Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată, apărările pârâtului și derularea procedurilor în fața instanței de fond
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A.K.A.A., cetățean yemenit, a formulat contestație împotriva deciziei de neacordare a dreptului de ședere permanentă în România din data de 08 februarie 2008 emisă de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția Migrație, solicitând anularea acesteia.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a venit în România în 1987, cu o bursă de studii la Universitatea de Medicină și Farmacie din București - Facultatea de Medicină, pe care a absolvit-o în 1995. S-a căsătorit în 1991, cu O.M., din căsătorie rezultând doi copii născuți în 1994 și 1995. A precizat că, deși dorește să locuiască în România, acest lucru fiind foarte important pentru familia sa, i s-a refuzat această cerere.
Susține reclamantul că temeiul de drept invocat de pârât la emiterea deciziei contestate nu are o bază reală, întrucât din anul 1987 a locuit pe teritoriul României și nu s-au formulat împotriva sa acuzații în sensul dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007 (forma în vigoare la data soluționării cererii petentului, text renumerotat ca art. 71 alin. (1) lit. f) în forma republicată a ordonanței de urgență în M. Of. nr. 421 din 05 iunie 2008).
Reclamantul a depus, în copie, adresa din 27 martie 2008, prin care i se aducea la cunoștință faptul că se menține soluția aprobată la data de 08 februarie 2008, comunicată la data de 18 februarie 2008, cu motivarea că nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007.
Pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări a depus întâmpinare, solicitând respingerea contestației ca urmare a faptului că Serviciul Român de Informații a comunicat informații în ceea ce îl privește pe reclamant, prin adresa din 01 noiembrie 2007 referitoare la împrejurarea că cetățeanul yemenit prezintă pericol la adresa siguranței naționale. Adresa are caracter de informații secrete, în sensul art. 15 din Legea nr. 182/2002 și art. 41 din H.G. nr. 585/2002. A precizat că, pe plan mondial, sunt amplificate amenințările și actele de terorism săvârșite de organizații criminale, astfel încât activitatea instituțiilor statului în domeniul siguranței naționale, este justificată.
Pârâtul a depus adresa din 18 februarie 2008, nota raport cu rezultatul verificărilor privind pe reclamant, cererea reclamantului pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România, copii ale actelor de stare civilă ale reclamantului, contractului de închiriere a locuinței și certificatului de cazier judiciar.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat declasificarea informațiilor secrete, comunicarea acestora instanței de judecată, invocând și excepția de neconstituționalitate a art. 11 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, iar instanța, prin încheierea pronunțată la data de 15 octombrie 2008 a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.
Reclamantul a depus declarație autentică privind faptul că nu a desfășurat și nu desfășoară activități care pun în pericol siguranța națională.
În temeiul art. 10 alin. (1) cu referire la art. 11 și art. 28 din Legea nr. 51/1991 coroborat cu art. 20 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (10) din Constituția României, instanța a dispus comunicarea de către pârât a documentelor clasificate, care au fost depuse la Compartimentul Documente Clasificate al Curții de Apel București, conform adresei de la dosar.
La dispoziția instanței, s-au depus la compartimentul special și documentele care au stat la baza celor afirmate prin adresa din 01 noiembrie 2007 comunicată de Serviciul Român de Informații, pârâtului.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 2756 din 24 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A.K.A.A., reținând, în esență, următoarele:
Potrivit probatoriului administrat, reclamantul A.K.A.A., cetățean yemenit, are o ședere continuă și legală pe teritoriul României începând cu data de 05 iunie 2002.
Reclamantul susține, prin cererea introductivă, că a venit în România în anul 1987, cu o bursă de studii la Universitatea de Medicină și Farmacie din București, Facultatea de Medicină, specializarea Medicină Generală, pe care a absolvit-o în anul 1995. La data de 15 iulie 1991 s-a căsătorit cu O.M., cetățean român, căsătorie din care au rezultat 2 copii.
La data de 26 septembrie 2007, reclamantul s-a adresat Serviciului pentru Străini București din cadrul Oficiului Român pentru Imigrări, solicitând acordarea dreptului de ședere permanentă în România.
După studierea documentației depuse de reclamant în susținerea solicitării sale, precum și pe baza verificărilor efectuate, Comisia constituită la nivelul instituției pârâte a propus respingerea cererii formulate, în temeiul art. 73 alin. (1) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007.
În baza informațiilor transmise de Serviciul Român de Informații prin adresa din 01 noiembrie 2007, precum și a raportului întocmit de Comisia constituită la nivelul instituției pârâte, directorul general al acestei instituții a respins cererea reclamantului, în temeiul prevederilor art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007.
Reclamantul s-a adresat pârâtului cu un nou memoriu prin care a solicitat reanalizarea cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, iar pârâtul i-a comunicat, cu adresa din 27 martie 2008, că menține soluția adoptată la data de 08 februarie 2008, întemeiată pe prevederile art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007.
