Asupra cererii de revizuire,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de revizuire formulată revizuentul R.S. a solicitat revizuirea deciziei penale nr. 3318/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul desființării acesteia și menținerii ca temeinică și legală a sentinței penale nr. 37 din 4 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, prin care s-a admis plângerea formulată de petent și trimisă cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul infracțiunilor reclamate.
Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că, la data de 1 august 2008, R.S. a formulat plângere împotriva mai multor persoane, un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, pentru fapte de corupție, un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța și directorul R.A.T.C. Constanța pentru abuz în serviciu, doi medici legiști și doi medici psihiatri pentru fals intelectual, doi consilieri juridici ai R.A.T.C. Constanța și directorul acestei regii pentru abuz și uz de fals, soluționată prin rezoluția nr. 268/P/2004 din 17 octombrie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de persoanele reclamate, soluție menținută prin rezoluția nr. 403/ll/2/2005 din 15 noiembrie 2005 a procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, ca urmare a respingerii plângerii formulate de revizuent.
Împotriva soluției de netrimitere în judecată petentul a formulat plângere la instanța de judecată, respectiv Curtea de Apel Constanța, care prin sentința penală nr. 14/P din 27 martie 2006 a Curții de Apel Constanța a admis plângerea petentului, dispunând trimiterea cauzei la parchet în vederea redeschiderii urmăririi penale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, iar prin decizia penală nr. 6237 din 26 octombrie 2006, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a admis recursul, a casat sentința penală nr. 14/P din 27 martie 2006 a Curții de Apel Constanța și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
Pentru a decide astfel Înalta Curte, secția penală a stabilit, în esență, că „în mod greșit instanța de fond a dispus trimiterea cauzei pentru a se redeschide urmărirea penală (...) ca urmare a admiterii plângerii formulate”, atât timp cât în dosar nu a fost începută urmărirea penală ca act procesual.
La data de 12 martie 2007, s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța plângerea formulată de petentul R.S., ca urmare a casării dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin sentința penală nr. 37 din 4 aprilie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a admis plângerea formulată de petentul R.S., desființând rezoluția nr. 403/ll/2/2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța și a trimis cauza procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța în vederea începerii urmăririi penale și pentru a se pronunța asupra faptelor de fals intelectual, uz de fals, lipsire de libertate, tortură, abuz în serviciu, reclamate de R.S.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și intimații G.S. și C.D.
Prin decizia penală nr. 3318 din 20 iunie 2007 a Înaltei Curți, secția penală, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva sentinței penale nr. 37 din 4 aprilie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, casată sentința penală atacată și, în rejudecare, respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul R.S. împotriva rezoluției nr. 268/P/2004 din 17 octombrie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, pe care o menține.
Pentru a decide astfel Înalta Curte, în esență, a reținut că din actele premergătoare efectuate în cauză de organele de urmărire penală nu rezultă că persoanele împotriva cărora petentul a formulat plângere au săvârșit faptele reclamate, situație în care rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 268/P/2004 din 17 octombrie 2005 dispusă de procuror este legală și temeinică, fiind conformă dovezilor existente la dosarul cauzei.
Având în vedere soluția instanței de fond, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3318 din 20 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și epuizarea căilor interne de atac, revizuentul R.S. a formulat cerere, în temeiul art. 34 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, împotriva statului român invocând încălcarea art. 5 parag. 1, art. 5 parag. 5, art. 6 parag. 1, art. 8 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului constând în privarea de libertate ca urmare a unei cereri din partea angajatorului său de a fi pus sub interdicție, imposibilitatea obținerii unei compensații pentru perioadele în care a fost lipsit de libertate în mod ilegal, lipsa unui proces echitabil în fața instanțelor naționale care aveau obligația de a examina cererea de punere sub interdicție, lipsa unui recurs efectiv pentru recunoașterea și repararea prejudiciului adus de autorități și de către fostul angajator asupra reputației sale.
Înalta instanță europeană a reținut că reclamantul, R.S., a fost concediat de angajatorul său, Autoritatea Autonomă de Transport Public Constanța, pentru absențele repetate de la serviciu. În anul 2000, soluționând cererea depusă de petent, tribunalul a anulat decizia autorității și a dispus ca petentul să fie repus în funcția sa anterioară, însă angajatorul a refuzat să respecte hotărârea instanței.
Datorită nenumăratelor proceduri judiciare pe care reclamantul le-a demarat împotriva angajatorului, acesta a fost reținut, în trei rânduri, la cererea parchetului, pentru efectuarea unei evaluări psihiatrice de către Institutul de Medicină Legală. În urma raportului, institutul a constatat că reclamantul a avut capacitatea psihologică necesară pentru a evalua conținutul și consecințele sociale și legale ale comportamentului său și pentru a determina propriile sale interese în mod autonom.
C.E.D.O., prin hotărârea pronunțată la data de 4 iunie 2013, definitivă în condițiile art. 44 parag. (2) din Convenție, la data de 4 septembrie 2013, cu privire la cererea revizuentului a stabilit următoarele:
- a existat o încălcare a art. 5 parag. 1 din Convenție sub aspectul privării ilegale de libertate,
- a existat o încălcare a art. 5 parag. 5 din Convenție sub aspectul imposibilității de obținere a unei reparații pentru detenția ilegală,
- a existat o încălcare a art. 13 combinat cu art. 8 din Convenție, reținându-se că nu a putut exercita o cale de atac efectivă, care să îi aducă recunoașterea și compensarea daunelor grave și ireparabile cauzate de către autorități și de fostul său angajator.
