Asupra recursului de față, constată următoarele;
Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru procurori la data de 19 octombrie 2012, Inspecția Judiciară a solicitat secției ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtului D.W.E., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată cu modificările și completările ulterioare, constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență, prin încălcarea, din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, a normelor de drept procesual.
În motivarea acțiunii disciplinare, s-a susținut, în esență că, la data de 3 mai 2012, în instrumentarea Dosarului nr. 2379/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, la propunerea organelor de poliție, de sesizare a instanței în vederea luării măsurii arestării preventive față de învinuitul V.N., relativ la săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și violare de domiciliu, procurorul D.W.E. ar fi nesocotit din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil normele de drept procesual, printr-o greșită apreciere a gradului de pericol social pe care îl prezentau faptele săvârșite, cu consecința lăsării în libertate a învinuitului, în condițiile în care, din probele administrate în cauză rezulta contrariul.
Astfel, s-a arătat că procurorul D.W.E. ar fi încălcat dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., atâta timp cât, infracțiunile comise de învinuitul V.N. prezentau un grad de pericol social ridicat, au fost comise pe timp de noapte, asupra unei persoane în vârstă, lipsită de apărare, iar învinuitul, persoană violentă, nu se afla la prima confruntare cu legea penală, fiind cunoscut cu antecedente, care însă nu atrag starea de recidivă.
De asemenea, ar fi nesocotit dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Cu ocazia soluționării propunerii formulate de organele de poliție, prin rezoluția din data de 3 mai 2012, raportat la probele administrate în cauză, procurorul D.W.E. a reținut că „existau motive verosimile” că învinuitul V.N. a comis infracțiunea pentru care este cercetat, însă, cu toate acestea, a considerat că nu este întrunită cerința pericolului social care să impună privarea sa de libertate, însă a apreciat ca oportună, luarea măsurii preventive prevăzută de art. 145 C. proc. pen., motivat de faptul că „din materialul probator rezultă date și indicii certe” că învinuitul V.N. a comis infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. c) C. pen., în cauză, fiind întrunite și condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.
S-a apreciat că soluția astfel dispusă reprezintă o încălcare neîndoielnică a normelor de procedură, în condițiile în care aceste dispoziții nu ar fi fost analizate în integralitatea lor, prin neluarea în considerare a tuturor criteriilor conferite de dispozițiile legale invocate anterior și a jurisprudenței în materie, privind aprecierea corectă și concretă a gradului de pericol social al persoanei învinuitului și a faptelor săvârșite de acesta.
Caracterul grav al neglijenței ar fi relevat de consecințele nerespectării normelor de procedură analizate mai sus, care au avut drept urmare lăsarea în libertate a învinuitului V.N., înlesnindu-se, în mod indirect, continuarea activității sale infracționale, concretizată în săvârșirea a încă două infracțiuni deosebit de grave, soldate cu decesul victimelor și care au avut o rezonanță socială extrem de negativă în rândul populației, cu afectarea imaginii actului de justiție, a sistemului judiciar și a fermității de care trebuie să dea dovadă organele judiciare în apărarea ordinii de drept.
Prin hotărârea nr. 2/P din 30 ianuarie 2013, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară astfel formulată.
Pe baza materialului probator administrat în cursul cercetării disciplinare, cât și de către secție în mod nemijlocit, sub aspectul situației de fapt, s-au reținut cele ce succed.
La data de 29 aprilie 2012, partea vătămată M.E.M., în vârstă de 64 de ani, a sesizat organele de cercetare penală ale Poliției orașului Otopeni cu privire la faptul că, în noaptea de 28 din 29 aprilie 2012, în jurul orei 03:00, persoane necunoscute au pătruns fără drept în imobilul său, situat în comuna B. și că, ieșind în curte, în timp ce se îndrepta spre poartă, din spate, a fost prinsă de o persoană necunoscută, care a amenințat-o și a lovit-o cu pumnul în zona feței, trântind-o la pământ, după care a părăsit în fugă locul faptei, escaladând gardul.
La data de 2 mai 2012, ora 17:00, a fost începută urmărirea penală față de învinuitul V.N., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (21) lit. c) C. pen. și art. 192 alin. (1) și (2) C. pen.
Prin ordonanța din data de 2 mai 2012, organele de cercetare penală ale poliției au dispus măsura preventivă a reținerii învinuitului, începând cu ora 17:00, în sarcina acestuia reținându-se doar infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (21) lit. c) C. pen.
Din fișa de cazier judiciar a învinuitului rezulta că față de acesta s-au aplicat două sancțiuni administrative constând în amendă, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208, 209 C. pen.
