Asupra recursului de față, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată la data de 24 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, reclamanta A., București a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC T.M. SRL, obligarea acesteia la plata sumelor de 1.409.388 RON, debit aferent perioadei 1 decembrie 2007-februarie 2010, de 61.424,85 euro, dobândă legală și 371.700 RON daune morale, în baza contractului încheiat de părți.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 24384 din 13 decembrie 2011, a admis excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei și a anulat cererea de chemare în judecată formulată în numele A., București, ca fiind formulată de o persoană fără puteri de reprezentare.
Împotriva sentinței civile nr. 24384 din 13 decembrie 2011 a Tribunalului București, a declarat apel reclamanta A..
Prin încheierea de ședință din 17 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 1396/2/2012, s-a suspendat judecata apelului declarat de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 24384 din 13 decembrie 2011 a Tribunalului București, conform art. 36 din Legea nr. 85/2006, avându-se în vedere deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarei SC T.M. SRL și obiectul dosarului, judecarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri date într-o acțiune prin care reclamanta urmărește realizarea unei creanțe asupra averii debitoarei.
Împotriva încheierii de ședință din 17 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 1396/2/2012, recurenta reclamantă A. București a declarat recurs, la data de 30 mai 2012, iar prin motivele de recurs formulate a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și a art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 1, art. 4, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 27, art. 51, art. 52-57, art. 124, art. 126 din Constituția României și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, solicitând sesizarea Curții Constituționale.
Recursul a fost înregistrat spre soluționare pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, formând obiectul Dosarului nr. 1396/2/2012.
Prin încheierea de ședință din data de 19 septembrie 2012, pronunțată în dosarul menționat, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 și a art. 2821 C. proc. civ., cauza fiind înaintată spre competență soluționare completului nr. 1 al secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu termen de judecată la data de 16 octombrie 2012.
Instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 și cu faptul că cererea de sesizare a Curții Constituționale nu este motivată, petenta indicând doar mai multe articole din Constituție, în raport cu care s-ar aprecia că dispozițiile art. 36 din Legea insolvenței ar veni în contradicție.
La data de 19 septembrie 2012, împotriva încheierii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a declarat recurs A..
După expunerea unui istoric detaliat al mai multor cauze pe care recurenta le are înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești și care ar fi similare ca problematică, în opinia recurentei, cu cea în cauză și în care, s-ar fi săvârșit, de asemenea, o serie de „acte și fapte de corupție”, de către toate autoritățile implicate (instanțe și parchete), recurenta a adus o serie de critici vizând fondul cauzei și modul în care au fost soluționate pricinile în diverse etape ale judecății, critici ce exced limitelor învestirii în prezentul cadru procesual.
Referitor la încheierea supusă cenzurii în cauză, recurenta a susținut că înțelege să conteste „refuzul abuziv” al secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate invocată, precum și argumentele reținute în motivarea respectivei hotărâri, care, în opinia recurentei ar fi „dăunătoare statului de drept în România și în Uniunea Europeană”.
Consideră recurenta că dispozitivul încheierii atacate contravine dispozițiilor art. 11 pct. 1 și 2, art. 20 pct. 1 și 2, art. 21 pct. 1, 2 și 3, art. 24 pct. 1, art. 52 pct. 1 și 3, art. 54 pct. 1 și 2, art. 57, art. 124 pct. 2 și 3, art. 126 pct. 1 și 6 și art. 148 pct. 1, 2 și 4 din Constituția României și a fost pronunțat „în folosul celor interesați în acte și fapte de corupție”.
Totodată, s-a făcut referire și s-a reiterat excepția de neconstituționalitate înregistrată la Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în Dosarul nr. 5515/3/2012, cerere care, de asemenea, excede prezentei cauze.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale, prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite, constituind, astfel, pentru părți, o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale.
Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept.
Potrivit dispozițiilor C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate și numai în situațiile prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 din codul menționat.
Raportând aceste prevederi legale imperative la recursul formulat în speță de A., se constată că referitor la încheierea atacată, recurenta nu a făcut decât să susțină că soluția și argumentele prezentate de instanța supremă ar fi „abuzive” și să enumere câteva articole din Constituție.
Din acest punct de vedere, recurenta nu a ținut seama de dispozițiile art. 3021 care obligă partea să indice motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
Instanței de casație nu-i revine obligația să se substituie părții în ceea ce privește indicarea sau încadrarea argumentelor invocate în recurs, în motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Această posibilitate este prevăzută de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., numai în cazul în care se indică greșit motivul de recurs, însă dezvoltarea acestuia face posibilă încadrarea într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În cauză, însă, această ipoteză este exclusă, întrucât, așa cum s-a arătat, recurenta nu a formulat în mod concret nicio astfel de critică.
Referirile la așa-zisele „acte și fapte de corupție”, ca și aprecierile personale ale recurentei privind pretinsele încălcări ale ordinii de drept în această cauză, ca și în alte cauze în care recurenta este parte, nesusținute de mijloace de probă, reprezintă simple aserțiuni, irelevante din perspectiva controlului de legalitate și temeinicie pe care instanța îl realizează cu privire la încheierea secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub aspectul întrunirii condițiilor de sesizare a instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată.
Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii de la 19 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în Dosarul nr. 1396/2/2012.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 februarie 2013.