Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului de față, constată următoarele;

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători la data de 7 decembrie 2012, Inspecția Judiciară a solicitat secției ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei E.C.I., judecător în cadrul Judecătoriei Pitești, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată (în reglementarea în vigoare anterior modificării prevederilor menționate prin Legea nr. 24/2012) și art. 99 lit. o) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 24/2012, constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență și nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, pentru faptele săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 24/2012, respectiv nerespectarea în mod grav și repetat a dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor și exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, prin hotărârea nr. 1/J din 20 februarie 2013, a admis acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat judecătorului E.C.I., de la Judecătoria Pitești, sancțiunea disciplinară constând în „reducerea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 6 luni” pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în reglementarea în vigoare anterior modificării acestei legi prin Legea nr. 24/2012) și de art. 99 lit. o) și t) teza a II-a din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 24/2012.

Pe baza materialului probator administrat atât în cursul cercetării prealabile, precum și ulterior, de către instanța de disciplină în mod nemijlocit, secția pentru procurori a reținut situația de fapt expusă în continuare.

Inspecția Judiciară a fost sesizată la data de 27 iunie 2012, în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 de către petenta P.M., care a semnalat aspecte vizând activitatea judecătorului E.C.I. din cadrul Judecătoriei Pitești, solicitând efectuarea de verificări cu privire la modul în care au fost repartizate anumite dosare la completul prezidat de acest judecător.

În cadrul cercetării disciplinare, din oficiu, au fost verificate dosare ale Judecătoriei Pitești, în care s-a luat măsura disjungerii, urmată de repartizarea manuală la același complet, precum și dosare având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, soluționate de judecătorul E.C.I., pentru a verifica incidența unor aspecte similare cu cele reținute în rezoluția din data de 24 septembrie 2012.

Aceste verificări au relevat următoarele aspecte, în ceea ce privește Dosarele nr. 9766/280/2011, nr. 13667/280/2011 și nr. 15177/280/2011.

Dosarul nr. 9766/280/2011 a fost înregistrat la data de 18 mai 2011 pe rolul Judecătoriei Pitești.

Secția a reținut că, nici în încheierea de ședință din data de 4 iulie 2011 și nici în practicaua sentinței civile nr. 7083/2011, nu se consemnează depunerea de către reclamantă a chitanței privind plata taxei judiciare de timbru aferente cererii de pronunțare a hotărârii care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Această obligație a fost stabilită de instanță prin încheierea din data de 27 iunie 2011, fără însă a se determina cuantumul taxei judiciare de timbru, obligația acesteia, astfel cum a fost stabilită prin dispozitiv fiind „de a timbra corespunzător conform art. 2 din Legea nr. 146/1997 sub sancțiunea anulării cererii modificatoare ca netimbrată”.

Fiind învestită cu cererea modificatoare depusă de reclamantă la 26 iunie 2011, instanța avea obligația de a stabili taxa de timbru datorată la valoarea imobilului pentru cererea privind pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de înstrăinare a unui bun imobil, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997.

În condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, dacă taxa judiciară de timbru nu este achitată în cuantumul datorat la momentul introducerii acțiunii instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată, neîndeplinirea acestei obligații atrăgând, conform art. 20 alin. (3) sancțiunea anulării cererii.

În cauza menționată, valoarea imobilului nu a fost determinată în mod clar, prin cererea modificatoare reclamanta indicând o valoare a antecontractului de 20.000 RON, pentru ca, ulterior depunerii contractului de împrumut, să susțină că suma împrumutată prin actul sub semnătură privată reprezintă prețul plătit pentru imobilele evidențiate în cuprinsul acestui act, în care se specifică faptul că suma împrumutată este în cuantum de 120.000 RON.

Deși diferența dintre cele două valori era considerabilă, instanța nu a lămurit valoarea imobilului în condițiile precizate în art. 3¹ din Legea nr. 146/1997, iar din examinarea actelor dosarului nu a reieșit depunerea de către reclamantă a vreunei chitanțe care să dovedească achitarea vreunei sume de bani cu titlu de taxă judiciară de timbru. De asemenea, nu reiese care sunt motivele pentru care instanța ar fi revenit asupra măsurii de a se timbra cererea la valoare, conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 146/1997, astfel cum s-a stabilit prin încheierea din 27 iunie 2011.

Secția a constatat că, la dosarul cauzei, nu au fost depuse extrasul de carte funciară ori certificatul de sarcini cerut de prevederile legale și că, în această pricină, instanța nu a stabilit calitatea pârâtei C.I. de proprietar al bunului imobil cu privire la care s-a solicitat pronunțarea hotărârii, consemnându-se în considerentele sentinței că, prin contractele de cesiune, s-a transmis pârâtei un drept de creanță, contracte în virtutea cărora pârâta este proprietar al acestor suprafețe de teren.

La dosar nu există titlul de proprietate al pârâtei vânzătoare cu privire la terenurile menționate în dispozitiv, ci doar un contract de împrumut, în care se specifică faptul că vânzătoarea C.I. dobândise terenul respectiv în baza unor contracte de cesiune.

În ceea ce privește cererea de intervenție depusă la dosar, instanța de disciplină a arătat că instanța investită cu soluționarea cererii principale nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, după ascultarea părților și a celui care intervine, instanța va hotărî asupra încuviințării în principiu a intervenției.

Secția a apreciat că primirea unei cereri de intervenție într-un dosar înregistrat pe rolul instanței, fără verificarea condițiilor menționate de dispozițiile art. 49 alin. (1), art. 53 și 55 C. proc. civ., urmată de repartizarea manuală, conform dispozițiilor art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, în condițiile în care titularul unei astfel de cereri nu a justificat prin niciun act anexat cererii de intervenție interesul de a interveni în această pricină, constituie o încălcare a prevederilor referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor, precum și a dispozițiilor prevăzute în materie de C. proc. civ.

S-a considerat că, practic, în această situație, o cerere de sine stătătoare ajunge să nu fie supusă repartizării aleatorii, partea având astfel posibilitatea de a alege judecătorul, părând a nu exista o minimă cenzură sub aspectul existenței unei legături între cererea principală și cererea astfel formulată, faptă ce contravine dispozițiilor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce privește Dosarul nr. 13667/280/2011, instanța disciplinară a reținut că a fost înregistrat la data de 8 iulie 2011 în baza hotărârii prin care s-a dispus disjungerea și a fost repartizat manual la completul C1 vacanță fond funciar marți cu termen la 2 august 2011 (prezidat de judecătorul E.C.I.).

La termenul din 2 august 2011, reclamantul a depus o cerere precizatoare a acțiunii principale, prin care arată că renunță la judecată față de C.I. și solicită a se judeca cu pârâtul D.C., care nu a figurat în cauza inițială din care a fost disjunsă cererea în discuție, susținând că l-a împrumutat pe acesta cu suma de 50.000 euro (cu chitanță sub semnătură privată), sumă care nu a fost restituită, motiv pentru care se solicită „să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 8213 mp situat în Pitești, str. D. și să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare”.

În acest dosar nu s-a dispus niciun act pe care să se întemeieze pretențiile inițiale față de pârâta C.I. și care să justifice intervenția principală din Dosarul nr. 9766/2011 și, respectiv, disjungerea și repartizarea manuală conform art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

La termenul din 2 august 2011, s-a administrat un interogatoriu din oficiu al pârâtului și s-a pronunțat hotărârea nr. 7385, prin care a fost admisă cererea modificată, s-a consfințit învoiala părților, s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea între D.N.L. și D.C., cu privire la suprafața de 8213 mp situat în localitatea Pitești, str. D., reconstituit în baza Legii nr. 10/2001 autorului său, D.C., cu vecinătățile determinate în procesul-verbal de punere în posesie încheiat la 10 martie 2009 și „pe care vânzătorul pârât se obligă să-l lase reclamantului în deplinătate proprietate și posesie, prin bună înțelegere”.

Ca și în cazul dosarului menționat anterior, valoarea imobilului nu a fost determinată cu exactitate, nu a fost prezentat extrasul de carte funciară ori certificatul de sarcini menționat la art. 3² din Legea nr. 146/1997, nu a fost depus titlul de proprietate al autorului pârâtului D.C. și nici certificatul de moștenitor, act care, în condițiile prevăzute de art. 85 din Legea nr. 36/1995, face dovada calității de moștenitor.

Din verificările efectuate în cursul cercetării disciplinare, respectiv din relațiile ce au fost comunicate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Argeș a reieșit faptul că pe numele C.I. sau L.P. nu au fost identificate deschise cărți funciare pentru imobilele menționate în sentința civilă nr. 7083 din 8 iulie 2011 pronunțată de Judecătoria Pitești, și, de asemenea, pe numele D.N.L. sau D.C. nu au fost identificate deschise cărți funciare pentru imobilul menționat în sentința civilă nr. 7385 din 2 august 2011, dreptul de proprietate asupra imobilelor la care se referă cele două sentințe nefiind intabulat în cartea funciară pe numele C.I., respectiv D.N.L., înainte de pronunțarea sentințelor.

Totodată, verificările evidențelor acestei instituții au dus la concluzia că nu au fost transmise adrese ale Judecătoriei Pitești, prin care să se solicite eliberarea unui extras de carte funciară pentru informare sau certificat de sarcini pentru imobilele din cele două sentințe.