La data de 3 mai 2012, organele de cercetare penală ale poliției au formulat referat cu propunere de punere în mișcare a acțiunii penale față de învinuit și, respectiv, de arestare preventivă a acestuia, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. c) C. pen.
Sesizarea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea.
Întrucât procurorul care supraveghea activitatea Poliției orașului Otopeni nu era în unitate, prin rezoluția prim procurorului, dosarul a fost repartizat spre soluționare pârâtului procuror D.W.E., care în urma analizării cauzei a dispus următoarele:
Prin rezoluția din data de 3 mai 2012, a fost confirmată începerea urmăririi penale față de învinuitul V.N. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. c) C. pen.
Totodată, în temeiul art. 138 C. proc. pen., a fost respinsă propunerea organelor de cercetare penală de punere în mișcare a acțiunii penale și de sesizare a instanței de judecată cu propunerea de arestare preventivă a învinuitului V.N. și s-a dispus punerea în libertate a învinuitului la expirarea duratei măsurii reținerii, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.
În motivarea rezoluției, procurorul a reținut că învinuitul este necunoscut cu antecedente penale, nu a recunoscut săvârșirea faptei și, cu toate că, în cauză, există motive verosimile de a bănui că acesta a comis infracțiunea pentru care este cercetat, din analiza materialului probator, nu rezultă probe directe că V.N. ar fi autorul faptei. A invocat jurisprudența C.E.D.O., precum și pe cea a Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei.
De asemenea, a fost invocat și pct. 4 al Recomandării nr. R (80) a Comitetului de Miniștri.
Analizând actele și lucrările dosarului, procurorul de caz a apreciat că „nu există dovezi privind existența vreunuia dintre pericolele apreciate, atât de C.E.D.O., cât și de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, ca fiind justificative pentru luarea măsurii arestului preventiv”.
Prin ordonanța din data de 3 mai 2012, în conformitate cu dispozițiile art. 143 alin. (1) și art. 145 C. proc. pen., a dispus față de învinuitul V.N. măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea în care locuiește (O.), fără încuviințarea procurorului, pe o perioadă de 30 de zile, din cercetări rezultând că învinuitul avea domiciliul și locuia efectiv în comuna B., județul Ilfov.
Prin ordonanța din data de 10 mai 2012, procurorul a dispus extinderea cercetărilor sub aspectul săvârșirii de către învinuit și a infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., a început urmărirea penală pentru această faptă, a schimbat încadrarea juridică, a trimis dosarul Poliției Otopeni, în vederea continuării cercetărilor, fixând termen pentru soluționarea cauzei.
Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea O. nu a fost prelungită de către procurorul D.W.E., în declarația dată cu ocazia cercetărilor în fața secției, acesta susținând că nu se mai impunea prelungirea măsurii.
Luând la cunoștință faptul că învinuitul este în stare de libertate și temându-se de o eventuală punere în practică a amenințărilor proferate în noaptea comiterii faptei, la data de 8 mai 2012, partea vătămată M.E.M. a formulat o plângere împotriva rezoluției procurorului prin care s-a dispus respingerea propunerii de arestare.
Plângerea a fost depusă la procurorul de serviciu, fiind înregistrată în condica de audiențe din data de 8 mai 2012.
Ulterior, la data de 10 mai 2012, partea vătămată s-a prezentat din nou la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, însoțită fiind de fiica sa, pentru a se interesa de stadiul cercetărilor.
Cercetările au stabilit faptul că plângerea nu a urmat cursul firesc, referitor la înregistrare și soluționare, fiind prezentată de către procurorul D.W.E. prim procurorului unității abia la data de 5 septembrie 2012, nesoluționată, acesta afirmând că a găsit-o în fișetul său.
Relativ la circuitul administrativ parcurs de plângerea părții vătămate care a fost depusă la parchet la data de 8 mai 2012, în cursul cercetării disciplinare s-a stabilit doar că aceasta a fost înregistrată în registrul de plângeri de către grefierul șef al unității, abia la data de 16 iulie 2012, ea nefiind predată pe nicio condică, nici prim procurorului și nici procurorului pârât.
Intervalele de timp scurse între data depunerii plângerii, cea a înregistrării în evidențele parchetului și cea la care a fost predată de procurorul de caz conducătorului unității, nu au putut fi justificate de persoanele implicate în circuitul administrativ.
Urmare a lăsării în libertate, învinuitul V.N. și-a continuat activitatea infracțională, săvârșind infracțiuni caracterizate printr-un grad mare de pericol social. Astfel, la data de 5 din 6 august 2012, a săvârșit infracțiunea de omor asupra victimei S.T., de 74 de ani, din comuna B., iar în seara zilei de 15 august 2012, a săvârșit infracțiunile de viol și omor asupra victimei M.Y.
