Ședințe de judecată: Decembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 3280/2013

Ședința publică de la 15 octombrie 2013

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 11184/118/2011 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta Agenția Domeniilor Statului a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC A.P.A.S. SA, SC F. SA Medgidia constatarea de către instanță a devenirii inoperante a clauzei compromisorii înscrisă la art. 11.1, Cap. 11 din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 800.889,86 lei din care 575.902,05 lei reprezentând redevența aferentă anilor 2000 - 2002 și 224.987,80 lei penalități calculate până la data de 01 aprilie 2002, precum și penalitățile calculate de la data de 01 aprilie 2002 până la data stingerii debitului.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că, în data de 22 aprilie 2002 s-a încheiat contractul de concesiune între părți pentru exploatarea terenului agricol în suprafață de 2307 ha, convenție în baza căreia pârâta îi datorează redevența începând cu anul agricol 2000 - 2001. Prin încheierea din data de 01 aprilie 2002 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarei SC F. SA Medgidia, reclamanta fiind înscrisă în tabelul definitiv al creanțelor, în clasa creditorilor bugetari cu o creanță în cuantum de 9.026.834.552 lei vechi, însă nu a fost cuprinsă în planul de reorganizare. Prin încheierea nr. 2867 din 16 aprilie 2009 a Tribunalului Constanța, instanța a reținut că întreg debitul cu care Agenția Domeniilor Statului a fost înscrisă la masa credală aparține în totalitate SC A.P.A.S.F. SA Medgidia.

Reclamanta a mai susținut că, solicitarea sa de constatare a devenirii inoperante a clauzei compromisorii înscrisă la art. 11.1, Cap. 11 din contractul de concesiune are în vedere prevederile H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea Agenției Domeniilor Statului, în baza căreia i s-a schimbat regimul de finanțare din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat, motiv pentru care înțelege să introducă acțiunea la instanța de drept comun și nu să folosească calea arbitrajului, care presupune achitarea unor taxe cu valori considerabile.

La cererea introductivă, reclamanta a anexat, în copii xerox: contractul de concesiune din 22 aprilie 2002, adresa din 15 martie 2011, fișele de calcul ale debitului, convocarea la conciliere, procesul-verbal din 11 ianuarie 2011, Încheierea nr. 2867 din 16 aprilie 2009 a Tribunalului Constanța, decizia civilă nr. 240/ COM din 18 februarie 2010 a Curții de Apel Constanța.

Pârâta Asociația Programul Acțiunilor Salariaților SC F. SA Medgidia a formulat note de ședință prin care a arătat că în baza dispozițiilor art. 3434 alin. (2) lit. a) nu înțelege să se prevaleze de clauza compromisorie, cauza urmând a fi reținută spre soluționare de instanța de drept comun.

Pârâta a invocat în instanță la termenul de judecată din data de 05 martie 2012 excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând că prin încheierea din data de 16 aprilie 2009 judecătorul sindic a reținut, cu autoritate de lucru judecat că debitul a fost înlăturat din programul de plăți prin chiar planul de organizare, care a stipulat că respectiva datorie nu incumbă debitoarei.

Pârâta a apreciat că redevența este o creanță nefiscală, motiv pentru care prescripția urmează regimul Decretului nr. 167/1958. Astfel, dreptul la acțiune pentru plata redeventei se naște în ziua imediat următoare aceleia în care s-a împlinit termenul de plată suspensiv convenit de părți în art. 5.3, iar clauza penală fiind o clauză accesorie odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesoriul.

Pârâta a conchis că, dreptul material la acțiune pentru plata redeventei aferente anilor 2000 - 2002 s-a stins prin prescripție pentru fiecare rată trimestrială, datorată potrivit convenției părților la data de 31 martie, 30 iunie, 30 septembrie, 31 decembrie din fiecare an, în perioada 31 martie 2003 - 31 decembrie 2005.