Ca și în dosarul menționat anterior, la ultimul termen de judecată s-a depus o cerere de intervenție în interes propriu formulată de numitul M.M., cerere prin care acesta solicita, în contradictoriu cu C.I., obligarea acesteia la restituirea sumei de 3.000 RON reprezentând împrumut, fără a se atașa chitanța sub semnătură privată de care făcea vorbire în conținutul cererii.

Cererea de intervenție a fost primită de judecătorul E.C.I. în ședința publică din 2 august 2011.

Această cerere nu este examinată sub aspectul admisibilității în principiu, și asta în condițiile în care reclamantul a renunțat la judecarea cererii formulate în contradictoriu cu C.I., înlocuind, practic, atât obiectul cererii, cât și pârâtul și rămânând să se judece cu numitul D.C.

Cu toate acestea, deși nu s-a justificat în niciun fel interesul acestei persoane de a interveni în pricina privind pe D.N.L. și D.C., instanța a disjuns respectiva cerere și repartizat-o manual la același complet de judecată.

Cererea de intervenție nu a fost păstrată în copie la dosar, ci a fost atașată în dosarul nou format.

Și în această situație, pârâta judecător a primit o cerere de intervenție într-un dosar înregistrat pe rolul instanței, fără să verifice condițiile menționate de dispozițiile procedurale, pentru ca, ulterior, să procedeze la repartizarea manuală conform dispozițiilor art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, în condițiile în care titularul unei astfel de cereri nu a fost justificat prin niciun act anexat cererii de intervenție interesul de a interveni în această pricină, a încălcat prevederile referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor, precum și dispozițiile prevăzute de art. 49 și urm. C. proc. civ.

În ceea ce privește Dosarul nr. 15177/280/2011, s-a reținut că acesta a fost înregistrat la data de 3 august 2011, în baza hotărârii prin care s-a dispus disjungerea și a fost repartizat manual la completul judecătorului E.C.I., termenul fiind fixat prin hotărârea menționată.

Cauza a fost amânată la termenul din 9 august 2011, ca urmare a neîndeplinirii producerii de citare, punându-se în vedere reclamantului obligația de a timbra la valoarea pretențiilor și de a depune acte în dovedirea calității procesuale active.

Ulterior, la termenul din 24 octombrie 2011, s-a constatat că procedura este legal îndeplinită, însă s-a apreciat că este necesar ca reclamantul să fie citat cu mențiunea „dacă mai insistă în soluționarea cererii sale sau nu, sub sancțiunea suspendării prevăzută de art. 155¹ C. proc. civ.”.

Aceleași măsuri au fost dispuse și prin încheierea din 14 noiembrie 2011.

Ulterior, în ședința din 21 noiembrie 2011, s-a dispus amânarea ca urmare a neîndeplinirii procedurii de citare, aceeași fiind situația și la termenele din 19 decembrie 2011, 9 ianuarie 2012, 23 ianuarie 2012 și, respectiv, 13 februarie 2012.

La termenul din 27 februarie 2012, s-a consemnat prezența personală a ambelor părți, la cererea cărora s-a acordat termen pentru a se stinge litigiul pe cale amiabilă și s-a menținut obligația reclamantului de a preciza acțiunea, de a timbra la valoarea pretențiilor și de a depune acte în dovedirea calității procesuale active.

La următorul termen de judecată, 12 martie 2012, s-a depus de către reclamantul M.M. o cerere precizatoare și modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care acesta arată că renunță la judecată în contradictoriu cu pârâta C.I. și că înțelege să se judece în contradictoriu cu numiții D.C.C.C., D.C.V., C.R.M.R., C.E.C., N.M.L., toți prin procurator D.C.C.C., precum și în contradictoriu cu D.M.

Se menționează că renunțarea la judecata cererii formulată în contradictoriu cu pârâta C.I. a intervenit ca urmare a faptului că aceasta a achitat suma datorată și se precizează de către reclamant că, prin contractul de împrumut prin care a împrumutat-o pe C.I. cu suma de 3.000 RON, reclamantul l-a împrumutat și pe D.C.C. cu o sumă de bani și, întrucât debitorul său, D.C.C., a decedat, au fost chemați în judecată pârâții, moștenitorii acestuia.

Prin cererea astfel modificată, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu persoanele menționate mai sus, anularea testamentului autentificat din 6 ianuarie 2009 de către Biroul Notarial Public P.A.S., să se constate nulitatea absolută a căsătoriei încheiată între D.C.C. și D.M., să se constate calitatea de moștenitori ai defunctului D.C.C. a numiților D.C.C., D.C.V., C.R.M.R., C.E.C., N.M.L. și D.C.V., să se dispună partajul averii succesorale rămase de pe urma defunctului, cotele ce se cuvin copărtașilor și să se dispună atribuirea bunurilor din masa succesorală.

S-a depus de către reclamant o chitanță, prin care D.C. împrumută de la M.M. suma de 80.000 euro, pe care se obligă să-i restituie până la data de 20 august 2011 și, de asemenea, se obligă ca, în cazul în care nu va restitui suma, să îi cedeze, în formă autentică, toate despăgubirile în cuantumul în care se vor acorda, obținute în baza Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 18/1991 sau terenul, în cazul în care se va restitui în natură.

Deși în motivarea cererii s-a arătat că prin contractul de împrumut prin care a împrumutat-o pe C.I. cu suma de 3.000 RON, l-a împrumutat și pe pârâtul D.C.C. cu o sumă de bani, în chitanță nu este menționată numita C.I., iar acest contract este datat 5 septembrie 2001, pe când în cererea pe care a promovat-o împotriva numitei C.I. se precizează că a împrumutat-o pe aceasta la data de 11 mai 2010, cu termen de restituire 1 mai 2011, astfel încât, în mod evident, nu putea fi vorba despre același contract de împrumut care, eventual, ar justifica o modificare a cererii inițiale în pretenții, în sensul precizării și a unui alt debitor ca urmare a existenței unui izvor comun al obligațiilor.

În această manieră, o cerere având ca obiect pretenții, repartizată manual astfel cum s-a arătat mai sus, este transformată total, atât sub aspectul obiectului, cât și al părților, ajungând să aibă obiectul, anulare testament, anulare căsătorie și partaj și cu totul alte părți, fără a exista o minimă legătură cu cererea inițială și fără ca o astfel de cerere să fie supusă repartizării aleatorii, fiind încălcate dispozițiile art. 132 C. proc. civ., art. 49 și 52 C. proc. civ., respectiv, art. 11 din Legea nr. 304/2004.

La termenul din 12 martie 2012, a fost depusă la dosar cererea precizatoare și s-a consemnat prezența în ședința de judecată a numitului D.C.C., care a fost identificat, datele fiind menționate în încheierea de ședință.

Instanța a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea cererii față de pârâta C.I. și, de asemenea, s-a luat act de modificarea cererii și s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților D.C.V., D.C.C.C., C.R.M.R., C.E.C., N.M.L., toți reprezentați prin procurator D.C.C.C., precum și a numitei D.M.

Cauza a fost reținută în pronunțare și s-a dispus amânarea pronunțării la data de 26 martie 2012, iar la data de 2 aprilie 2012, prin sentința civilă nr. 3245/2012, s-a admis în parte acțiunea disjunsă, precizată și restrânsă, formulată de reclamantul M.M., s-a dispus anularea testamentului autentificat din 6 ianuarie 2006 și s-a consfințit învoiala părților, astfel cum aceasta a fost înfățișată în scris, fiind respinsă în rest acțiunea.

Din referatul întocmit la data de 18 septembrie 2012 de Biroul Informatică al Tribunalului Argeș a reieșit faptul că datele referitoare la numele pârâților D.C., D.C.V., C.R.M.R., C.E.C., N.M.L. și D.M. au fost introduse în programul informatic ECRIS la Dosarul nr. 15177/280/2011, la data de 31 mai 2012, ulterior pronunțării sentinței civile nr. 3245 din 2 aprilie 2012.

Aceste părți nu au fost citate în dosarul menționat, ci au fost reprezentate prin avocat, în ședința de judecată din data de 12 martie 2012, când instanța a luat act de modificarea acțiunii, în sensul introducerii în cauză a acestor pârâți și când au avut loc și dezbaterile asupra fondului.

Având în vedere mențiunile de la finalul sentinței nr. 3245 din 2 aprilie 2012, care consemnează ca dată a redactării data de 31 mai 2012, precum și referatul întocmit de Biroul Informatică, s-a reținut că se poate concluziona că introducerea datelor referitoare la numele acestor părți în programul informatic s-a făcut la momentul redactării sentinței.

În acest dosar, s-a depus de către reclamantul M.M. o declarație autentificată la Biroul Notarial Public G.C. din 20 iulie 2012, prin care reclamantul declară că renunță la acțiunea disjunsă, precizată și restrânsă, care face obiectul Dosarului nr. 15177/280/2011 și că renunță la însuși dreptul dedus judecății.

Prin decizia civilă nr. 2816 din 6 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, au fost admise recursurile declarate împotriva sentinței civile nr. 3245/2012, pronunțată de Judecătoria Pitești în Dosarul nr. 15177/280/2011, a fost modificată sentința, în sensul că a fost respinsă acțiunea.

Instanța de disciplină a constatat că modificarea cererii de chemare în judecată a intervenit după prima zi de înfățișare, fiind astfel încălcate prevederile art. 132 C. proc. civ., în condițiile în care această modificare a presupus transformarea totală a cererii inițiale, atât sub aspectul părților cât și al obiectului, iar nu numai o întregire ori o modificare a pretențiilor față de pârâta din cererea inițială, C.I.

