Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 noiembrie 2009 pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC F. SA Vaslui a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și Guvernul României, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța: să constate dreptul societății de a beneficia de despăgubiri, în conformitate cu Legea nr. 381/2002; să dispună obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală și să îndeplinească toate celelalte obligații administrative prevăzute de lege și de Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 419/2002, în vederea acordării efective a despăgubirilor, sub sancțiunea de daune, în sumă de 5.000 RON pe zi întârziere; să dispună obligarea pârâtului Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate, sub sancțiunea de daune; să dispună obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii să verifice, să aprobe și să transmită direcțiilor agricole sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite ca urmare a secetei excesive din anul agricol 2008-2009; să dispună obligarea pârâților să achite suma de 611.404,86 RON reprezentând despăgubiri; să stabilească un termen de plată cât mai scurt și rezonabil pentru plata despăgubirilor; să dispună obligarea pârâților la daune în sumă de 5.000 RON pentru fiecare zi de întârziere peste termenul stabilit de instanță; cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 58/CA din 08 martie 2010, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile sesizării instanței și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut următoarele:
Reclamanta a înființat în anul agricol 2008-2009, culturi de grâu și rapiță, iar în cursul lunii iunie 2009 a înștiințat Primăria comunei T., în al cărei teritoriu se aflau terenurile afectate, în legătură cu pagubele ce a suferit, ca urmare a secetei excesive și persistente. În urma înștiințării, Primăria a convocat autoritățile publice cu atribuțiuni în domeniu, precum și societatea de asigurări, constatările făcute fiind consemnate în procesele-verbale de constatare și evaluare a pagubelor. La finalul perioadei de recoltare, au fost încheiate noi procese-verbale de constatare și s-a făcut și o evaluare a pagubelor, produse culturilor de rapiță și grâu de către secetă. Pe baza documentației primite, Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vaslui a întocmit o situație centralizatoare, ce a fost vizată de către Instituția Prefectului, documentație ce a fost înaintată Ministerului Agriculturii. Ministerul Agriculturii, la rândul său, a întocmit o informare cu privire la efectele fenomenului de secetă, pe care a înaintat-o Secretariatului General al Guvernului cu adresa din 30 septembrie 2009, propunând „declararea stării de calamitate, pe baza informațiilor privind aria de răspândire a fenomenelor naturale furnizate de Administrația Națională de Meteorologie și stabilirea nivelului despăgubirilor, gradual, în funcție de procentul de afectare a culturilor”, estimându-se un efort bugetar de 810.000.000 RON.
Întrucât, până la începutul lunii noiembrie 2009, nu s-a plătit nicio sumă cu titlu de despăgubiri, reclamanta a susținut că în mod nejustificat nu s-a dat eficiență actului prin care autoritățile competente au fost încunoștiințate despre cazul de calamitate naturală sesizat și pierderile produse culturilor agricole înființate în acel an agricol.
Pronunțându-se în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la excepția lipsei procedurii plângerii administrative prealabile, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepție invocată de pârâți, Curtea de Apel a apreciat că este întemeiată.
A reținut Curtea de Apel că Legea nr. 381/2002 nu conține norme de procedură privitoare la raporturile juridice născute din faptul apariției unor fenomene naturale și boli care generează calamități naturale și nici cu privire la soluționarea eventualelor litigii născute din aplicarea prevederilor actului normativ evocat și că, în lipsa unor norme derogatorii, litigiul se supune regulilor generale aplicabile în contenciosul administrativ, reguli consacrate prin Legea nr. 554/2004.
Astfel, Curtea de Apel a apreciat că, prin faptul depunerii înștiințării prevăzute de art. 19 lit. c) din Legea nr. 381/2002, nu se naște un raport juridic direct între producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, și autoritățile implicate în procedura de constatare și acordare de despăgubiri, respectiv comisia formată pe plan local, Direcția Generală Județeană pentru Agricultură, Ministerul Agriculturii și, în final, Guvernul României, chemat să declare starea de calamitate prin hotărâre și să stabilească valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate producătorilor agricoli și condițiile de acordare a acestor despăgubiri.
De asemenea, a apreciat instanța că simplul fapt al înștiințării cu privire la pierderile produse culturilor agricole de calamitățile naturale nu dă naștere, în mod automat și de deplin drept, la o obligație pentru autoritățile administrative chemate în judecată de a plăti, în mod individual, direct și nemijlocit, fiecărui producător agricol în parte, suma estimată ca fiind cuvenită, întrucât o atare obligație directă nu este recunoscută prin Legea nr. 381/2002, iar, pe de altă parte, pentru că în procesul decizional Guvernul României este condiționat de parcurgerea procedurilor prevăzute de Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009 și de existența resurselor financiare presupuse de aplicarea Legii privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură, în cadrul și în limita bugetului de stat probat de Parlamentul României.