După preluarea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a tuturor cauzelor în care învinuitul V.N. era cercetat, s-a stabilit că acesta este autorul mai multor infracțiuni deosebit de grave, comise prin violență, față de acesta dispunându-se măsura arestării preventive.
Față de materialul probator administrat în cauză, secția a apreciat că fapta reținută în cuprinsul acțiunii disciplinare în sarcina pârâtului procuror nu întrunește cumulativ elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a, raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată prin Legea nr. 24/2002.
Referitor la abaterea disciplinară constând în nesocotirea normelor de drept procesual instanța de disciplină a reținut că trebuie făcută distincția între încălcarea normelor de procedură ca greșeală de urmărire penală, pe de o parte, greșeală ce poate fi cenzurată pe calea controlului ierarhic superior și, respectiv, de către instanța de judecată, și pe de altă parte, nerespectarea normelor de procedură, în context disciplinar.
Mai mult decât atât, s-a reținut că analiza elementelor constitutive ale acestei abateri disciplinare nu poate fi efectuată decât prin raportare la principiul independenței judecătorilor și procurorilor în pronunțarea hotărârilor și adoptarea soluțiilor și la principiul constituțional potrivit căruia, hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar, în condițiile legii.
S-a considerat că, la adoptarea soluțiilor dispuse în cauză de către procuror, magistratul a avut în vedere probatoriul administrat până la acel moment, probatoriu considerat insuficient pentru formularea unei propuneri de arestare preventivă a învinuitului V.N.
Instanța de disciplină a constatat că, la momentul soluționării propunerii organelor de poliție și adoptării soluției în cauză, pârâtul procuror a interpretat și analizat temeinic probele existente și, în baza unui raționament logico-juridic, ținând cont și de jurisprudența C.E.D.O. și practica în materie, a respins, motivat, cererea formulată. Pentru buna desfășurare a urmăririi penale a dispus în cauză o măsură preventivă neprivativă de libertate, măsură care a fost respectată întrutotul de învinuit. Ulterior, față de învinuit, a extins cercetările și sub aspectul săvârșirii infracțiunii de violare de domiciliu și a supravegheat activitatea organelor de cercetare penală ale poliției, dând îndrumări în acest sens.
În acest context, secția a reținut că interpretarea probelor și aplicarea dispozițiilor legale, în măsura în care sunt susținute de argumente juridice și logice, sunt de esența actului de judecată, fiind exclus controlul administrativ asupra acestora.
Cu privire la încadrarea juridică dată faptelor săvârșite de învinuit, secția a constatat că susținerile pârâtului, în sensul că ulterior prezentării cauzei la procuror a fost completată rezoluția prin care s-a dispus începerea urmăririi penale, în cuprinsul acesteia reținându-se și infracțiunea de violare de domiciliu, sunt plauzibile, atâta timp cât, atât în ordonanța de reținere, cât și în referatul cu propunere de arestare, este menționată doar infracțiunea de tâlhărie.
Referitor la soluția adoptată de procuror, s-a constatat că partea vătămată a formulat plângere, care însă nu a fost soluționată, din motive neimputabile pârâtului. Instanța disciplinară a reținut că, soluția dispusă de procuror poate fi cenzurată doar cu ocazia soluționării plângerii împotriva actelor procurorului, conform art. 278 C. proc. pen., de către prim procurorul parchetului și nu poate face obiectul unei acțiuni disciplinare.
Sub aspectul laturii subiective, secția a reținut că pârâtul nu a acționat cu gravă neglijență, de natură a produce un rezultat prejudiciabil vreunei părți.
S-a apreciat că soluția dispusă de pârât, de respingere a propunerii formulată de organele de poliție care a făcut obiectul cercetării disciplinare în prezenta speță, nu poate fi considerată expresia gravei neglijențe în exercitarea funcției, prin nesocotirea normelor de drept procesual care reglementează materia măsurilor preventive, ci reflectă interpretarea dată de pârât textelor de lege și materialului probator administrat în cauza respectivă.
Împotriva hotărârii, secției pentru procurori, în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, a declarat recurs Inspecția Judiciară, invocând dispozițiile „art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.”.
După o expunere a situației de fapt și a aspectelor de drept reținute, recurenta a formulat o serie de critici de nelegalitate și netemeinicie ale hotărârii atacate, din perspectiva unei greșite aplicări și interpretări a legii și a probelor administrate în cauză.