De asemenea, nu a mai fost examinată calitatea procesuală activă a reclamantului, deși prin încheieri anterioare s-a pus în vedere acestuia să depună acte în dovedirea calității procesuale active.

Tranzacția consfințită prin hotărârea menționată a fost încheiată între reclamantul M.M., pârâtul D.C.C., precum și pârâții D.C.V., C.R.M.R., C.E.C. și N.M.L., aceștia din urmă semnând tranzacția prin mandatar D.C.C.

În cazurile expuse, în cererile de intervenție care s-au depus în Dosarele nr. 9766/280/2011 și nr. 13667/280/2011 și care au fost ulterior disjunse, înregistrate separat sub nr. 13667/280/2011 și, respectiv, nr. 15177/280/2011 și repartizate manual la completul inițial învestit, nu a fost justificat și dovedit interesul titularilor cererilor de a interveni în pricinile care priveau alte persoane, obiectul cererilor formulate pe cale incidentală fiind distinct de cel al cererii principale, fiind, practic, cereri de chemare în judecată de sine stătătoare, care au fost introduse în dosare deja formate, cu scopul de a rămâne spre soluționare la completul care judeca cererea inițială. Această concluzie se desprinde și din faptul că, ulterior înregistrării separate a acestor cauze disjunse, titularul cererii a procedat la transformarea totală a acțiunii, atât sub aspectul părților, cât și sub aspectul obiectului, introducând în proces alte persoane decât cele care au figurat în cererea principală și deducând judecății cu totul alte pretenții decât cele expuse prin cererea de intervenție.

S-a apreciat că acest lucru contravine și principiului specializării și, cu atât mai mult, pârâta trebuia să-și dea seama de consecințele faptelor sale, având în vedere faptul că era titularul unui complet specializat în soluționarea litigiilor de drept funciar, iar un astfel de complet nu putea avea în lista de obiecte alocate spre soluționare obiectele cauzelor disjunse și, respectiv, reținute spre judecată.

În ceea ce privește Dosarul nr. 20544/280/2010, s-a reținut faptul că a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Pitești la data de 20 octombrie 2010 și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului de judecată C3, luni, prezidat de pârâta judecător.

Prin cererea ce formează obiectul acestui dosar, reclamanta SC A.C.M.R.R.P.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.E.C.I.C. SRL, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 66.579,43 RON reprezentând contravaloarea materialelor livrate, serviciilor prestate și utilităților consumate în baza contractului de subantrepriză din 7 aprilie 2009, prin care pârâta s-a obligat să execute lucrări pentru imobilul situat în Pitești, str. C.A.R.

În această cauză, până la data de 18 ianuarie 2012, au fost acordate 13 termene de judecată, fiind încuviințate și administrate probele solicitate de părți, inclusiv efectuarea unei expertize.

La data de 18 ianuarie 2012, s-a depus prin serviciul Registratură al Judecătoriei Pitești, de către pârâta SC C.E.C.I.C. SRL, un set de înscrisuri menționate în borderou respectiv: „acțiune, dovadă de conciliere, contract de lucrări din 5 octombrie 2010”, precizându-se că acestea vizează Dosarul nr. 20544/280/2010, cu termen la data de 31 ianuarie 2012.

În ședința publică din data 30 ianuarie 2012, conform mențiunilor existente în încheierea de ședință, instanța a pus în discuție cererea depusă de pârâtă, iar apărătorul acesteia a arătat că cererea nu are legătură cu cauza aflată pe rolul instanței, urmând a fi disjunsă.

Apărătorul reclamantei a arătat că nu se opune disjungerii.

Instanța a dispus, în temeiul art. 165 C. proc. civ., disjungerea cererii depusă la dosar de către pârâtă împreună cu actele însoțitoare, aceasta făcând obiectul unui dosar separat, care s-a înregistrat în regimul de evidență informatizat al instanței având ca obiect pretenții contractuale, cu termen la 12 martie 2012.

În temeiul acestei încheieri, cererea depusă prin registratură la data de 18 ianuarie 2012 a fost înregistrată sub un număr de dosar separat, respectiv nr. 1704/280/2012, care a fost repartizat manual la completul C3 de luni.

Ulterior, acest dosar a rulat la același complet, continuându-se procedura de judecată.

Din conținutul acțiunii depusă de SC C.E.C.I.C. SRL, rezultă că această societate comercială a chemat în judecată pe pârâta Primăria comunei R., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 109.506,64 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare la contractul de execuție din 5 octombrie 2010, având ca obiect „reabilitare și extindere Școala Generală comuna R.”.

Secția a reținut că, astfel, SC C.E.C.I.C. SRL nu a înțeles să formuleze în cadrul Dosarului nr. 20544/280/2010 o cerere reconvențională împotriva reclamantei ori o cerere de atragere a unor terți în proces, ci a promovat o acțiune separată, în contradictoriu cu o persoană juridică ce nu avea calitatea de parte în procesul inițial, iar pretențiile deduse judecății erau total distincte de cele din acțiunea inițială, care fusese înregistrată pe rolul instanței în urmă cu mai bine de un an.

Practic, singura legătură existentă cu dosarul inițial a reprezentat-o faptul că SC C.E.C.I.C. SRL figura ca parte în ambele cereri, însă în prima calitate de pârâtă, iar în a doua, în calitate de reclamantă.

Dosarul nr. 8084/280/2011 a fost înregistrat la data de 26 aprilie 2011 pe rolul Judecătoriei Pitești și a fost repartizat spre soluționare completului de judecată prezidat de judecătorul E.C.I.

Prin cererea ce formează obiectul acestui dosar, creditorul G.I. a solicitat validarea popririi, în contradictoriu cu debitorul C.S. și terțul poprit SC S.T. SRL.

În această cauză, au fost acordate șase termene de judecată la 27 iunie 2011, 2 august 2011, 7 noiembrie 2011, 19 decembrie 2011 și 6 februarie 2012, iar la termenul de judecată din data de 6 februarie 2012, conform mențiunilor existente în încheierea de ședință, au fost prezenți creditorul, personal și terțul poprit prin avocat, lipsind debitorul.

Apărătorul terțului poprit a solicitat amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de actele și lucrările dosarului, cerere la care creditorul s-a opus, însă instanța a admis cererea formulată de terțul poprit și, totodată, a pus în vedere acestei părți să depună la dosar actele solicitate, sub sancțiunea aplicării amenzii judiciare. S-a acordat termen în acest sens la data de 12 martie.

La finalul acestei încheieri este consemnat un referat având următorul conținut: „Referat după strigarea cauzei și acordarea termenului de judecată la data de 12 martie 2012, înainte de închiderea ședinței de judecată, respectiv la finalul acesteia, se prezintă debitorul C.S. împreună cu apărătorul ales, avocat C.C., căruia i s-a adus la cunoștință termenul acordat, dar se solicită instanței să se ia act că se depune delegație de reprezentare și cerere reconvențională de către debitor, având ca obiect contestație la poprire și suspendarea executării până la soluționarea acesteia, în contradictoriu cu intimatul, creditor G.I., intimat Biroul Executorului Judecătoresc V.I. și terțul poprit SC S.T. SRL.

Se solicită instanței în mod expres, să se primească cererea reconvențională, având în vedere obiectul acesteia, motivat de faptul că s-a pornit executarea silită de Biroul Executorului Judecătoresc V.I. în dosarul de executare din 2009, în temeiul titlului executoriu deținut de intimatul-creditor G.I., care insistă și este de rea-credință în continuarea executării silite. În susținere s-a depus proces-verbal de licitare din 31 ianuarie 2012, iar cererea reconvențională este legal timbrată cu suma de 200 RON și timbru judiciar de 0,15 RON.

Se depune cauțiune insistându-se asupra măsurii urgente de a se primi acțiunea și de a se dispune suspendarea de urgență față de situația reală care se face prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuală de către creditor G.I. și Biroul Executorului Judecătoresc V.I.

Instanța arată că nu poate să primească cererea reconvențională, dar se arată de debitorul-contestator că i se încalcă dreptul la justiție, iar în cel mai rău caz să fie primită cererea și să fie disjunsă în temeiul art. 165 C. proc. civ., chiar dacă nu este discutată în contradictoriu, să se acorde termen scurt în vederea soluționării urgente a cererii de suspendare pentru care s-a depus cauțiune.

Instanța pentru a nu încălca dreptul la justiție în temeiul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, disjunge cererea reconvențională având ca obiect contestație la executare și suspendare executare, urmând să formeze obiectul unui nou dosar separat, ce se va înregistra în Registrul de Evidență Informatizată al Instanței, în care contestatorul C.S. va avea termen în cunoștință, intimatul Biroul Executorului Judecătoresc V.I. va fi citat prin fax și cu mențiunea de a înainta copii certificate a dosarului de executare din 2009, intimatul G.I. și terțul poprit SC S.T. SRL prin agentul procedural al instanței”.

Referatul nu este semnat de către președintele completului de judecată, judecătorul E.C.I., ori de către grefierul de ședință.

Cererea menționată în acest referat este formulată de către debitorul C.S., în contradictoriu cu intimatul G.I. și cu terțul poprit SC S.T. SRL, solicitându-se prin aceasta anularea formelor de executare în ceea ce privește executarea silită prin poprire și suspendarea executării până la soluționarea irevocabilă a contestației.