Prin Sentința civilă nr. 819 din 05 martie 2012 Tribunalul Constanța, secția II-a civilă, a admis excepția lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea devenirii inoperante a clauzei compromisorii, fapt pentru care a respins, ca lipsit de interes, acest capăt de cerere, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins în rest acțiunea ca prescrisă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reținut următoarele,

Între părți s-a încheiat contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 în baza căruia pârâtei Asociația Programul Acțiunilor Salariaților SC F. SA Medgidia îi revenea obligația plății unei redevențe în schimbul transmiterii dreptului și a obligației de exploatare a terenului cu destinație agricolă în suprafață totală de 2.307 ha.( art. 2.1). Redevența anuală trebuia plătită în patru tranșe, respectiv: 5% până la 31 martie., 15% până la 30 iunie., 30% până la 30 septembrie și 50% până la 31 decembrie (art. 5.3). Pentru executarea cu întârziere a plății redeventei, s-a prevăzut în contract (art. 5.7) obligația concesionarului Asociația Programul Acțiunilor Salariaților SC F. SA Medgidia de plată a penalităților de 15% pentru fiecare zi de întârziere.

Față de societatea SC F. SA a fost deschisă procedura insolvenței prin încheierea din data de 01 aprilie 2002.

Instanța de control judiciar Curtea de Apel Constanța a reținut cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 240/COM din 18 februarie 2010 că, astfel cum rezultă din dosarul de reorganizare judiciară al SC F.M. SA, prin încheierea nr. 5534 din 02 septembrie 2002 s-a menționat că alături de alți creditori și A.D.S. București a fost de acord cu planul de reorganizare a debitoarei SC F. SA, judecătorul sindic dispunând și afișarea tabelului definitiv al creanțelor.

Planul de reorganizare al SC F. SA a fost confirmat prin sentința civilă nr. 5637 din 09 septembrie 2002 a judecătorului sindic, acesta fiind publicat anterior în M.O. 1188 din 05 iulie 2002, în cuprinsul său arătându-se expres că datoria de plată a redevenței decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 este a SC A.P.A.S. SA, iar nu a societății, contractul de concesiune fiind încheiat între ADS și Asociația SC P.A.S.F. SA, în calitate de acționar majoritar. Consecința a fost aceea că ADS a fost exclus dintre creditori.

Prin urmare, s-a statuat pe cale judecătorească că obligația de plată a redevenței incumbă Asociației PAS, iar nu societății SC F. SA.

Din perspectiva naturii creanței afirmate de titularul cererii, se constată că aceasta nu are un caracter fiscal, nefiind aplicabile dispozițiile din Codul de procedură fiscală în materia prescripției extinctive, întrucât, astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție prevederile Codului de procedură fiscală se aplică numai subiecților fiscali (decizia civilă nr. 602 din 09 februarie 2011 a Înaltei Curte de Casație și Justiție raportat la decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007 a aceleiași instanțe dată în cadrul unui recurs în interesul legii). Or, chiar dacă Agenția Domeniilor Statului este o instituție finanțată integral de la bugetul de stat, iar veniturile încasate se fac venituri la bugetul de stat, reclamanta nu devine un subiect de drept fiscal în sensul dispozițiilor art. 17 C. proc. fisc. Pe cale de consecință, termenul general de prescripție al dreptului material de acțiune este cel de 3 ani instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (dispozițiile Noului Cod civil nefiind incidente în cauză raportat la dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011).

Potrivit dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.

Instanța a apreciat că, data de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, este 09 septembrie 2002, când a fost dată sentința civilă nr. 5637 a Tribunalului Constanța de confirmare a Planului de reorganizare al SC F. SA (acesta fiind publicat anterior în M.O. 1188 din 05 iulie 2002), în cuprinsul său arătându-se expres că datoria de plată a redevenței decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 este a A.P.A.S., iar nu a societății SC F. SA, dată după care reclamanta a rămas în pasivitate.

Termenul de prescripție se împlinește la data de 09 septembrie 2005 (respectiv 30 septembrie 2005 și 31 decembrie 2005 pentru redevența pretinsă pentru anul 2002), fără intervenția nici unei cauze de întrerupere a prescripției.