În privința pretinsei încălcări a art. 6 parag. 1 din Convenție, instanța europeană a apreciat că plângerea reclamantului este vădit nefondată sub acest aspect, motiv pentru care a respins-o în conformitate cu prevederile art. 35 parag. 3 lit. a) și parag. 4 din Convenție.
Având în vedere constatarea încălcării art. 5 parag. 1 art. 5 parag. 5 și art. 13 combinat cu art. 8 din Convenție, în temeiul art. 44 parag. 2 din Convenție, statul a fost obligat să îi plătească reclamantului suma de 15.600 euro daune morale și 1.500 euro, cheltuieli de judecată.
Analizând cererea de revizuire prin prisma dispozițiilor speciale prevăzute de art. 4081 C. proc. pen., se constată că această cerere este nefondată pentru considerentele ce urmează:
Potrivit dispozițiilor art. 4081 alin. (1) C. proc. pen.: Hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care C.E.D.O. a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Astfel, după cum rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 4081 C. proc. pen., hotărârile în care C.E.D.O. a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Rezultă, așadar, atât din reglementarea cuprinsă în alin. (1) al art. 4081 C. proc. pen., cât și din prevederile alin. (2) al aceluiași articol că procedura specială prevăzută de art. 4081 C. proc. pen., nu vizează decât situațiile în care C.E.D.O. a pronunțat o hotărâre cu privire la partea care solicită revizuirea, admițând în tot sau în parte cererea reclamantului.
În cauza dedusă judecății, cererea de revizuire a fost formulată de o persoană cu privire la care C.E.D.O. a constatat încălcarea unor drepturi reglementate de Convenție, hotărârea C.E.D.O. ce constată aceste încălcări este definitivă, iar cererea de revizuire a fost introdusă în termenul legal de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene.
Verificând lucrările dosarului Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că prin decizia penală nr. 3318 din 20 iunie 2007, în urma admiterii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva sentinței penale nr. 37 din 4 aprilie 2007 a Curții de Apel Constanța, Înalta Curte, secția penală, rejudecând, a respins plângerea formulată în temeiul dispozițiilor art. 2781 C. proc. pen. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.
Chiar dacă prin hotărârea C.E.D.O. s-a stabilit că a existat o încălcare a mai multor drepturi consfințite prin Convenție, Înalta Curte constată că, în procedura specială prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. instanța de judecată nu este învestită cu atribuții de urmărire penală, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale.
Față de concluziile pe care această examinare le impune, cu referire la lucrările din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate, instanța de judecată competentă pronunță una din soluțiile prevăzute de art. 2781 alin. (8) C. proc. pen.
În cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. 5028/1/2007, Înalta Curte, secția penală, în urma unei analize a materialului probator existent, a constatat că soluția adoptată de parchet prin rezoluția nr. 268/P/2004 din 17 octombrie 2005 este legală și temeinică, având în vedere intervenția art. 10 lit. b) C. proc. pen., împrejurare care a determinat în mod just pronunțarea soluției de neîncepere a urmăririi penale față de acesta, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de reclamate.
Soluțiile ce pot fi adoptate în această procedură sunt cele prevăzute de art. 2781 alin. (8) C. proc. pen. și nu includ stabilirea vinovăției și nici a existenței faptei în accepțiunea art. 345 C. proc. pen. prin condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal față de persoana trimisă în judecată.
Se constată, așadar, că, în cauza a cărei revizuire se solicită, instanța națională a efectuat o anchetă efectivă, iar revizuentul a beneficiat și a și uzat de dreptul la un recurs efectiv, astfel încât nu ne aflăm în situația încălcării unui drept care să impună desființarea unei hotărâri judecătorești.
Cu privire la eventualele consecințe ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenție și constatate de C.E.D.O., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că acestea nu se mai produc, întrucât lipsirea de libertate la care a fost supus prin punerea în executare a celor două mandate de aducere cu însoțitor și examinarea medicală din datele de 29 noiembrie și respectiv 6 decembrie 2001, a încetat, instanța europeană acordându-i despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit.
Așa fiind, se constată că nu este îndeplinită una din condițiile esențiale de admisibilitate a unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 4081 C. proc. pen. și anume „consecințele grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenție constate de C.E.D.O. continuă să se producă în prezent”, astfel că procedura specială a revizuirii prevăzută de art. 4081 C. proc. pen. nu constituie remediu eficient înlăturării unor potențiale efecte negative.
Pentru considerentele ce preced, având în vedere neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 4081 alin. (1), (2) și (4) C. proc. pen. sub aspectul nesubzistenței consecințelor grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenție și constatate de C.E.D.O., Înalta Curte, completul de 5 judecători, în temeiul art. 4081 alin. (10) C. proc. pen. va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire a deciziei penale nr. 3318 din 20 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. 5028/1/2007, formulată de revizuentul R.S.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de către revizuentul R.S., împotriva deciziei penale nr. 3318 din 20 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 5028/1/2007.
Obligă revizuentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2013.