Această cerere a fost înregistrată sub nr. 2702/280/2012, pe rolul Judecătoriei Pitești și a fost repartizată manual completului de judecată C3 luni, prezidat de judecătorul pârât.

În Dosarul nr. 8084/280/2011, la termenul de judecată din data de 12 martie 2012 s-a dispus suspendarea judecății în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ.

Pentru următorul termen stabilit în cauză la data de 9 aprilie 2012, creditorul G.I. a depus o cerere prin care a invocat nulitatea referatului întocmit după redactarea și semnarea încheierii din data de 6 februarie 2012, precum și nulitatea tuturor actelor următoare, inclusiv a disjungerii și formării Dosarului nr. 2072/280/2012 al Judecătoriei Pitești, invocându-se în acest sens faptul că referatul nu este semnat de către judecător, fiind incidentă nulitatea prevăzută de art. 258 pct. 1 C. proc. civ., referatul este nelegal și neprocedural, nefiind prevăzut de C. proc. civ. sau de regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Asupra acestei cereri, instanța s-a pronunțat prin încheierea de ședință din data de 9 aprilie 2012, dispunând respingerea cererii privind constatarea nulității referatului întocmit de către grefierul de ședință „având în vedere că referatul se întocmește de către grefierul de ședință și semnează tot de acesta și nu de către președintele completului de judecată”.

În ceea ce privește cele arătate mai sus, instanța de disciplină a subliniat faptul că măsurile privind disjungerea cererii, înregistrarea acesteia separată, acordarea termenului în cunoștință, citarea părților, stabilirea în sarcina acestora a obligației de a depune înscrisuri sunt, în mod evident, măsuri care vizează activitatea de judecată, iar nu simple consemnări ale modului de desfășurare a unei ședințe de judecată, măsuri pe care numai judecătorul le poate dispune, grefierul de ședință având doar obligația de a le consemna.

Instanța de disciplină a reținut că aceste măsuri au fost dispuse de către judecătorul E.C.I. cu încălcarea principiului contradictorialității, ulterior încheierii dezbaterilor și acordării termenului în Dosarul nr. 8084/280/2011, în prezența unei singure părți, fără ca părțile care au fost prezente la strigarea cauzei, în ordinea listei de ședință, să aibă posibilitatea de a formula apărări referitoare la o nouă cerere depusă la dosar.

În ceea ce privește măsura disjungerii, s-a reținut, în primul rând, faptul că cererea a fost depusă după ședința de judecată din data de 6 februarie 2012, nu a fost formulată de parte ca cerere reconvențională, ci modul în care este redactată duce la concluzia că aceasta ar reprezenta o cerere de sine stătătoare, formulându-se „contestație la poprire”, întemeiată pe prevederile art. 399, coroborat cu art. 401 alin. (3) și art. 404¹ și urm., fără a se indica drept temei de drept art. 119 C. proc. civ.

În dezbaterile ce au avut loc la momentul depunerii acestei cereri, în timpul ședinței de judecată din data de 6 februarie 2012, se consemnează că partea solicită instanței să se primească cererea reconvențională or, în această situație se impunea, ca prim pas, calificarea de către instanță a cererii astfel depuse, însă aceasta se putea realiza doar în cadrul procesului, cu respectarea principiului contradictorialității.

În acest fel, o cerere de sine stătătoare a fost primită nu la registratura instanței, și de către judecător, în timpul ședinței de judecată, însă cererea nu a fost supusă dezbaterilor contradictorii, iar urmare a disjungerii acestei cereri s-a format un nou dosar, care a fost repartizat manual aceluiași judecător, deși nu erau incidente prevederile referitoare la disjungere și, în consecință, nu erau întrunite cerințele art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

În cauza menționată, în afara cadrului procesual, pârâta judecător s-a învestit cu soluționarea unei cereri fără a fi în situația primirii unor cereri accesorii sau incidentale, fiind încălcate principiul publicității, contradictorialității, precum și prevederile referitoare la repartizarea aleatorie a cauzei.

Secția a apreciat că și în această situație pârâta judecător a încălcat prevederile din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești cu privire la repartizarea aleatorie a cauzelor, dar și drepturile procedurale ale părților, astfel cum s-a expus anterior.

În Dosarul nr. 11428/280/2011, având ca obiect anulare act în materia fondului funciar și care a fost repartizat aleatoriu completului specializat în materia fondului funciar, prezidat de către pârâta judecător, în camera de consiliu, fără citarea părților, instanța a încuviințat cererea de preschimbare a termenului de judecată, a disjuns cererea de revizuire și cererea de suspendare a executării unei hotărâri judecătorești formulată în cauză și a suspendat judecarea acțiunii inițial înregistrate, având ca obiect anulare act, până la soluționarea cererii de revizuire.

Instanța a dispus, așadar, o serie de măsuri care vizează activitatea de judecată, în cadrul unei ședințe de cameră de consiliu și fără a se proceda la citarea părților, procedură prevăzută doar pentru soluționarea cererii de preschimbare a termenului de judecată, încălcând dispozițiile prevăzute de art. 85 C. proc. civ., principiul publicității ședinței de judecată prevăzut de art. 121 C. proc. civ., precum și principiul contradictorialității.

Astfel, în cadrul acțiunii în anulare, reclamantul a depus o cerere pe care a calificat-o ca fiind completatoare, prin care se promova, de fapt, o cale extraordinară de atac împotriva unei sentințe pronunțată în anul 1997 de Judecătoria Pitești.

Nu există niciun motiv pentru care soluționarea unei căi extraordinare de atac să revină instanței învestită inițial de către reclamant cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect anulare act, impunându-se înregistrarea separată și repartizarea aleatorie a cererii de revizuire.

S-a considerat că o atare soluție, cum este cea adoptată de către pârâtă, permite părților să eludeze regula repartizării aleatorii, sub o aparentă aplicare a principiului continuității completului de judecată, prin depunerea la un dosar repartizat inițial aleatoriu, a unor cereri noi, total diferite de acțiunea inițială și care ar impune înregistrarea separată și repartizarea aleatorie, dar care, urmare a disjungerii, înfrâng aceste principiu, prin aplicarea dispozițiilor art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Instanța nu a dat eficiență principiului repartizării aleatorii; mai mult, a luat act de cererea intitulată completatoare, în camera de consiliu, când a și suspendat acțiunea introductivă, a disjuns cererea de revizuire, fixând termen la același complet, fără a dispune citarea părților și fără a pune în discuție cererea formulată și, respectiv, suspendarea acțiunii inițiale.

De asemenea, secția pentru judecători a reținut că, ulterior, pârâta a suspendat executarea sentinței a cărei revizuire s-a solicitat și a unei alte sentințe, modificate prin decizia instanței de recurs, dar și executarea silită pornită în baza acestor hotărâri, toate acestea în condițiile în care dispozițiile art. 325 C. proc. civ. prevăd expres termenii în care se dispune suspendarea în cadrul procedurii revizuirii.

În Dosarul nr. 12372/280/2011, prin sentința nr. 637 din 14 februarie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 7355/2004(7342/280/2004), completul compus din judecătorul E.C.I.a a admis acțiunea formulată de către reclamanți, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și a constatat dreptul de proprietate al acestora asupra unor imobile construcții, situate pe terenul în suprafață de 7200 mp, din comuna C., oraș Mioveni (în acest mod se solicitase în acțiune constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor situate pe teren).

În considerentele hotărârii, se reține caracterul acțiunii ca fiind cel al unei acțiuni în constatare declarativă, cu efecte relative, care nu poate vătăma astfel interesul vreunui terț, ce ar putea pretinde vreun drept asupra acestor bunuri. Acțiunea s-a soluționat fără a exista în cauză pârâți și fără a se efectua expertize de specialitate, procedându-se la administrarea probei cu înscrisuri și a celei testimoniale.

La data de 26 mai 2011, reclamanții au formulat cerere de îndreptare eroare materială strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 637 din 14 februarie 2005, solicitând a se menționa constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor și terenului.

La data de 3 iunie 2011, reclamanții au formulat o cerere precizatoare, arătând că cererea este o contestație la titlu, întemeiată pe art. 401 C. proc. civ., solicitându-se lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului de proprietate. S-a invocat faptul că la intabularea imobilului s-a constat această omisiune. Nu s-a făcut vorbire sau dovada existenței unei executări silite în curs.

Prin încheierea din data de 20 iunie 2011, s-a dispus disjungerea cererii, precizându-se în cuprinsul încheierii că cererea disjunsă, având ca obiect contestație la titlu, se va judeca pe calea procedurii necontencioase, ca și sentința ce reprezintă titlul contestat.

Prin sentința nr. 7040, pronunțată la data de 4 iulie 2011, s-a admis cererea și s-a dispus lămurirea întinderii și exercitării sentinței civile nr. 637 din data de 14 februarie 2005, în sensul menționat de reclamanți. Hotărârea dată a devenit irevocabilă, reclamanții arătând că nu declară apel.

În această situație s-a reținut că, inițial, instanța a fost învestită cu o cerere de îndreptare eroare materială, care, în mod corect, a revenit spre soluționare judecătorului fondului. Această cerere a fost însă precizată, în sensul că reprezintă o contestație la titlu. Or, o astfel de cerere este o cerere complet nouă, cu un regim procedural diferit și care nu justifică soluționarea în continuare de către judecătorul fondului. Cererea a fost însă reținută spre soluționare, după disjungere și admisă, încălcându-se în acest mod dispozițiile privind distribuirea aleatorie a cauzelor.