Instanța nu a reținut susținerea reclamantei că prin plata efectuată la data de 27 septembrie 2010 conform extrasului de cont depus la dosar a fost întrerupt termenul de prescripție, întrucât, pe de o parte, plata a intervenit după împlinirea termenului de prescripție, iar, pe de altă parte, aceasta este efectuată de SC F. SA și nu poate fi interpretată ca o recunoaștere a debitului potrivit dispozițiilor art. 16 Decretul nr. 167/1958 de către pârâta din prezenta cauză.

Referitor la prescripția dreptului la acțiune în privința penalităților de întârziere s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din același act normativ potrivit cărora „Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”.

Asupra excepția lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea de către instanță a devenirii inoperante a clauzei compromisorii înscrisă la art. 11.1, Cap. 11 din contractul de concesiune, s-a constatat următoarele:

În baza dispozițiilor art. 3434 C. proc. civ. „în cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în instanța judecătorească, aceasta își verifică competența.

Instanța va reține spre soluționare procesul dacă:

a) pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenție arbitrală”.

Interesul constituie una din condițiile de exercițiu al dreptului la acțiune și a fost definit în doctrină ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, în oricare din formele procedurale ce intră în conținutul acesteia.

Având în vedere declarația pârâtului în sensul că, nu înțelege să se prevaleze de clauza compromisorie, nu se poate reține că promovarea capătului de cerere menționat, atacat îi aduce reclamantei un avantaj legal, excepția lipsei de interes a fost admisă, cu consecința respingerii capătului de cerere ca fiind lipsit de interes.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel A.D.S. București criticând-o ca netemeinică și nelegală învederând faptul că, A.D.S. și SC F. SA au încheiat contractul de concesiune din 27 aprilie 2000 prin negociere directă privind concesionarea terenurilor agricole aparținând domeniului public sau privat al statului, conform art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 198/1999, obiectul constând în suprafața de 2.321 ha situată în perimetrul localităților Mircea-Vodă și Medgidia, jud. Constanța.

La data de 9 septembrie 2002 prin sentința civilă nr. 5637 s-a confirmat planul de reorganizare al SC F. SA, iar la data de 20 ianuarie 2003 a fost depus tabelul definitiv al creanțelor debitoarei, aceasta fiind menționată la poziția 4 cu o creanță de 9.026.834.552 lei vechi.

Întrucât debitul A.D.S. nu a fost contestat de debitoare sau ceilalți creditori, în termenul legal acesta a rămas nemodificat până în prezent.

În anul 2002 pentru suprafața de 2.307 ha teren agricol a fost încheiat contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 între A.D.S. și SC A.S.P.A.S.F. SA în data de 10 aprilie 2004 a fost încheiat Actul adițional nr.1 la contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 prin care este modificat art. 1 în sensul că SC F. SA a devenit parte contractantă având calitatea de concesionar.

În conformitate cu art. 5 din actul adițional nr. 1 din 10 aprilie 2004, SC F. SA trebuie să achite redevența începând cu data de 1 octombrie 2000 fapt acceptat și de reclamantă prin semnarea fără obiecțiuni a actului.

Astfel în mod greșit instanța a reținut că în cauza de față este aplicabil termenul general de 3 ani, care începe a curge de la data de 09 septembrie 2002 și se împlinește la data de 9 septembrie 2005.

În prezenta cauză este aplicabil termenul general de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 121 din O.G. nr. 92/2003 deoarece veniturile încasate de reclamantă se fac venituri la bugetul de stat.

Potrivit H.G. nr. 1503/2009 privind organizarea A.D.S. adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009 s-a schimbat regimul de finanțare al A.D.S. respectiv din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat.

Potrivit art.1 alin. (2) C. proc. fisc., prezentul cod se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii în măsura în care prin lege nu se prevede altfel.