Pârâtul a depus la Compartimentul de Documente Clasificate al instanței adresa Serviciului Român de Informații din 01 noiembrie 2007, având nivelul de securitate „secret”, pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii reclamantului, adresă prin care s-a reținut că au fost relevate fapte, respectiv acțiuni ale reclamantului și conexiuni ale acestuia, apreciate ca periclitând, indubitabil, siguranța națională.
În raport cu dispozițiile art. 69 alin. (1) și art. 70 alin. (1) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007 (forma în vigoare la data soluționării cererii petentului, text renumerotat ca art. 71 alin. (1) lit. f) în forma republicată a ordonanței de urgență în M. Of. nr. 421 din 05 iunie 2008) și cu probatoriul administrat, instanța a reținut că refuzul pârâtului de a acorda reclamantului dreptul de ședere permanentă este întemeiat corect pe prevederile respective din ordonanța de urgență, având în vedere cele relevate prin documentul clasificat aflat la dispoziția completului de judecată.
Cu privire la solicitarea reclamantul de respectare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a avea acces la toate actele dosarului, Curtea de apel a precizat că, întrucât nu este persoană autorizată, reclamantului îi este interzis accesul la documentele clasificate ca secrete de stat în baza art. 11 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională și art. 15 din Legea nr. 180/2002 privind protecția informațiilor clasificate. Totodată, a reținut instanța că legea permite autorizarea avocaților pentru a avea acces la informațiile clasificate, chiar și în mod temporar, doar pentru cele care privesc un singur dosar, iar reclamantul, deși i s-a acordat un termen pentru angajarea unui astfel de avocat, nu a făcut dovada unor minime demersuri în acest sens. În același sens, a reținut instanța că nu poate obliga un avocat să obțină o astfel de autorizație, iar în lipsa avocaților autorizați respectarea drepturilor reclamantului se realizează conform principiilor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind suficient ca actele clasificate să fie examinate de către judecătorul cauzei, așa cum s-a întâmplat în cauză.
Totodată, instanța de fond a apreciat că neacordarea dreptului de ședere permanentă nu este de natură să afecteze în vreun fel dreptul reclamantului la viață privată și de familie, garantat de art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât el beneficiază în continuare de dreptul de ședere temporară în România, care i-a fost prelungit până în anul 2013, astfel că petentul poate să-și exercite dreptul la viață privată și familială în aceleași condiții în care s-a născut acest drept. Instanța a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Lupșa contra României și în cauza Boultif împotriva Elveției.
Pe de altă parte, Curtea a reținut că reclamantul are posibilitatea, după trecerea unui termen rezonabil, să parcurgă din nou procedura de obținere a dreptului de ședere permanentă, când se vor putea reexamina temeinicia cererii sale și actualitatea motivelor care au determinat respingerea prezentei cereri.
3. Cererea de recurs și apărarea intimatului
Împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A.K.A.A., fără a-și încadra criticile în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., invocând dispozițiile art. 3041 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin criticile din recurs, recurentul-reclamant susține că în mod greșit instanța de fond a reținut că este justificat refuzul pârâtului de a-i acorda dreptul de ședere permanentă în România pentru motivul că reprezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.
Susține recurentul-reclamant că soluția instanței de fond este netemeinică, nelegală și chiar contradictorie, întrucât, deși prin acțiunea introductivă a arătat că nu există nicio probă în sensul că ar reprezenta pericol pentru siguranța și ordinea publică a României, este pertinentă solicitarea sa de a-i fi comunicate motivele pentru care i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă.
Mai mult decât atât, recurentul-reclamant susține că a primit din partea autorităților române dreptul de ședere temporară pe teritoriul României, iar în situația în care ar fi reprezentat pericol pentru siguranța națională ar fi fost obligat să părăsescă România. Cu toate acestea continuă să locuiască în România, să desfășoare activități ca orice alt cetățean român, însă i se refuză dreptul de ședere permanentă pe motiv ca ar reprezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.
Totodată, recurentul-reclamant susține că îndeplinește toate condițiile necesare pentru obținerea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului avută în vedere de instanța de fond nu are nicio legătură cu speța de față.
Pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând apărările formulate în fața instanței de fond referitoare la faptul că din adresa Serviciului Român de Informații din 01 noiembrie 2007 și raportul întocmit de Comisia constituită la nivelul Oficiului, acte avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, rezultă că recurentul-reclamant prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, astfel că în mod legal a fost respinsă cererea acestuia de acordare a dreptului de ședere permanentă în România. Mai precizează intimatul-pârât că actele emise de Serviciul Român de Informații și aspectele relevate în cuprinsul acestora nu au caracter facultativ sau de recomandare pentru Oficiul Român pentru Imigrări, accesul la documentele respective este permis doar persoanelor autorizate, iar informațiile pe care acestea le cuprind nu pot fi reproduse în motivarea hotărârii instanței întrucât s-ar încălca obligația de a asigura protecția datelor respective, în raport cu dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României.