În Dosarul nr. 14243/280/2011, cu a cărui soluționare a fost învestit completul compus din judecătorul E.C.I., la termenul din data de 30 aprilie 2012 s-a reținut că G.M.R.A. și Z.D. nu justifică interes pentru a formula o cerere de intervenție în cauză, obiectul cererii fiind total diferit și distinct, în sensul obligării C.L.F.F. Bascov la punerea în posesie, invocând un drept propriu și validarea după un alt autor decât cel al reclamantului în cauză.

Instanța a respins în principiu cererea de intervenție, în condițiile art. 165 C. proc. civ., a disjuns cererea astfel promovată, formând dosar separat, nr. 8842/280/2012, reținut spre soluționare de către același complet.

Din chiar motivarea dată de către instanță soluției de respinge a admisibilității în principiu a cererii de intervenție, rezultă că aceasta reprezintă o cerere cu un obiect total diferit de cel al acțiunii introductive.

Secția pentru judecători a reținut că practica Judecătoriei Pitești în astfel de situații este în concordanță cu dispozițiile legale și nu în maniera în care a procedat pârâta judecător, fiind identificate dosare în care au fost formulate cereri de intervenție, care, după ce au fost puse în discuția părților și, respectiv, admise în principiu, au fost disjunse.

Din examinarea înscrisurilor ce aparțin dosarelor având ca obiect pronunțarea hotărârii care sa țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, ce au fost soluționate de către judecătorul E.C.I., secția a reținut că Dosarul nr. 5029/280/2012 a fost înregistrat la data de 21 martie 2012, pe rolul Judecătoriei Pitești, fiind repartizat aleatoriu în sistem informatic prin programul ECRIS completului de judecată C10M.

Prin cererea ce formează obiectul acestui dosar, reclamantul D.O. a chemat în judecată pe pârâții I.M. și R.D.O., solicitându-se să se constate că, la data de 6 iulie 2010, pârâții i-au vândut imobilul situat în municipiul Pitești, Str. T., compus din teren în suprafață de 199 mp și construcție, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare și să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

La data înregistrării acestei cereri, au fost efectuate de către grefierul registrator verificările în sistemul ECRIS cu privire la existența unor cereri formulate de aceleași persoane împotriva acelorași persoane și având același obiect, în conformitate cu prevederile art. 95 alin. (1¹) din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Conform acestui referat, a fost identificat un dosar în care cererea era formulată de aceleași persoane împotriva acelorași persoane și având același obiect.

Referatul întocmit de către grefierul registrator a fost atașat cererii de chemare în judecată.

Prin rezoluția întocmită de către pârâta judecător au fost dispuse, potrivit art. 97 alin. (1) din regulamentul de ordine interioară al instanțelor, măsurile necesare în scopul pregătirii judecății, stabilindu-se în acest sens că se va preciza valoarea câtimii obiectului, pentru a se timbra la valoare, conform art. 2 din Legea nr. 146/1997.

Nu au fost dispuse, însă, și măsurile prevăzute de art. 97 alin. (3) din același regulament, în sensul atașării dosarelor indicate în referat pentru primul termen de judecată în dosarul nou format.

Din înscrisurile aflate în dosarul Inspecției Judiciare, rezultă că, în Dosarul nr. 6118/2011 a fost pronunțată sentința civilă nr. 8928 din 27 septembrie 2011, care a avut același obiect și aceleași părți, prin care a fost respinsă cererea reclamantului, însă, pârâta judecător nu a verificat dacă există sau nu autoritate de lucru judecat față de această cauză și nici nu a trimis cauza la completul inițial învestit, conform hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 829/2011.

În Dosarul nr. 5029/280/2012, la termenul din data de 2 mai 2012 s-a învederat, printr-o cerere precizatoare, faptul că părțile au ajuns la un acord de mediere, potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 și prin care s-a formulat o cerere de ajutor public judiciar, constând în scutirea de la plata taxei de timbru.

Conform încheierii de ședință de la termenul din data de 2 mai 2012, pârâții au declarat în fața instanței că s-au prezentat la notar, dar nu s-a putut face intabularea imobilului „deoarece nu sunt acte”.

Au fost acordate ulterior termene de judecată la: 16 mai 2012, 13 mai 2012 și apoi la data de 27 iunie 2012, în vederea soluționării cererii de ajutor public judiciar.

La termenele menționate, precum și la termenul din data de 20 iunie 2012, completul de judecată a fost prezidat de către judecătorul A.C.D.

La termenul din data de 20 iunie 2012, judecătorul A.C.D. a dispus emiterea unei adrese către reclamant, cu mențiunea de a depune la dosarul cauzei actul de proprietate în privința imobilului ce formează obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare din 6 iulie 2010 și adresa din 29 ianuarie 2003 emisă de către Ministerul Culturii și Cultelor, acordând termen la data de 10 octombrie 2012.

S-a subliniat faptul că solicitarea acestor înscrisuri s-a făcut avându-se în vedere mențiunile existente în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare din 6 iulie 2010 și anume faptul că Ministerul Culturii și Cultelor D.J.C.C.P.C.N. Argeș a emis adresa din 23 ianuarie 2003, prin care se menționează că imobilul obiect al masei succesorale este monument istoric, clasat în lista monumentelor istorice din Județul Argeș, sub numele de „Casele M.”, prevăzându-se în antecontractul menționat că „până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică se vor obține toate avizele și autorizațiile necesare înstrăinării acestui imobil”.

Ulterior, respectiv la data de 26 noiembrie 2010, părțile au încheiat un act adițional la acest antecontract, în care se precizează că „datorită cauzelor obiective care au dus la respingerea cererii de intabulare a imobilului și faptului că nu s-au putut efectua demersurile pentru obținerea avizului de la Ministerul Cultelor, noi părțile contractante am hotărât să prelungim termenul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în intravilanul municipiului Pitești Str. T., care a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, până la data de 15 martie 2011”.

La termenul de judecată din data de 10 octombrie 2012, completul de judecată a fost prezidat de către pârâta judecător E.C.I.

Din încheierea pronunțată la acest termen de judecată, rezultă că părțile nu au mai fost interpelate sub aspectul depunerii actelor menționate în încheierea de ședință din data de 20 iunie 2010, deși la dosarul cauzei, până la acest termen, nu fuseseră depuse aceste înscrisuri și nici nu s-a revenit de către judecător asupra măsurii dispuse prin încheierea anterioară.

La data de 17 octombrie 2012, s-a pronunțat sentința civilă nr. 8461/2012, prin care a fost admisă acțiunea precizată, formulată de către reclamantul D.O., în contradictoriu cu pârâții I.M., R.D.O., prin procurator B.C., a fost consfințită învoiala părților, conform Acordului de Mediere încheiat la data de 14 martie 2012, privind vânzarea de către D.P.O. a imobilului situat în intravilanul municipiului Pitești, Str. T., compus din suprafața de teren de 199 mp, teren împreună cu o locuință construită din cărămidă, conform antecontractului de vânzare-cumpărare.

Această hotărâre a avut ca și bază exclusiv acordul de mediere, neexistând la dosar niciun act care să ateste dreptul de proprietate al vânzătorilor asupra imobilului vândut.

La dosarul cauzei nu există extrasul de carte funciară ori certificatul de sarcini cerut de prevederile art. 3² din Legea nr. 146/1997, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 276/2009, dispoziții legale care au instituit obligația instanței de judecată învestită cu soluționarea unei cereri care să țină loc de act autentic de înstrăinare a unui imobil de a solicita extras de carte funciară pentru bunurile imobile ce au carte funciară deschisă sau certificatul de sarcini pentru imobilele care nu au carte funciară deschisă.

În cauzele ce au ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanța are obligația de a verifica dacă acordul de voință al părților, consfințit de antecontractul de vânzare-cumpărare, îndeplinește condițiile legale pentru transferul dreptului de proprietate, iar în acest sens o condiție esențială este ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut, fapt care se dovedește cu titlu de proprietate.

În această cauză, în plus față de aceste cerințe, se pune o problemă particulară, și anume împrejurarea că imobilul era clasificat în categoria monumentelor istorice, astfel încât, în vederea înstrăinării, erau necesare avizele și autorizațiile cerute de prevederile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Inexistența acestor avize și autorizații a constituit motivul pentru care părțile au convenit un alt termen pentru îndeplinirea obligației de a se prezenta la notariat în vederea întocmirea actului autentic de vânzare-cumpărare și, totodată, a reprezentat motivul pentru care o cerere anterioară, având același obiect și care s-a judecat între aceleași părți, a fost respinsă prin sentința civilă nr. 8928 din 27 septembrie 2011.

În concluzie, instanța disciplinară a apreciat că sentința civilă nr. 8461/2012 a fost pronunțată de către pârâta judecător E.C.I. exclusiv în baza acordului de mediere, fără a se face minime verificări pentru a se constata dacă cererea întrunea condițiile impuse de lege, neexistând la dosar niciun fel de înscris care să ateste calitatea de proprietari a pârâților asupra lucrului vândut. În aceste condiții, s-a luat act de încheierea între părți a unui acord de mediere, fără ca instanța să verifice condițiile de formă și de fond, conform prevederilor art. 58 alin. (4) din Legea nr. 192/2006, eludându-se, astfel, norme imperative precum cele prevăzute de Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Și în Dosarul nr. 17015/280/2011 al Judecătoriei Pitești, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cauză soluționată de judecătorul E.C.I., s-a constatat nerespectarea prevederilor art. 3² din Legea nr. 146/1997 modificată prin Legea nr. 276/2009.