Bugetul general consolidat este definit de Legea nr. 500/2002 ca fiind ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate pentru a forma un întreg.

Legiuitorul a înțeles să aplice prezentul cod de procedură fiscală creanțelor care se fac venituri la bugetul de stat, fără a face distincție în funcție de calitatea persoanei contribuabilului, respectiv bugetar ori extrabugetar.

Veniturile încasate de reclamantă după scăderea tuturor cheltuielilor de organizare și funcționare se fac venituri la bugetul de stat, și, astfel, potrivit art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naștere acest drept.

În mod greșit instanța de fond a considerat că în prezenta cauză data de la care începe să curgă termenul de prescripție este de 09 septembrie 2002 când a fost dată sentința civilă nr. 5637 a Tribunalului Constanța de confirmare a planului de reorganizare al SC F. SA.

Într-adevăr în planul de reorganizare al SC F. SA se menționează că datoria de plată a redevenței decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 este al SC A.P.A.S.F. SA, însă abia la data de 16 aprilie 2009 prin încheierea din Dosarul civil nr. 62/118/2002 Tribunalului Constanța a dispus irevocabil că întreg debitul cu care reclamanta era înscrisă la masa credală aparține în totalitate SC A.P.A.S.F. SA.

Abia de la acest moment s-a născut dreptul material la acțiune al reclamantei împotriva pârâtei pentru a recupera debitul în cauză.

Chiar dacă s-ar accepta varianta conform căreia termenul de prescripție ar începe a curge de la data de 09 septembrie 2002 dată la care s-a dispus deschiderea procedurii de reorganizare urmează a observa că dreptul material la acțiune al reclamantei nu s-a prescris deoarece cursul acestuia a fost, pe de o parte, suspendat, iar, pe de altă parte, întrerupt.

Cazul de suspendare a cursului prescripției este reprezentat de forța majoră care a împiedicat ADS să întreprindă acte de întrerupere a cursului prescripției. Apelanta reclamantă nu a putut să-și realizeze dreptul pe calea dreptului comun deoarece a intervenit deschiderea procedurii de reorganizare a debitoarei de la această dată, singura posibilitate pentru recuperare fiind înscrierea la masa credală.

Cazurile de întrerupere a termenului de prescripție sunt reprezentate de actele emise de administratorul judiciar al debitorului SC F. SA precum și nenumăratele plăți efectuate de acesta pe parcursul derulării contractului de concesiune din 22 aprilie 2002.

Intimata pârâtă nu a fost reprezentată la judecarea apelului și nu a formulat întâmpinare.

Prin decizia civilă deciziei civile nr. 102 din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 819 din 5 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr. 11184/118/2011.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Constanța s-a întemeiat pe următoarele considerente:

Atât timp cât nici o parte nu dorește aplicarea convenției arbitrale, rezultă în mod clar lipsa de interes în susținerea unei acțiuni care să constate inoperativitatea unui clauze nedorite.

În ce privește critica greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului de a solicita plata redevenței aferentă anilor 2000-2002, instanța a considerat-o neîntemeiată.

în capitolul 5 din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 părțile au prevăzut modalitatea de plată a redevenței datorată începând cu anul agricol 2000-2001, în sensul plății în patru tranșe: 5% până la 31 martie, 15% până la 30 iunie, 30% până la 30 septembrie și 50% până la 31 decembrie.

Prin art. 1 din O.G. nr. 92/2003 se reglementează sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală.

Reclamanta în cererea de chemare în judecată afirmă faptul că a ales demersul judiciar la instanța de drept comun deoarece potrivit H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea Agenție Domeniilor Statului adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, i s-a schimbat regimul de finanțare, respectiv, din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat.

Pretențiile solicitate prin acțiune fiind anterioare anului 2009, instanța de apel consideră că în cauză nu devin aplicabile dispozițiile codului de procedură fiscală, creanțele rezultate din neplata redevenței nefiind creanțe bugetare.

