Asupra recursului de față,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din camera de consiliu de la 5 iulie 2013 pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. 3792/1/2013, în baza art. 3001 C. proc. pen., s-a constatat ca fiind legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatului C.D., măsură pe care a menținut-o.
Prin rechizitoriul nr. 169/P/2013 din 3 iulie 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Secția de combatere a corupției, inculpatul C.D. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunilor de: luare de mită în formă continuată (două acte materiale) prev. și ped. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen; favorizarea infractorului prev. de art. 264 alin. (1) C. pen. rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 și luare de mită prev. și ped. de art. 254 alin. (1) C. pen raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În fapt, s-a reținut, că inculpatul C.D., în calitate de procuror-șef al Biroului Teritorial Slobozia din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, având repartizată spre soluționare lucrarea cu nr. 518/II-5/2013 ce avea ca obiect executarea cererii de comisie rogatorie internațională nr. 601 AR 1370/12 formulată de Parchetul Muhlhausen – Germania, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a pretins și primit de la inculpatul T.D.V., în perioada 22 mai 2013 - 23 mai 2013, două mașini de piatră în valoare de 2790 lei, iar la data de 01 iunie 2013, prin intermediul inculpatei A.M., 10 arbori thuya în valoare de 3354 lei, în scopul de a face acte contrare îndatoririlor sale de serviciu și anume, neadoptarea unor măsuri de protecție minimale care să asigure conspirativitatea activităților de percheziție ce urmau a fi efectuate de autoritățile judiciare germane în municipiul Slobozia, în perioada 03 iunie 2013 – 05 iunie 2013, la domiciliile martorilor M.G., B.T. și C.V.O.
De asemenea, s-a reținut că inculpatul C.D., având repartizată spre soluționare lucrarea cu nr. 518/II-5/2013 ce avea ca obiect executarea cererii de comisie rogatorie internațională nr. 601 AR 1370/12 formulată de Parchetul Muhlhausen – Germania prin care se solicitase efectuarea unor percheziții la domiciliile martorilor M.G., B.T. și C.V.O., învinuiți de autoritățile germane de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în perioada februarie - iunie 2013, i-a avertizat pe aceștia din urmă, prin intermediul inculpaților T.D.V. și A.M., că domiciliile le vor fi percheziționate, asigurându-le astfel timpul necesar pentru a distruge și ascunde documente ori alte bunuri compromițătoare ce ar fi putut constitui mijloace de probă, ori pentru a putea părăsi teritoriul țării, zădărnicind astfel urmărirea penală.
S-a mai reținut că inculpatul C.D., în perioada septembrie – noiembrie 2012, a pretins și primit de la inculpatul T.D.V., un autoturism în valoare de 16.300 euro, a cărui proprietate a disimulat-o prin înmatricularea pe numele soacrei sale, numita R.G., în scopul asigurării unei protecții necondiționate, prin neadoptarea măsurilor legale ori prin furnizarea de informații confidențiale, în situația în care împotriva lui T.D.V. ar fi fost demarate proceduri judiciare de organele judiciare române ori, prin intermediul acestora, de organe judiciare străine.
Anterior sesizării instanței prin rechizitoriu, prin încheierea de ședință nr. 650 din camera de consiliu pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în dosarul 3489/1/2013, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.D., pe o perioadă de 29 de zile, începând de la 14 iunie 2013 până la 12 iulie 2013, inclusiv, constatându-se că, în cauză, au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1491 alin. (10) raportat la art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în ceea ce privește infracțiunea de favorizare a infractorului.
S-a emis mandatul de arestare preventivă nr. 5/U din 14 iunie 2013.
Prin încheierea de ședință nr. 162 din 25 iunie 2013, pronunțată în dosarul 3594/1/2013, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de D.N.A. – Secția de combatere a corupției și inculpatul C.D. împotriva încheierii nr. 650 din 14 iunie 2013.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 4 iulie 2013, acordându-se primul termen de judecată, pe fond, la data de 6 noiembrie 2013.
Conform dispozițiilor art. 3001 C. proc. pen., după înregistrarea dosarului la instanță, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanța este datoare să verifice din oficiu, legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Examinând actele și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că temeiurile care au determinat arestarea inculpatului C.D. impun în continuare privarea de libertate.