Astfel, la dosarul cauzei nu s-a depus extras de carte funciară sau certificat de sarcini; s-a depus un titlu de proprietate privind pe promitenta-vânzător, autoarea pârâtelor, însă nu și înscrisuri din care să rezulte că acestea sunt moștenitoarele promitentei-vânzător. Prin sentința nr. 5823 din 11 iunie 2012, s-a luat act de tranzacție, hotărârea devenind irevocabilă prin nerecurare.

Secția pentru judecători a apreciat că, prin modalitatea în care pârâta judecător a soluționat cauzele având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a imobilelor construcții și terenuri, cu consecința transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilelor, în condiții lipsite de transparență și predictibilitate, au fost încălcate dispozițiile prevăzute de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 71/1996 a cadastrului și publicității imobiliare și ale art. 3² din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Instanța de disciplină a mai apreciat că în dosarele exemplificate, pârâta judecător nu a respectate prevederile art. 3² din Legea nr. 146/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 276/2009, care instituie o obligație a instanței de judecată învestită cu soluționarea unei cereri care să țină loc de act autentic de înstrăinare a unui bun imobil, de a solicita extras de carte funciară pentru bunurile imobile ce au carte funciară deschisă sau certificat de sarcini pentru imobilele care nu au carte funciară deschisă și certificat fiscal emis de compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale.

De asemenea, s-a reținut și faptul că pârâta judecător nu a verificat dacă taxa judiciară de timbru achitată de părți este în cuantumul legal, neexistând vreo dovadă că s-a verificat cuantumul taxei de timbru în raport cu valoarea imobilelor, conform art. 3¹ alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, iar însăși valoarea imobilelor nu este clar determinată.

Instanța de disciplină a reținut că modalitatea în care au fost soluționate de către pârâta judecător E.C.I. cererile având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobile, precum și încălcările normelor procedurale indicate cu ocazia analizării fiecărui dosar în parte, respectiv a normelor ce reglementează modalitatea de soluționare a cererilor de intervenție, a cererilor de suspendare, precum și stabilirea și aplicarea taxelor judiciare de timbru, conduc la concluzia că aceasta a fost consecința nesocotirii din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, a normelor de drept material ori procesual ce erau incidente în aceste pricini.

De asemenea, s-a apreciat că au fost încălcate dispozițiile legale cu privire la publicitatea ședinței de judecată, prevăzute de art. 121 C. proc. civ., dispozițiile legale cu privire la contradictorialitatea fazei de judecată, dispozițiile prevăzute de art. 132 C. proc. civ. cu privire la termenul până la care se poate modifica o cerere de chemare în judecată, dispozițiile prevăzute de art. 85 C. proc. civ. cu privire la citarea părților, precum și dispozițiile prevăzute de art. 67 C. proc. civ. cu privire la reprezentarea părților în procesul civil.

Sub aspectul laturii subiective, secția a reținut că modul de soluționare de către pârâta judecător a cauzelor exemplificate este expresia gravei neglijențe în exercitarea funcției, prin nesocotirea normelor procedurale și regulamentare menționate, pârâta neavând nicio justificare față de modul în care a aplicat sau nu a aplicat dispozițiile legale, față de modalitatea în care a administrat actul de justiție și, respectiv, a soluționat aceste cauze, existând o vădită contradicție cu dispozițiile legale aplicabile.

Totodată, secția a apreciat că pârâta judecător nu a respectat dispozițiile cu privire la repartizarea aleatorie a cauzelor, aceasta fiind o consecință a încălcării normelor procedurale referitoare la primirea, soluționarea ori disjungerea unor cereri accesorii sau incidentale, cu consecința aplicării eronate a prevederilor art. 99 alin. (6) din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Secția pentru judecători a considerat că faptele săvârșite de către pârâta judecător E.C.I. întrunesc elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. h) și m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată (în reglementarea în vigoare anterior modificării prevederilor menționate prin Legea nr. 24/2012) pentru faptele comise anterior datei de 25 ianuarie 2012, acelea de exercitare a funcției, inclusiv nerespectarea normelor de procedură cu gravă neglijență, respectiv nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, iar faptele comise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 24/2012 întrunesc elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. o) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, constând în respectarea în mod repetat a dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor și exercitarea funcției cu gravă neglijență.

La individualizarea sancțiunii, aplicată în condițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de disciplină a avut în vedere împrejurările, gravitatea concretă, precum și consecințele faptelor săvârșite de către pârâta judecător.

Secția pentru judecători a reținut că pârâta este titulară a unui complet specializat în materia fondului funciar încă de la înființarea acestor complete la nivelul instanței, funcționând în mod constant în această materie, iar complexitatea cauzelor în materia fondului funciar este una ridicată, aspectele ce se impun a fi soluționate prezentând de multe ori grade de dificultate sporită, iar probatoriul ce se impune a fi administrat fiind unul complex.

S-a relevat că, din situațiile statistice al Judecătoriei Pitești, rezultă că numărul dosarelor înregistrate pe rolul completului al cărui titular este judecătorul E.C.I. s-a situat, în mod constant, peste media instanței, însă complexitatea cauzelor rulate pe aceste complet depășește cu mult această medie (de exemplu, pentru anul 2011, complexitatea dosarelor rulate de către pârâta judecător a fost de 32727, în timp ce pentru celelalte complete, acest indicator nu a depășit, decât în cazuri excepționale, 15000 puncte).

Tot astfel, s-a reținut că, din declarațiile date de magistrații propuși ca martori de către pârâta judecător, a rezultat că ședințele prezidate de către aceasta aveau o durată mare (la fel ca și cel de al doilea complet ce a funcționat în materie funciară în anul 2012) și, dată fiind lipsa sălilor de ședință (situație remediată ca urmare a mutării Tribunalului Argeș, din 2012, într-un nou sediu), ora de începere a ședințelor era decalată, ceea ce conducea de multe ori la prelungirea duratei acestora la ore târzii, 20.00-21.00. Întrucât judecătorul proceda la efectuarea pronunțărilor în ziua ședinței de judecată, finalizarea activităților aferente ședinței se realiza după orele 23.00-24.00.

La individualizarea sancțiunii, a fost avut în vedere și faptul că, din declarațiile colegilor magistrați, a rezultat că judecătorul E.C.I. este un magistrat dedicat profesiei, preocupat de studiu, pasionat de materia specializată în care judecă (sens în care a participat la diferite seminarii cu teme în domeniu).

Ținând cont de toate aceste împrejurări, secția a apreciat că se justifică aplicarea unei sancțiuni care să nu o îndepărteze din magistratură, dar care, în același timp, să îi atragă atenția asupra gravității faptelor și a urmărilor acestora.

Împotriva hotărârii instanței de disciplină a declarat recurs judecătorul E.C.I., în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Motivele de recurs invocate de către recurentă vizează, în esență, nelegalitatea hotărârii atacate, din perspectiva neîntrunirii elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa, atât în ceea ce privește latura obiectivă, cât și referitor la existența laturii subiective, dar și netemeinicia hotărârii sub aspectul modului de individualizare a sancțiunii aplicate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut, sub un prim aspect, că, referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, instanța de disciplină a reținut în mod eronat că magistratul ar fi încălcat anumite norme de drept substanțial, cuprinse în C. proc. civ., și în legi speciale, respectiv Legea nr. 146/1997, Legea nr. 7/1996, Legea nr. 422/2001, Legea nr. 192/2006, Legea nr. 36/1995. Aceasta, deoarece, în opinia magistratului, o parte din faptele reținute ca dovezi în sensul săvârșirii abaterii disciplinare nu ar fi încălcări ale prevederilor legale invocate și niciuna dintre faptele reținute nu ar constitui o greșită apreciere asupra probelor, raportat la dispozițiile legale menționate, nu ar contura și nu ar dovedi existența laturii subiective, respectiv a vinovăției, astfel cum a fost stabilită, „respectiv rea-credință sau gravă neglijență”.

Cu referire doar la unele dosare în care s-au constatat încălcări ale normelor procedurale ori ale dispozițiilor referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor, recurenta a expus pe larg aspectele reținute în acțiunea disciplinară, precum și în considerentele hotărârii instanței de disciplină, prezentând punctual aspecte care ar justifica măsurile pe care le-a dispus în respectivele spețe.

Astfel, în ceea ce privește Dosarul nr. 9766/280/2011, contrar celor reținute în hotărâre, ar fi fost depuse toate înscrisurile din care rezultă calitatea și interesul procesual al părților, precum și dreptul de proprietate dobândit de către pârâtă pe cale succesorală, nefiind necesară depunerea extrasului de carte funciară sau a certificatului de sarcini.

Referitor la măsura disjungerii cererii de intervenție, recurenta a susținut că aceasta nu trebuia dezbătută în dosarul inițial, în situația în care urma a se pronunța o hotărâre de expedient și nici nu putea fi transmisă cererea respectivă compartimentului Registratură, întrucât cererea avea legătură în mod vădit cu cauza inițial înregistrată.

