poate exercita doar cu condiția asumării răspunderii publice, raționamente ce se regăsesc reluate în Decizia Curții Constituționale nr. 161/2011 privind același act normativ recent.
Prin sentința civilă nr. 232 din 28 noiembrie 2011 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele B.(A.)G.L.D., B.N.M.M., T.(B.)I.M.M. și V.(I.)A.E., în contradictoriu cu pârâta Universitatea ”S.H.” București, având ca obiect obligație de a face și, în consecință, a obligat pârâta să emită reclamantelor diplomele de licență în drept și suplimentele de diplomă aferente în urma absolvirii Facultății de Drept și Administrație Publică - Specializarea Drept, conform legii, a respins restul pretențiilor reclamantelor, a respins cererea pârâtei Universitatea ”S.H.” București, de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, ca fiind neîntemeiată și a luat act că reclamantele nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Universitatea S.H. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.
Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii reclamanților, care sunt absolvenți ai Facultății de Drept și Administrație Publică, din cadrul Universității „S.H.”.
Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în cauza de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.
Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.
În cauza de față, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.
În mod evident, Universitatea „S.H.” din București este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome sau unui organ central al administrației publice.
Prin urmare, pârâta aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În cauza de față, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.
În prezentul conflict negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de față este aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H. din București este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) din C. proc. civ.
În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială a instanței de contencios administrativ revine secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov, competent și din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege.
Soluționând cauza de față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 din C. proc. civ.
În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 din C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Universitatea S.H. împotriva sentinței nr. 232/F din 28 noiembrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 februarie 2013.