Astfel, s-a reținut că din materialul probator administrat în cauză rezultă indicii ce conturează presupunerea rezonabilă pentru un observator independent, în sensul art. 143 C. proc. pen., că inculpatul C.D. a săvârșit infracțiunea de favorizare a infractorului, relevante în acest sens fiind: declarațiile martorilor B.T., M.G., C.V.O., H.M., rapoartele întocmite de cms. Șef C.F. din cadrul Serviciului de Cooperare Internațională, Informare și Relații Publice – Biroul de legătură cu instituțiile similare din alte state, declarațiile inculpaților T.V.D. și A.M., procesele verbale de interceptare a convorbirilor telefonice purtate de inculpatul C.D., T.D.V., A.M., înscrisuri.
Înalta Curte a constatat, de asemenea, că la acest moment procesual, sunt întrunite cumulativ condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., prima dintre acestea fiind evident îndeplinită în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de favorizarea infractorului de care este acuzat inculpatul C.D., situată peste 4 ani închisoare.
Cea de a doua condiție impusă de art. 148 lit. f) C. proc. pen. presupune existența unor probe că lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, iar apărătorul inculpatului a invocat că această cerință nu subzistă, invocând totodată necesitatea egalității de tratament juridic cu inculpații T.D.V. și A.M., care au fost trimiși în judecată în stare de libertate.
În lipsa unor dispoziții legale care să indice exigențele în funcție de care se stabilește pericolul pentru ordinea publică, criteriile de evaluare ce stau la baza acestei aprecieri nu pot fi decât gravitatea concretă a faptei comise, ce nu trebuie confundată cu pericolul social al infracțiunii săvârșite (care este relevat în pedeapsa prevăzută de lege) și circumstanțele personale ale inculpatului (antecedente penale, atitudinea față de faptă și urmările sale, etc.).
Înalta Curte a constatat că instanța care a dispus arestarea preventivă a considerat, în mod corect, că gravitatea faptei presupus comise, gravitate concretă dată și de calitatea de magistrat a inculpatului, justifică aprecierea că acesta prezintă pericol pentru ordinea publică.
Prima instanță a apreciat că fapta reținută în sarcina inculpatului C.D. prezintă, într-adevăr, în concret, un grad ridicat de pericol social, constituind infracțiune de corupție cu posibile implicații asupra justei soluționări a unei cauze ce avea ca obiect executarea cererii de comisie rogatorie internațională formulată de Parchetul Muhlhausen din Germania.
Gravitatea concretă a faptei este dată și de calitatea în care inculpatul a acționat, respectiv de procuror care avea repartizată lucrarea spre soluționare, fiind și șeful Biroului Teritorial Slobozia din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.
La acest moment procesual, punerea în libertate a inculpatului ar fi de natură a determina reacții negative în rândul opiniei publice, existând bănuiala că inculpatul a comis o infracțiune de corupție, deși avea calitatea de magistrat care funcționa tocmai într-o structură specializată în domeniul combaterii corupției.
În plus, prima instanță a mai reținut că, deosebit de momentul luării măsurii arestării preventive, prin rechizitoriu, inculpatul mai este acuzat de săvârșirea infracțiunii de luare de mită ce ar consta în pretinderea și primirea de la inculpatul T.D.V. a unui autoturism în valoare de 16.300 euro în scopul asigurării unei protecții acestuia din urmă în situația în care ar fi fost demarate proceduri judiciare de organele judiciare române ori prin intermediul acestora, de organele judiciare străine.
Circumstanțele personale ale inculpatului (persoană instruită, cu studii superioare, magistrat, integrat în societate, cu familie având în întreținere un copil minor), analizate izolat, nu justifică concluzia că acesta prezintă pericol pentru ordinea publică, dar examinate prin prisma acuzațiilor aduse nu fac altceva decât să pună în evidență gravitatea accentuată a acestora, faptele de corupție fiind mai grave în cazul comiterii lor de către persoane ce trebuie să impună celorlalți respectarea legii.
Prin urmare, instanța a apreciat că unul din cele două criterii enunțate de art. 148 lit. f) C. proc. pen. are un rol determinant, astfel încât uneori, gravitatea extremă a faptei săvârșite justifică prin ea însăși menținerea măsurii arestării preventive, chiar dacă circumstanțele personale ale inculpatului nu ar impune aceasta.
Față de cele expuse, luând în considerare și măsurile preventive alternative, prevăzute de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., s-a apreciat că în funcție de scopul acestor măsuri, gradul de pericol social al infracțiunii și persoana inculpatului, nu se justifică decât menținerea arestării preventive.