Chiar dacă, în drept, recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind evident că s-au avut în vedere dispozițiile C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, dispoziții care, în raport cu data înregistrării acțiunii disciplinare și cu art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu sunt incidente în speță, criticile formulate permit încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în cauză.
În cadrul primei critici formulate, recurenta a susținut că hotărârea s-a bazat pe interpretarea eronată a dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a II-a și ale art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Astfel, instanța disciplinară nu ar fi analizat acțiunea disciplinară și argumentele invocate din perspectiva încălcării normelor de procedură în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, realizându-se doar o apreciere teoretică a noțiunii de gravă neglijență, cu ignorarea prevederilor art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, care definesc această noțiune.
În ceea ce privește abaterea disciplinară reținută în sarcina intimatului procuror, consideră recurenta că sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, sub aspectul laturii obiective, al laturii subiective și al consecinței conduitei culpabile a magistratului.
În ceea ce privește latura obiectivă a abaterii disciplinare în discuție, s-au reiterat susținerile din acțiunea disciplinară și s-a subliniat că, în speță, conduita ilicită constă în modul în care intimatul pârât a înțeles să-și exercite atribuțiile de serviciu cu ocazia soluționării propunerii organelor de poliție în cauza ce i-a fost supusă atenției, subliniindu-se că acesta ar fi realizat o greșită aplicare a legii, deoarece nu ar fi realizat nicio interpretare a noțiunilor înscrise în art. 136 alin. (8) C. proc. pen.
În acest context, s-a evidențiat și o altă critică, ce vizează aprecierea greșită a materialului probator.
Susține recurenta Inspecția Judiciară că, din probatoriul administrat în cauza penală, ar reieși fără dubiu că lăsarea în libertate a inculpatului V.N. prezenta un pericol real pentru ordinea publică, fapt demonstrat prin aceea că, ulterior datei de 3 mai 2012, acesta a mai ucis două persoane; prin faptul că ancheta realizată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a evidențiat trecutul infracțional bogat al inculpatului și prin condamnarea lui ulterioară, în primă instanță, la pedeapsa rezultantă a detențiunii pe viață pentru faptele penale comise.
Elementele probatorii astfel invocate ar releva, în mod indirect, greșita aplicare a legii de către procurorul D.W.E., prin aprecierea eronată referitoare la circumstanțele subiective și obiective ale cauzei penale respective.
Cu referire la Decizia nr. 2/2012 a Curții Constituționale, recurenta a susținut că principiul independenței judecătorilor și procurorilor în pronunțarea hotărârilor și adoptarea soluțiilor nu a fost analizat prin corelarea lui cu principiul legalității și cu cel al responsabilității, în cauză procurorul având obligația legală de a apăra ordinea de drept prin luarea măsurilor necesare în circumstanțe care relevau un înalt grad de pericol social, astfel cum acesta este definit de art. 148 lit. f) C. proc. pen. și cum a fost circumstanțiat în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cât privește latura subiectivă, recurenta a subliniat că abaterea disciplinară invocată se comite și cu vinovăție sub forma „culpei lata”, gradul culpei incriminate fiind stabilit de legiuitor prin sintagma „gravă neglijență” prin raportare la criteriul obiectiv reprezentat de etalonul „procurorului diligent” și la standardele de conduită profesională impuse procurorilor.
În speță, consideră recurenta că probatoriul administrat a conturat încălcarea normelor de procedură în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, fiind întrunite, astfel, cerințele prevăzute de art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 pentru a se stabili existența „gravei neglijențe”.
Cât privește consecința conduitei reproșate procurorului D.W.E., s-a apreciat că aceasta constă în înlesnirea în mod indirect a continuării activității infracționale a învinuitului, concretizată în săvârșirea a încă două infracțiuni deosebit de grave, soldate cu decesul victimelor, precum și în afectarea imaginii actului de justiție, a sistemului judiciar și a fermității de care trebuie să dea dovadă organele juridice în apărarea ordinii de drept.
Intimatul procuror D.W.E. a depus la dosar întâmpinare, concluzii scrise și un set de înscrisuri, solicitând respingerea recursului ca nefondat și susținând în esență că hotărârea atacată este legală și temeinică.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă a apărărilor intimatului, precum și a dispozițiilor legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Legislația muncii, practica și doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit unanim că abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu sau a normelor de comportare la serviciu, constând într-o acțiune sau omisiune, săvârșită de către o persoană, subiect al unui raport de muncă.
În ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, aceasta este una specială și derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularități specifice.
Angajarea răspunderii disciplinare este supusă cerinței îndeplinirii cumulative a condițiilor generale referitoare la faptă, vinovăție și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, iar în ceea ce privește vinovăția, aceasta trebuie constatată în mod cert, pe baza probatoriului administrat în cauză.