Cu privire la toate cauzele ce au format obiectul verificării, s-a subliniat de către recurenta judecător faptul că acestea i-au fost repartizate aleatoriu, ceea ce ar exclude presupunerea că ar fi urmărit vreun interes în soluționarea lor. În același sens, s-a arătat că solicitarea părților, intitulate fiecare „cerere de intervenție” au fost depuse prin registratura instanței, referirea părților la o cauză civilă aflată pe rol determinând atașarea acestora la dosarele pe care magistratul le-a primit spre soluționare.

Consideră recurenta că existența unei legături directe sau mai puțin strânsă cu cauzele nu i-ar fi îndreptățit un refuz de a se pronunța asupra acestora, după cum reținerea respectivelor cereri de intervenție și judecarea lor alături de cererile principale, în condițiile în care părțile inițiale puseseră capăt litigiilor prin tranzacție, a apreciat că ar fi avut drept consecință o tergiversare a soluționării pricinilor inițiale și ar fi determinat afectarea interesului procesual al părților. De asemenea, se apreciază că disjungerea cererilor de intervenție a fost o măsură firească și în interesul soluționării cu celeritate a cauzelor. Nu i se poate reproșa, se consideră, faptul că nu ar fi examinat conținutul acestor cereri de intervenție și că nu ar fi îndrumat părților la formularea unor acțiuni principale separate, dat fiind că, în opinia judecătorului E.C.I., efectul disjungerii era, practic, același.

În acest context, recurenta a susținut că nu i se poate imputa încălcarea regulilor privind repartizarea aleatorie a cauzelor, întrucât , „în mod vădit” ar fi fost respectate prevederile art. 11 din Legea nr. 304/2004 și practica în materie de la nivelul Judecătoriei Pitești și de la cel al Tribunalului Argeș, iar textul art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești ar reglementa, fără echivoc, păstrarea cauzei disjunse de către completul inițial învestit, cu scopul asigurării continuității completului de judecată.

Cât privește abaterea disciplinară privind încălcarea principiului repartizării aleatorii a dosarelor, analiza acestei abateri ar implica, după părerea recurentei, dovedirea interesului subiectiv al magistratului și a favorizării uneia dintre părți, respectiv, a afectării interesului personal al părții adverse.

În speță, Inspecția Judiciară nu ar fi fost în măsură să probeze o asemenea rezoluție subiectivă, iar împrejurarea că marea majoritate a hotărârilor ar fi intrat în puterea lucrului judecat, fie prin neatacare, fie prin respingerea căilor de atac, ar confirma legalitatea și temeinicia soluțiilor pronunțate.

Relativ la Dosarul nr. 13667/280/2011, în care s-a depus o cerere de intervenție, în contradictoriu cu o persoană față de care reclamantul renunțase la judecată, magistratul a susținut că, întrucât cererea viza o persoană care nu mai avea calitatea de pârât, ca urmare a precizării cererii introductive, nu era necesar să fie pusă în discuția contradictorie a părților, dat fiind că nici reclamantul și nici pârâtul „nu aveau interese legate de cele ale intervenientului”.

Recurenta a menționat că, în considerarea principiului disponibilității, părțile au dreptul de a-și modifica obiectul cererii inițiale, neputându-se imputa judecătorului că ar fi acceptat schimbarea totală a obiectului cererilor inițiale, renunțarea parțială la judecată față de anumiți pârâți, introducerea în cauză a altor persoane, nici faptul că părțile nu sunt în măsură sau nu doresc administrarea unui probatoriu complet, interpretarea rolului activ al instanței neputând încălca aceste principiu al disponibilității.

În privința încălcării dispozițiilor procedurale referitoare la citarea și reprezentarea părților în procesul civil, s-a precizat că niciuna dintre hotărârile examinate nu au fost desființate sau casate, aspect considerat semnificativ în dovedirea lipsei de fundament al încălcărilor imputate din această perspectivă.

Și în ceea ce privește stabilirea taxelor judiciare de timbru, recurenta consideră că și-a îndeplinit în mod corect îndatoririle profesionale, în condițiile în care legislația ar fi ambiguă, ar conține numeroase derogări, iar în materia litigiilor de fond funciar normele privind timbrajul nu se aplică.

Printr-o altă critică, magistratul a susținut că verificarea aspectelor semnalate asupra unor cauze aflate pe rol, în fond sau în căi de atac, excede atribuțiilor de control ale Inspecției Judiciare și ale secției pentru judecători, fiind atributul instanțelor de control judiciar, singurele în măsură să cenzureze eventualele erori de judecată.

Cu referire și la Dosarele nr. 20544/280/2010, nr. 2072/280/2012 și nr. 15177/280/2011, autoarea recursului a subliniat că nu a nesocotit, conform art. 99¹ din Legea nr. 303/2004, cu știință, normele de drept material sau procesual, nu a urmărit sau acceptat vătămarea unei persoane, iar culpa ar fi scuzabilă, pentru că nu a existat rea-credință.

În cadrul unei alte critici, recurenta judecător a arătat, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 99 lit. h) și m) din Legea nr. 303/2004, întrucât nu ar fi fost probată reaua-credință și nici grava neglijență, ca forme ale vinovăției.

Din acest punct de vedere, s-a specificat că nu au fost avute în vedere considerentele de ordin teoretic și jurisprudențial, de interpretare logică, juridică, precum și principiile de drept avute în vedere și indicate în apărare.

În fine, recurenta a critica hotărârea atacată din perspectiva modului de individualizare a sancțiunii disciplinare.

Dezvoltându-se această susținere, s-a susținut că sancțiunea aplicată este nejustificat de aspră, în raport cu o serie de împrejurări obiective învederate atât în cadrul cercetării prealabile, cât și în cursul soluționării acțiunii disciplinare, împrejurări ce vizează îndelungata sa experiență profesională și rezultatele foarte bune obținute pe acest plan, încărcătura mare și gradul de complexitate deosebită a cauzelor soluționate în ședințele sale de judecată.

Pentru a dovedi existența volumului mare de activitate și gradul de încălcare al ședințelor civile la nivelul Judecătoriei Pitești, recurenta E.C.I. a depus la dosar, în recurs, în cadrul probei cu înscrisuri, trei memorii formulate de o parte din judecătorii instanței menționate, adresate conducerii judecătoriei, precum și secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care se semnalau aceste aspecte și prin care se solicita luarea unor măsuri în vedere repartizării dosarelor pe complete, în mod echitabil, prin schimbarea componenței secției.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în principal, în sensul respingerii acțiunii disciplinare, ca nefondată, iar în subsidiar, în sensul înlocuirii sancțiunii disciplinare aplicate cu altă sancțiune mai ușoară, respectiv avertismentul.

Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și a reiterat situația de fapt și argumentele de drept care susțin legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea nr. 1/J din 20 februarie 2013 a secției pentru judecători.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de către recurentă, a apărărilor intimatei, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Motivele de nelegalitate invocate de către recurentă relativ la abaterile disciplinare reținute în sarcina sa au în vedere încălcări ale legii de drept substanțial, respectiv ale art. 99 lit. h) și m) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, și ale art. 99 lit. o) și t) teza a II-a din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 24/2012, cu referire la mai multe norme cuprinse în C. proc. civ. și în legi speciale, anume Legea nr. 146/1997, Legea nr. 7/1996, Legea nr. 422/2001, Legea nr. 192/2006 și Legea nr. 36/1995.

Susținerile recurentei din această perspectivă vizează, în fapt, o greșită apreciere asupra probelor, raportat la dispozițiile legale enunțate, precum și asupra existenței laturii subiective, respectiv a vinovăției.

Aceste ipoteze nu se regăsesc, însă, în conținutul hotărârii atacate.

Abaterea disciplinară prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, constă în „exercitarea funcție, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credință sau din gravă neglijență, dacă fapta nu constituie infracțiune”.

În aceeași formă a legii menționate, art. 99 lit. m) prevedea că este abatere disciplinară „nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor”.

După modificările aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 24/2012, legiuitorul a stabilit că, potrivit art. 99 lit. t) „exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență” și, respectiv, conform art. 99 lit. o) „nerespectarea în mod grav sau repetat a dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor”.

Aceste norme vin în completarea celor prevăzute de art. 4 din legea menționată, care dispune că judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și obligațiile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor; precum și a celor reglementate de art. 7 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, care prevede că judecătorii și procurorii au îndatorirea că promoveze supremația legii, a statului de drept și să apere drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.

În speță, în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea de atac a recursului, se constată că sunt întrunite elementele constitutive ale acestor abateri reținute în sarcina judecătorului E.C.I.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei: cereri formulate de părți în cauzele analizate, sentințele pronunțate de recurentă, minute, încheieri, adrese, procese-verbale, referate, fișe ale datelor evidențiate în aplicația ECRIS pentru dosarele în discuție, situații statistice relative la aceste dosare, rezultă că, sub aspect obiectiv, faptele reținute au natura unor acte de justiție înfăptuite cu înfrângerea unei valori sociale.

În cauză, valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la realizarea activității de justiție, atât în sensul larg, cât și în sensul restrâns al acestei noțiuni, care presupune, pe lângă organizarea și funcționarea organelor judiciare, și înfăptuirea corectă a actului de justiție.