O altă măsură preventivă, mai puțin gravă, nu este suficientă la acest moment procesual pentru buna desfășurare a procesului penal și pentru a proteja în mod eficient interesul public, motiv pentru care, constatând legală și temeinică măsura arestării preventive, a menținut-o în baza art. 3001 alin. (1) și (3) C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul C.D., criticând-o pentru netemeinicie și solicitând, admiterea recursului, casarea încheierii și revocarea măsurii arestării preventive, cu consecința punerii sale în libertate.
Concluziile apărătorilor inculpatului, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al recurentului inculpat au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a acestei decizii.
Analizând actele dosarului și recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce urmează:
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 3001 C. proc. pen., în cursul judecății „după înregistrarea dosarului la instanță, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive”, iar în situația în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate”, se dispune menținerea arestării preventive.
Din actele dosarului rezultă că la data de 14 iunie 2013 s-a luat față de inculpatul C.D. măsura arestării preventive în temeiul dispozițiilor art. 1491 alin. (10) cu referire la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Având în vedere actele dosarului, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că, în mod corect, prima instanță a constatat legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatului C.D., pe care a menținut-o, întrucât subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive și acestea impun în continuare privarea inculpatului de libertate.
În raport de probele dosarului, instanța de fond a apreciat că sunt indicii că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este trimis în judecată, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., cu referire la art. 143 din același cod cu privire la infracțiunea de favorizarea infractorului.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că se impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului C.D. pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal.
Luarea, prelungirea sau menținerea măsurii arestării preventive pe parcursul procesului penal nu este incompatibilă cu respectarea prezumției de nevinovăție, nu implică pronunțarea instanței de judecată asupra fondului procesului (adică și asupra vinovăției inculpatului), ci numai asupra existenței unor probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune, precum și a incidenței unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen. (deciziile Curții Constituționale nr. 73/2000, publicată în M. Of. nr. 335 din 19 iulie 2000, nr. 38/2007 publicată în M. Of. nr. 157 din 5 februarie 2007, nr. 245/2006 publicată în M. Of. nr. 290 din 30 martie 2006 fiind în acest sens).
Potrivit jurisprudenței CEDO privind interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. c), pentru justificarea arestării sau deținerii preventive nu se poate pretinde să fie deja stabilite realitatea și natura infracțiunii de care cel interesat este bănuit că a săvârșit-o, pentru că acestea reprezintă scopul fazei de instrucție, adică de urmărire penală, iar detenția permite desfășurarea ei normală (cauza Ciraklar vs Turcia, 19 ianuarie 1995, cauza Contrado vs Italia, 14 ianuarie 1997).
Așa cum a precizat instanța europeană, faptele ce au dat naștere la bănuielile concrete, care au justificat arestarea unei persoane nu trebuie să fie de același nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări.
Nu trebuie ignorat și faptul că, pentru ca bănuielile să fie apreciate drept plauzibile ori legitime, trebuie să existe fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracțiune (cazul Murray vs. Regatul Unit, 28 octombrie 1994).
În cauză, temeiurile juridice care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului C.D. le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv, că infracțiunile pentru care inculpatul a fost cercetat sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că, în acest moment procesual cerințele art. 148 lit. f) C. proc. pen. se mențin, iar de la momentul luării măsurii arestării preventive, au intervenit temeiuri noi, care justifică în continuare privarea de libertate a inculpatului, în condițiile în care față de inculpatul C.D. s-a întocmit actul de trimitere în judecată.
Cât privește temeiul arestării prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se constată că inculpatul a săvârșit fapte penale pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea pericolului pentru ordinea publică, trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului, ci și datele referitoare la fapte, nu de puține ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția (cei care concură la înfăptuirea ei) nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității. Așa fiind, deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social – ca trăsătură esențială a infracțiunii – aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele și din însuși pericolul social al infracțiunii de care este acuzat inculpatul, de reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte.
Pe de altă parte, potrivit art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, pentru ca o persoană să fie reținută sau arestată în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, este suficient să existe motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune.
Pe cale de consecință, se constată că legea europeană este mai puțin restrictivă privitor la luarea măsurilor preventive privative de libertate, în comparație cu legea procesual penală română, care pretinde să existe probe sau indicii temeinice că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.