Referitor la abaterea disciplinară constând în nesocotirea normelor de drept material sau procesual, statutul profesional specific, în contextul rigorilor intrinseci ale statului de drept, impune însă a se face distincție între interpretarea și aplicarea normelor de drept substanțial sau procesual la situația de fapt dedusă în concret analizei, de către procuror sau judecător, pe parcursul derulării procedurilor judiciare, pe de o parte și nesocotirea normelor de drept substanțial sau procesual care, deși incidente, nu au format obiectul analizei magistratului, pe de altă parte.
În speță, titularul acțiunii disciplinare critică hotărârea prin care secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a și art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 de către procurorul D.W.E. și de a se aplica o sancțiune disciplinară magistratului.
Din această perspectivă, se constată că, în mod corect, în raport și cu particularitățile concrete ale speței, instanța de disciplină a reținut că, în cauză, nu se poate stabili existența unei nesocotiri sub forma gravei neglijențe a normelor de drept material sau procesual și că titularul acțiunii disciplinare pune în discuție însuși modul de interpretare a unei norme de drept de către magistrat și raționamentul logico-juridic al acestuia, aspecte care, însă, nu pot forma obiectul unei verificări disciplinare, acestea putând fi cenzurate doar în cadrul controlului ierarhic și în căile de atac.
Ceea ce se reproșează în fapt intimatului D.W.E., așa cum însăși recurenta recunoaște, este modul în care magistratul a făcut evaluarea probatoriilor din perspectiva măsurilor preventive ce se impuneau a fi dispuse și modul în care, urmare evaluării, a individualizat măsura aplicată prin alegerea acesteia din ierarhia celor prevăzute de lege în acest scop. Practic, ceea ce se supune analizei sunt corectitudinea individualizării măsurii preventive în raport cu probatoriile administrate într-o cauză penală și raționamentul logico-juridic al acestuia.
Sub acest aspect, criticile recurentei, care vizează soluția adoptată de procuror în instrumentarea cauzei, critici ce au constituit aspectele de fond ale acțiunii disciplinare deduse judecății în cauză, nu puteau fi formulate și nici examinate pe calea contenciosului disciplinar, ci numai în cadrul specific controlului jurisdicțional.
Exercitarea unui control asupra legalității sau a temeiniciei modului de instrumentare a cauzei penale respective de către procurorul D.W.E. nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile art. 45 și urm. din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), respectarea principiului independenței procurorului, reglementat de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare excluzând această analiză în cadrul procedurii disciplinare, o asemenea verificare constituind prerogativa exclusivă a autorităților ierarhic superioare și, după caz, a controlului judiciar exercitat de instanța de judecată.
Aceasta deoarece, analiza legalității și temeiniciei actului de urmărire penală (fază a procesului penal) în discuție presupune exercitarea unor prerogative jurisdicționale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept și în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situații de fapt și de drept care intră în competența sa, cu respectarea principiului statutului de drept inerent sistemului Convenției Europene a Drepturilor Omului și protocoalelor sale adiționale.
Nu se pot conferi competențe altor autorități în această materie, respectiv Inspecției Judiciare sau instanței disciplinare, așa după cum, în mod corect a reținut și secția pentru procurori, aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic și jurisdicțional, așa cum rezulta și din dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraților la „abaterile de la îndatoririle de serviciu” și la „faptele care afectează prestigiul justiției”.
În raport cu această normă de principiu, modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării și aplicării legii nu poate fi considerat o „abatere de la îndatoririle de serviciu” sau o „faptă care afectează prestigiul justiției”, iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcției de magistrat nu poate fi realizată.
Este relevant, de asemenea, din perspectiva limitelor verificărilor specifice procedurii disciplinare în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului și, respectiv, a cerințelor respectării principiului legalității și a principiului independenței procurorului, faptul că, în lipsa oricăror elemente care să pună în discuție o eventuală omisiune a evaluării unor probatorii și/sau a normelor de drept incident, fie din gravă neglijență, fie cu rea-credință, actele de urmărire penală emise în cauza respectivă de procurorul intimat nu cad în sfera contenciosului disciplinar.
Din această perspectivă, se reține că argumentele invocate de recurentă nu au relevanța juridică ce li se atribuie prin motivele de recurs și, pe cale de consecință, nu sunt de natură să justifice casarea sau modificarea hotărârii atacate.
Pentru considerentele ce preced și care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin intermediul recursului, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul dedus judecății în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva hotărârii nr. 2/P din 30 ianuarie 2013 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2013.