4. Hotărârea instanței de recurs
Analizând cauza prin prisma criticilor din recursul declarat de reclamantul A.K.A.A., care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare:
După cum rezultă din expunerea anterioară a lucrărilor dosarului, problema de drept suspusă dezlegării instanței de control judiciar privește caracterul justificat sau nejustificat al refuzului pârâtului de a acorda reclamantului dreptul de ședere permanentă în România, refuz întemeiat pe dispozițiile art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007 (forma în vigoare la data formulării și soluționării cererii reclamantului), în raport cu informațiile comunicate de Serviciul Român de Informații prin adresa din 01 noiembrie 2007, conform cărora dreptul respectiv se acordă cetățenilor străini dacă îndeplinesc și condiția de a „nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională”.
În cauză, este relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la protecția împotriva arbitrariului, necesar a fi asigurată cu ocazia adoptării de către autoritățile publice a unor măsuri cu privire la cetățenii străini, măsuri fundamentate pe considerente ce țin de ordinea publică și siguranța națională.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la respectarea vieții private și de familie, impune ca instanța învestită cu controlul de legalitate al măsurilor dispuse cu privire la cetățenii străini întemeiate pe considerente de ordine publică și siguranță națională să aibă posibilitatea reală și efectivă de a realiza o analiză a tuturor chestiunilor de fapt și de drept pertinente pentru a putea statua asupra legalității măsurii și a sancționa un eventual abuz al autorităților, ca o măsură de protecție împotriva arbitrariului (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 8 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 30 din 17 ianuarie 2007, parag. 38, 41, 42).
În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în cazul măsurilor potențial vătămătoare pentru viața privată, măsuri care au la bază motive de securitate națională, indivizii trebuie să beneficieze atât în fața autorităților, cât și în fața instanței de judecată de un nivel minim de protecție împotriva arbitrariului (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 12 octombrie 2006, publicată în M. Of. nr. 213 din 29 martie 2007, parag. 42, 43, 45).
Conform dispozițiilor date de instanță, la Biroul Documente Secrete din cadrul instanței au fost depuse documentele clasificate avute în vedere atât de către pârât cu ocazia adoptării soluției de respingere a cererii reclamantului de acordare a dreptului de ședere în România, cât și de către instanța de fond cu ocazia pronunțării sentinței ce formează obiectul prezentului recurs.
În virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului amintite, precum și în raport cu dispozițiile art. 36 din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 582/2002, instanța a analizat caracterul refuzului pârâtului de a acorda reclamantului dreptul de ședere permanentă în România în raport cu datele cuprinse în respectivele documente clasificate care au stat la baza emiterii actului contestat în prezenta cauză.
Din analiza documentelor respective, care, din motive ce țin de protecția informațiilor clasificate, nu pot fi expuse în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte constată că, în ceea ce îl privește pe reclamantul A.K.A.A., documentele emise de Serviciul Român de Informații nu reliefează date care să conducă la concluzia că persoana respectivă ar prezenta pericol pentru ordinea publică sau siguranța națională.
Îndeplinirea condiției impuse de dispozițiile art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007 (forma în vigoare la momentul depunerii și soluționării cererii petentului) în sensul că dreptul de ședere permanentă se acordă străinilor care nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, se apreciază, în primă fază, pe cale administrativă, de către autoritatea statului competentă să acorde străinului dreptul respectiv, iar, subsecvent, de către instanța de judecată învestită cu controlul de legalitate al actului administrativ, care încorporează măsura adoptată de autoritatea publică. Atât în cadrul etapei administrative, cât și în faza controlului judiciar îndeplinirea condiției respective se apreciază în funcție de datele deținute și furnizate de autoritățile competente în domeniul ordinii publice și siguranței naționale.
Or, așa cum s-a reținut anterior, datele furnizate de Serviciul Român de Informații prin documentele clasificate puse la dispoziția instanței nu relevă existența unor acte sau fapte ale reclamantului de natură a periclita ordinea publică și siguranța națională și care să fie de natură a justifica, prin prisma dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007, măsura de respingere a cererii reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că refuzul pârâtului de a acorda reclamantului dreptul de ședere permanentă este unul nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că, în raport cu probatoriul administrat, nu pot fi reținute în sarcina reclamantului acte sau fapte de natură a periclita ordinea publică sau siguranța națională în sensul dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007 (forma în vigoare la data soluționării cererii petentului, text renumerotat ca art. 71 alin. (1) lit. f) în forma republicată a ordonanței de urgență în M. Of. nr. 421 din 05 iunie 2008).
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată a fost pronunțată de Curtea de apel cu interpretarea și aplicarea greșită, în raport cu probatoriul administrat, a dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007, fiind astfel fondat recursul declarat de reclamantul A.K.A.A., pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecință, va fi admis recursul și va fi modificată hotărârea atacată în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamantul A.K.A.A. și dispunerii anulării deciziei de neacordare a dreptului de ședere permanentă în România din 08 februarie 2008 emisă de Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția Migrațiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A.K.A.A. împotriva sentinței civile nr. 2756 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Modifică sentința atacată în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantul A.K.A.A. și dispune anularea deciziei de neacordare a dreptului de ședere permanentă în România din 08 februarie 2008 emisă de Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția Migrațiune.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2011.