Neavând caracterul unor creanțe fiscale, nu devin incidente în cauză nici dispozițiile speciale referitoare la prescripția extinctivă, respectiv art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, în sensul că, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

În cazul de față instanța de fond în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor generale în materie de prescripție extinctivă, respective Decretul nr. 167/1958.

Astfel, potrivit art. 7, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.

Raportând dispozițiile contractuale prevăzute în cap.5 din contractul de concesiune la dispozițiile legale prezentate mai sus, instanța consideră că prescripția dreptului de a cerere plata redevenței aferentă anilor 2000-2002 începe a curge potrivit celor patru tranșe stabilite la 31 martie, 30 iunie, 30 septembrie și 31 decembrie 2002.

Planul de reorganizare a debitorului SC F. SA a fost confirmat prin Sentința civilă nr. 5637 din 9 septembrie 2002 a judecătorului sindic și a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 1188 din 5 iulie 2002.

În condițiile în care apelanta reclamantă avea la cunoștință atât dispozițiile contractuale cât și cele prevăzute în hotărârile judecătorești prezentate, în mod nejustificat a promovat acțiunea de față la data de 10 august 2011 cu mult peste împlinirea termenului de prescripție.

Invocând dispozițiile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, apelanta reclamantă indică drept caz de forță majoră care a împiedicat-o să facă acte de întrerupere, intrarea debitoarei SC F. SA în procedura reorganizării judiciare, critică ce a fost respinsă deoarece, pe de o parte, cazul de forță majoră este un eveniment imprevizibil și insurmontabil, iar pe de altă parte, procedura insolvenței a vizat pe SC F. SA și nu pe intimata pârâtă SC A.P.A.S.F. SA Medgidia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Agenția Domeniilor Statului înregistrat sub nr. unic 11184/118/2011 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin cererea de recurs a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

A criticat decizia recurată pentru nelegalitate și netemeinicie, recurenta considerând că s-a nesocotit materialul probator administrat în cauză din care rezultă fără putință de tăgadă temeinicia cererii de chemare în judecată și incidența prevederilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-reclamantă a prezentat obiectul și motivele de fapt și de drept expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată după care a indicat soluțiile pronunțate de instanța de fond și de apel și considerentele reținute în fundamentarea hotărârilor adoptate.

Prima critică adusă deciziei recurate se referă la greșita reținere a incidenței dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind termenul de prescripție de 3 ani și modul de calcul al acestui termen.

Consideră că în cauză este aplicabil termenul general de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/ 2003 deoarece veniturile încasate se varsă la bugetul de stat.

De asemeni a invocat H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea Agenției Domeniilor Statului adoptată în baza Legii nr. 329/2009, prin care s-a schimbat regimul de finanțare al Agenției Domeniilor Statului, respectiv din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat.

A mai invocat prevederile art. 1 alin. (2) din Codul de procedură fiscală care nu fac distincție în funcție de calitatea contribuabilului și dispozițiile art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 referitoare la termenul de 5 ani pentru prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanțelor bugetare.

A subliniat că veniturile încasate de A.D.S. după scăderea tuturor cheltuielilor de organizare și funcționare se fac venituri la bugetul de stat și astfel, potrivit art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, dreptul de a cere executarea silită a creanțelor bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naștere acest drept.

Sub aspectul momentului care marchează începutul termenului de prescripție arată că în mod greșit instanța a considerat că în cauză data la care începe să curgă termenul de prescripție este data de 09.09.2002, când a fost pronunțată Sentința civilă nr. 5637/2002 a Tribunalului Constanța, de confirmare a planului de reorganizare a SC F. SA, în cuprinsul căruia s-a menționat că datoria de plată a redevenței decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 este a SC A.P.A.S.SA iar nu a SC F. SA.

În acest sens arată că în planul de reorganizare al SC F. SA s-a menționat că datoria de plată a redevenței decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 este a SC A.P.A.S.F. SA.

La data de 16 aprilie 2009 prin încheierea pronunțată în Dosarul nr. 62/118/2002, instanța a dispus irevocabil, că întreg debitul cu care A.D.S. s-a înscris la masa credală, aparține în totalitate SC A.P.A.S.F. SA Medgidia.