Gravitatea conduitei disciplinare a recurentei a fost determinată de încălcarea repetată și sistematică a normelor regulamentare privind repartizarea aleatorie a cauzelor, precum și a mai multor norme generale, de procedură, ca și din legi speciale, în instrumentarea anumitor dosare.

Sub acest aspect, este de observat că situația de fapt reținută prin hotărâre este de netăgăduit, ea fiind dovedită prin materialul probator administrat în faza cercetării prealabile, fără a fi infirmată prin vreun alt mijloc de dovadă administrat în prezenta cale de atac.

Maniera personală în care cereri de sine stătătoare (intitulate „cereri de intervenție” sau „cerere reconvențională”) au fost primite de către recurenta judecător, fie prin registratura instanței, fie în timpul ședinței de judecată, în cadrul unor procese pe rol, cu care nu aveau legătură, care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților sau a căror admisibilitate în principiu nu a fost examinată și care au fost disjunse de către magistrat, pentru ca, urmare a disjungerii acelor cereri, să se formeze un nou dosar, pe care judecătorul și l-a repartizat manual, reprezintă, așa cum corect a reținut secția pentru judecători, o încălcare a dispozițiilor art. 11 și ale art. 53 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 93 alin. (1), ale art. 95 alin. (1) și ale art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, referitoare la distribuirea aleatorie a cauzelor.

Susținerile recurentei formulate sub acest aspect nu pot fi primite, acestea constituind interpretări personale, care nu sunt în concordanță cu interpretarea logică, teleologică și gramaticală a textelor legale menționate.

În condițiile în care recurenta însăși recunoaște că respectivele cereri nu reprezentau cereri accesorii sau incidentale în respectivele cauze, ci erau cereri total distincte, aceasta nu se putea prevala de principiul continuității pentru menținerea soluționării lor la același complet și nici de vreo justificare legală a măsurii disjungerii, care presupunea, pe de o parte, o învestire legală prealabilă, realizată cu respectarea normelor de repartizare aleatorie, iar pe de altă parte, respectarea dispozițiilor procedurale în materia disjungerii.

Împrejurarea că „cererile de intervenție” au fost depuse prin registratura instanței nu are semnificația unei repartizări aleatorii, după cum pretinde magistratul, atâta vreme cât acele cereri, deși erau formulate în cadrul unor dosare aflate pe rol (acestea din urmă, într-adevăr, repartizate aleatoriu) nu aveau legătură cu cauzele respective, cele mai multe fiind formulate chiar în materii diferite, având obiecte și părți distincte.

În atare situație, nu au relevanță nici susținerile judecătorului, propuse prin motivele de recurs, referitoare la o eventuală tergiversare a soluționării cauzelor principale prin judecarea cererilor de intervenție alături de cererile inițiale, la faptul că magistratul nu putea să refuze să se pronunțe asupra acelor cereri și la interpretarea personală privind rolul activ al judecătorului, în raport cu efectul disjungerii.

În contextul expus, se reține că nici argumentul jurisprudențial sau de text invocat sub acest aspect, nu poate fi reținut în sensul acordat de autoarea recursului.

Este adevărat că dispozițiile art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești reglementează cu claritate păstrarea cauzei disjunse, de către completul inițial învestit, aceasta fiind și practica Tribunalului Argeș și a Judecătoriei Pitești, însă ceea ce se reproșează în speță judecătorului, este modalitatea în care, cu încălcarea normelor legale incidente, acesta a dispus măsura procesuală a disjungerii.

Semnificativ, în acest sens, este faptul că, de exemplu, verificările Inspecției Judiciare au relevat că în dosarele instrumentate de către alți judecători din cadrul Judecătoriei Pitești, instanța s-a pronunțat mai întâi asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție și abia după admiterea acesteia în principiu, acolo unde s-a impus, a dispus disjungerea și înregistrarea cauzei pe rolul aceluiași complet.

Nu sunt întemeiate nici criticile recurentei privind încălcarea normelor de drept substanțial, cu referire la dispozițiile prevăzute în C. proc. civ. și în legi speciale.

Este adevărat că actul de judecată nu poate fi supus cenzurii în acest cadru, însă modalitatea în care judecătorul a înțeles să respecte aceste norme, clare și imperative, poate fi examinată într-o astfel de procedură.

Sub acest aspect, se constată că, pentru fiecare situație în parte, a fost dovedită încălcarea prevederilor legale reținute, recurenta neinfirmând prin niciun mijloc de probă și prin nicio susținere pertinentă situația de fapt stabilită în cauză.

Tot sub aspectul abaterii astfel conturate, este nerelevant că, deși recurenta judecă în complet specializat în materia fondului funciar, i se repartizează și cauze în materia civilă, această împrejurare fiind corect reținută de instanța de disciplină.

Prin criticile și apărările formulate, recurenta E.C.I. încearcă să minimalizeze importanța nesocotirii tuturor acestor prevederi legale, precum și consecințele respectivelor încălcări.

Or, din probele administrate, a rezultat că acțiunile recurentei și atitudinea manifestată de către aceasta în realizarea activității de justiție au fost neconforme cu obligațiile profesionale ce îi reveneau în calitate de judecător, cu consecințe negative asupra drepturilor procesuale ale părților, asupra imaginii și prestigiului justiției.

Înalta Curte constată că și sub aspect subiectiv instanța de disciplină a stabilit corect că abaterile disciplinare reținute în sarcina recurentei s-au săvârșit cu gravă neglijență (iar nu cu rea-credință, cum se susține în calea de atac).

Maniera proprie prin care recurenta a înțeles să încalce normele privind repartizarea aleatorie a cauzelor și să nu aplice dispoziții legale imperative, cu consecințe asupra calității actului de justiție, a transparenței și predictibilității acestuia, numărul cauzelor în care s-au constatat încălcările respective, cât și multitudinea și diversitatea normelor legale încălcate, amplificate de ușurința cu care magistratul a nesocotit obligațiile ce revin judecătorilor, potrivit reglementărilor ce guvernează statutul acestei profesii, denotă existența elementului subiectiv de natură a atrage răspunderea magistratului pentru săvârșirea faptelor imputate, cu gravă neglijență.

De aceea, toate criticile vizând latura subiectivă vor fi înlăturate, motivațiile recurentei în sprijinul acestora neavând un suport real sau rezonabil.

Prin urmare, în ceea ce privește cele două abateri disciplinare, Înalta Curte constată că, în cauză, a fost reliefată existența faptelor, a conduitei ilicite, a culpei, a consecințelor negative și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs.

Întrucât aspectele expuse de recurentă în apărare, așa cum corect a reținut instanța disciplinară, nu pot înlătura caracterul imputabil al faptelor, rezultă că și sub aspectul situației de drept, în raport cu principiul aplicării legii în timp, în mod întemeiat s-a statuat că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) și h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, în reglementarea în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012 și, respectiv, de art. 99 lit. o) și t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 24/2012.

Examinându-se cauza în ansamblu, în raport cu criticile formulate de către recurentă prin motivul de recurs invocat în subsidiar, se constată că, la individualizarea sancțiunii aplicate judecătorului E.C.I., s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual în faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, nu sunt aspecte de individualizare a sancțiunii care să poată justifica modificarea soluției instanței de disciplină.

După cum s-a arătat, situația de fapt reținută de secția pentru judecători a rămas neschimbată și a reliefat gravitatea respectivelor abateri.

În speță, valoarea socială lezată o reprezintă, astfel cum s-a reținut, relațiile sociale referitoare la realizarea actului de justiție, pe planul raportului juridic de muncă aceste relații transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale ale magistraților, stabilite prin legi și regulamente.

În procesul de apreciere, de individualizare a sancțiunii, nu trebuie pierdute din vedere sau minimalizate consecințele directe, imediate ale faptelor magistratului, corect reliefate de instanța de disciplină.

Înalta Curte constată că secția pentru judecători a avut în vedere, la individualizarea sancțiunii, alături de circumstanțele reale identificate prin cercetarea prealabilă și circumstanțele personale ale recurentei, dar și consecințele negative al abaterilor reținute în sarcina sa.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că sancțiunea aplicată recurentei a fost în mod judicios stabilită, având în vedere gravitatea încălcărilor normelor de procedură, conduita culpabilă, conturată de maniera culpabilă în care recurenta a înțeles să își îndeplinească atribuțiile profesionale.

Vechimea mare în profesie a judecătorului E.C.I., ca și aprecierile pozitive obținute la evaluări, încărcătura mare de dosare, gradul crescut de complexitate al ședințelor de judecată și modul în care, din cauza condițiilor obiective, acestea se desfășurau în cadrul instanței au fost avute în vedere și ca și circumstanțe în favoarea magistratului și au determinat, așa cum s-a reținut, aplicarea unei sancțiuni pecuniare, iar nu pe cea mai gravă, a excluderii din magistratură.

Nici înscrisurile depuse în recurs nu pot justifica o reindividualizare a sancțiunii, întrucât aspectele de fapt rezultate din acestea nu sunt noi, ele fiind cunoscute și avute în vedere de instanța de disciplină.

Aplicarea unei sancțiuni și mai ușoare, de exemplu, avertismentul, cea propusă de magistrat, nu ar face decât să minimalizeze caracterul sancționatoriu al măsurii disciplinare, ceea ce nu ar fi în concordanță cu gravitatea faptelor culpabile reținute.

Având în vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de E.C.I. împotriva hotărârii nr. 1/J din 20 februarie 2013 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 iunie 2013.