În acest sens, s-a statuat că, chiar și în absența unei jurisprudențe naționale care să fie, în mod constant, coerentă în materie, instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței pericolului pentru ordinea publică, printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul moral al acestuia (cauza „Calmanovici împotriva României”).
Totodată, prin Recomandarea nr. R(80)11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei se prevede că detenția provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârșit o infracțiune și că există motive serioase de a se crede că există cel puțin unul din următoarele pericole - pericol de fugă, pericol de obstrucționare a cursului justiției și pericol de a comite o nouă infracțiune gravă. Se mai arată în Recomandare că, dacă existența vreunuia dintre pericolele enunțate anterior nu a putut fi stabilită, detenția se poate justifica, în mod excepțional, în anumite cazuri, când se comite o infracțiune deosebit de gravă.
Raportând reglementările europene menționate mai sus la prezenta cauză, instanța de recurs reține că este identificat cel puțin unul dintre pericolele care justifică menținerea arestării preventive a inculpatului, din punctul de vedere al dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (pericolul perturbării judecății), iar faptele penale de care este acuzat acesta au un caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanțele concrete în care au fost comise.
Natura și gravitatea faptelor reținute în sarcina inculpatului și pentru care a fost trimis în judecată, respectiv luare de mită în formă continuată (două acte materiale) prev. și ped. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; favorizarea infractorului prev. de art. 264 alin. (1) C. pen. rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 și luare de mită prev. și ped. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modalitatea în care acestea au fost comise – în calitate de procuror șef al Biroului Teritorial Slobozia al D.N.A., structură specializată tocmai în combaterea faptelor de corupție, consecințele produse asupra ordinii de drept prin afectarea gravă a încrederii cetățenilor onești în actul de justiție, insuflându-se opiniei publice falsa impresie că este mai presus de lege și că oricând poate face demersuri juridice în orice sens dorește, inducându-se astfel ideea că justiția funcționează și în afara dispozițiilor legale, justifică pe deplin temerea că, odată pusă în libertate, inculpatul va săvârși și alte fapte de același gen.
Datele care caracterizează pozitiv persoana inculpatului, trebuie avute în vedere la aprecierea pericolului concret al acestuia pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât, calitatea sa socială și profesională îl situau într-o poziție din care, într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la săvârșirea de acte și fapte de corupție.
Prin urmare, funcția pe care inculpatul a deținut-o și exigențele cărora acesta se impunea a se supune, rezonanța negativă creată în rândul comunității, căreia i se poate induce ideea și convingerea că există posibilitatea eludării unor măsuri procesual penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicați în înfăptuirea justiției, justifică pe deplin menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Măsura este necesară la acest moment al judecății, aflată la debut, respectiv pentru buna desfășurare a procesului penal, acesta fiind unul dintre scopurile măsurilor preventive enumerate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și, totodată, este justificată de considerente ce țin de existența unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpatul C.D. să împiedice administrarea justiției.
Totodată, Înalta Curte constată că au fost respectate și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenție, conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
În același timp, așa cum s-a statuat constant și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă măsura arestării preventive are un caracter excepțional, prezervarea ordinii publice este apreciată ca un element pertinent și suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura în mod real ordinea publică (cauza Letellier contra Franței).
În speță se constată că deși nu pot fi ignorate elementele de circumstanțiere, relevante pentru inculpat, se impune însă a se acorda o pondere semnificativă naturii activității infracționale a acestuia, condițiilor concrete în care a acționat, astfel cum au fost expuse în actul de sesizare a instanței.
Pe de altă parte, motivele avute în vedere la momentul arestării inculpatului constituie, inclusiv în opinia curții europene, un risc pertinent de natură a justifica menținerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza Ringeisen vs. Austria), aceasta impunându-se în cauze de o anumită complexitate, pentru a nu se perturba desfășurarea procesului (cauza Matznetter vs. Austria).
Așadar, lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, existând și posibilitatea apariției unui ecou negativ în societate cu privire la capacitatea de reacție a autorităților în asemenea situații și, în plus, un risc de influențare negativă a modului de derulare a procesului penal, aflat la începutul fazei de cercetare judecătorească.
Față de considerentele ce preced, constatând nefondate motivele de casare invocate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.D. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 5 iulie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală în dosarul nr. 3792/1/2012.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat C.D. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 5 iulie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. 3792/1/2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 iulie 2013.