În atare context, cererea de obligare a Ministerului Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală și respectiv cererea de obligare a Guvernului României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală, în termen de 5 zile de la comunicarea documentației de către minister, excede în mod vădit limitelor și procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, tratarea lor trebuind să se facă prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ, printre care se regăsește și cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Dacă s-ar fi urmat această procedură, cu siguranță că nu s-ar mai fi solicitat ca pârâtul Ministerul Agriculturii să fie obligat să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală, din moment ce în cauză s-a dovedit că această obligație a fost îndeplinită de pârât cu mult timp înainte de data introducerii acțiunii; dorința, legitimă, de a primi despăgubiri neputând justifica suprimarea etapelor procedurale și anularea regulilor pe baza cărora se acordă despăgubiri în caz de calamități naturale în agricultură.
De altfel, în cauză, Guvernul României nici nu a afirmat că refuză să dea finalitate actului de sesizare al Ministerului Agriculturii, ci doar a susținut că pentru luarea măsurilor propuse are nevoie de avizele necesare și de resurse bugetare, care să permită plata despăgubirilor, proceduri ce nu pot fi încadrate în termenele solicitate de reclamantă, fără a exista și o bază legală pentru o atare cerere.
În concluzie, Curtea de Apel a reținut că neparcurgerea procedurii prealabile, în contenciosul administrativ, constituie un fine de neprimire a acțiunii, iar prin faptul depunerii înștiințării prevăzute de Legea nr. 381/2002, nu se naște un raport obligațional direct și nemijlocit între producătorul agricol și autoritățile administrative centrale, care să susțină existența unui refuz de a soluționa în termenul legal o cerere, reclamanta fiind obligată ca, pentru cererile nereglementate în mod expres de Legea nr. 381/2002, să urmeze procedura prealabilă evocată.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinței civile nr. 58/CA din 08 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC F. SA Vaslui.
Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond în mod greșit a admis excepția inadmisibilitatii acțiunii, pentru lipsa procedurii prealabile, întrucât societatea a îndeplinit procedura impusă de dispozițiile Legii nr. 381/2002, astfel că nu este necesară îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât litigiul este întemeiat pe refuzul nejustificat al instituției publice.
Printr-o altă critică din recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a omis să se pronunța asupra refuzului nejustificat invocat prin acțiune, astfel că nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra acestei susțineri.
Printr-o a treia critică din recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 381/2002, existând posibilitatea de a fi refuzat dreptul la despăgubiri pentru că nu există finanțare din partea pârâtului Guvernul României, motiv pentru care considerentele instanței de fond sunt contradictorii, neexistând nicio prevedere legală din care să rezulte această împrejurare.
4. Hotărârea instanței de recurs
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, rezultă că instanța de fond a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC F. SA Vaslui pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, reținând, în esență, că cererea de a fi obligat Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală și respectiv cererea de a fi obligat Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală excede în mod vădit limitelor și procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, iar analiza cererilor respective trebuie să fie făcută prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ, printre care se regăsește și cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Este adevărat că, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.
Potrivit probatoriului administrat, Înalta Curte constată că reclamanta SC F. SA Vaslui a îndeplinit procedura administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură și de Capitolul III – „Constatarea și evaluarea pagubelor produse de calamități naturale” din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 419/2002, dovadă în acest sens fiind întreaga documentație depusă la dosarul de fond.
Întrucât instituțiile publice pârâte nu au finalizat procedura administrativă demarată și desfășurată cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 381/2002 și ale Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 419/2002, reclamanta s-a adresat instanței pe temeiul refuzului mejustificat de soluționare a cererii sale de acordare a despăgubirilor ce i se cuvin pentru pagubele suferite ca urmare a secetei excesive și persistente din anul agricol 2008-2009.
În jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că procedura prealabilă este impusă de lege numai în cazul acțiunilor în anularea unui act administrativ, nu și în cazul celor întemeiate pe tăcerea autorității publice de rezolvare a cererii (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 3940 din 14 noiembrie 2006, publicată în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2006, Semestrul II, Ed. H., București, 2007, pag. 52-54), cum este cazul în speța de față, având în vedere „tăcerea” administrației cu privire la cererea reclamantei de finalizare a procedurii administrative în vederea acordării efective a despăgubirilor solicitate.
Astfel fiind, Înalta Curte reține că atâta timp cât acțiunea a fost întemeiată pe refuzul nejustificat al pârâților de finalizare a procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor ca urmare a stării de calamitate naturală în agricultură, iar reclamanta a făcut dovada faptului că a îndeplinit procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 381/2002 și de Normele metodologice aprobate prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 419/2002, nu este necesară îndeplinirea și a procedurii prealabile impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod greșit a apreciat că reclamanta SC F. SA Vaslui nu a îndeplinit procedura prealabilă impusă de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.
La pronunțarea prezentei decizii, a fost avută în vedere jurisprudența anterioară a Înaltei Curți, reprezentată de deciziile nr. 473/2009, nr. 1331/2009, nr. 5457/2010 și nr. 522/2011.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile din recurs, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la greșita respingere de către instanța de fond a acțiunii prin admiterea excepției inadmisibilității, urmând ca, în temeiul art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1), (2) și (5) C. proc. civ., să admită recursul, să caseze hotărârea recurată și să trimită cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru analiza în fond a cauzei, în raport cu susținerile și apărările părților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC F. SA Vaslui împotriva sentinței civile nr. 58/CA din 08 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2011.