În aceste condiții, recurenta susține că dreptul material la acțiune împotriva intimatei-pârâte SC A.P.A.S.F. SA Medgidia s-a născut abia la data de 16 aprilie 2009.

Recurenta motivează că și în situația reținută de instanța de fond, referitoare la data de 09 septembrie 2002, ca fiind momentul de început al termenului de prescripție, în cauză, dreptul material la acțiune nu s-a prescris deoarece termenul de prescripție a fost suspendat și întrerupt.

În ceea ce privește suspendarea cursului prescripției a invocat incidența dispozițiilor art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 care prevede că se suspendă cursul prescripției „cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere. A precizat că, reprezintă caz de forță majoră, faptul că a intervenit deschiderea procedurii reorganizării debitoarei SC F. SA la data de 09 septembrie 2002 și astfel, nu a putut să-și realizeze creanța pe calea dreptului comun, singura posibilitate prevăzută de lege pentru recuperarea debitului fiind înscrierea la masa credală a SC F. SA.

Sub aspectul cauzei de întrerupere a termenului de prescripție a arătat că pe parcursul derulării contractului de concesiune din 22 aprilie 2002 au fost efectuate nenumărate plăți, atât înainte de împlinirea termenului de prescripție cât și după acest moment, ultima încasare fiind în data de 27.09.2010, conform tabelului prezentat în cererea de chemare în judecată.

Pentru motivele mai sus arătate solicită admiterea recursului.

În drept, a invocat art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Legea nr. 268/2001, O.U.G. nr. 147/2002, O.G. nr. 92/2003, Decretul 167/1958, H.G. nr. 1503/2009, Legea nr. 329/2009, contractul de concesiune.

Intimata-pârâtă, SC A.P.A.S.F. SA Medgidia nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă A.D.S. a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, obligarea pârâtei-intimate la plata sumei de 800.889,86 lei RON din care suma de 575.902,05 lei RON reprezintă redevența aferentă anii 2000 - 2002 și suma de 224.987,80 RON reprezintă penalități de întârziere calculate până la data de 01 aprilie 2002, în baza contractului de concesiune din 22 aprilie 2002.

Instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea în temeiul acestei excepții. Instanța de apel a menținut hotărârea pronunțată de instanța de fond.

Motivul de recurs referitor la stabilirea greșită a termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 este neîntemeiat.

În cauză, suma solicitată cu titlu de redevența pentru folosirea și exploatarea terenului de către intimata-pârâtă SC A.P.A.S.F. SA Medgidia în decursul anilor 2000 - 2002 nu are natura unei creanțe fiscale pentru a fi incidente prevederile art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și implicit dispozițiile speciale referitoare la prescripția extinctivă prevăzute de art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale în termen de 5 ani.

Prin încheierea contractului de concesiune în anul 2002 nu s-a născut un raport de drept fiscal între recurenta-reclamantă A.D.S. și intimata-pârâtă SC A.P.A.S.F. SC Medgidia. Actul încheiat este unul bilateral, sinalagmatic, de vreme ce sunt stabilite drepturi și obligații reciproce, precum prețul și celelalte obligații care nu pot fi incluse în categoria impozitelor sau taxelor. în speță nu este vorba de o creanță fiscală ci de sume rezultând dintr-o obligație contractuală supusă normelor generale din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune.

Schimbarea regimului de finanțare al recurentei A.D.S. și reorganizarea acestei agenții în temeiul Legii nr. 329/2009 și a H.G. nr. 1503/2009 nu pot avea consecințe asupra creanței deținute împotriva pârâtei în baza unui raport juridic născut în anii 2000 - 2002, anterior reorganizării A.D.S., știut fiind că orice lege nouă reglementează numai situațiile ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica raportului juridic ce a generat o creanță, pentru care s-a împlinit termenul de prescripție la data apariției contextului legal invocat.

Recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să demonstreze că sumele ce reprezintă redevență din contractul de cesiune au natura unor creanțe fiscale.

În acest cadru, în mod corect instanțele de fond și de apel au făcut aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la termenul general de prescripție de 3 ani.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că termenul de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă, în cauza dedusă judecății, la data de 16 aprilie 2009.

Recurenta-reclamantă susține că acesta este momentul care marchează începutul termenului de prescripție de 3 ani, în considerarea faptului că la această dată s-a pronunțat încheierea nr. 2867 din 16 aprilie 2009, în Dosarul nr. 62/118/2002 a Tribunalului Constanța prin care s-a reținut că debitorul obligației de plată din contractul de concesiune este SC A.P.A.S.F. SA Medgidia și nu debitoarea în insolvență, SC F. SA.

Este neîntemeiată această susținere deoarece problema titularului obligației de plată a redevenței a fost tranșată prin sentința civilă nr. 5637 din 09 septembrie 2002 a Tribunalului Constanța prin care s-a confirmat planul de reorganizare al SC F. SA și s-a stabilit că datoria de plată a redevenței decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 este a SC A.P.A.S. SA și nu a societății în insolvență SC F. SA Planul de reorganizare al SC F. SA a fost publicat în Monitorul Oficial nr.1188 din 05 iulie 2002, anterior confirmării, prin Sentința civilă nr. 5637 din 09 septembrie 2002. S-a făcut mențiunea expresă în planul de reorganizare, confirmat de judecătorul-sindic, prin hotărârea mai sus precizată că datoria de plată din contractul de concesiune, este a SC A.P.A.S. SA și nu a societății, iar recurenta A.D.S. a fost înlăturată din categoria creditorilor pentru creanța izvorâtă din contractul de concesiune.

Rezultă, astfel, că recurenta-reclamantă a cunoscut, fără echivoc, faptul că intimata-pârâtă este titularul obligației de plată a redevenței la data de 09 septembrie 2002.

Prin art. 5.2 din contractul de concesiune părțile au convenit că redevența se datorează începând cu anul agricol 2000-2001 iar prin art. 5.3. s-a stabilit că redevența anuală se va plăti în patru tranșe trimestriale scadente la 31 martie, 30 iunie, 30 septembrie și 31 decembrie.

Raportat la datele de mai sus, astfel cum au fost prevăzute în convenția părților, rezultă că ultima tranșă de plată a redevenței a devenit scadentă la 31 decembrie 2002 termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit cel mai târziu la data de 31 decembrie 2005.

Cum recurenta-reclamantă a promovat acțiunea la data de 05 august 2011, în mod corect s-a reținut întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Nici motivul de recurs prin care se invocă faptul că a intervenit suspendarea și întreruperea cursului prescripției nu poate fi primit.

împrejurarea că SC F. SA societate la care asociația-pârâtă este acționar se află în procedura insolvenței și că, s-a înregistrat inițial creanța în această procedură, nu poate fi asimilată cu o cauză de forță majoră de natură să conducă la suspendarea cursului prescripției extinctive. Este adevărat că dispozițiile art. 40 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței prevăd că deschiderea procedurii suspendă orice termen de prescripție a acțiunilor pentru realizarea creanțelor asupra debitoarei. Această ipoteză nu poate fi extinsă asupra situației recurentei deoarece aceasta deține o creanță împotriva SC A.P.A.S.F. SA Medgidia și nu împotriva SC F. SA, aceasta din urmă aflată în procedura specială a insolvenței.

Cât privește întreruperea cursului prescripției prin efectuarea unor plăți parțiale, în mod corect s-a reținut că în cauză nu s-a dovedit efectuarea vreunui act de natură să întrerupă cursul prescripției în interiorul termenului de 3 ani.

Pretinsa plată efectuată după împlinirea termenului de prescripție nu produce efecte asupra prescripției deja împlinite.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. recursul este nefondat, urmând a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei civile nr. 102/2012 din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2013.