Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 18 martie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 7490/337/2006, Judecătoria Zalău a sesizat Curtea de Apel Cluj, secția de contencios administrativ, cu soluționarea a două excepții de nelegalitate invocate de părți, respectiv de reclamanta SC E.S. SA - S.Î.S.E. Transilvania Nord și de pârâtul Orașul Cehu Silvaniei, prin Primar.
În motivare, s-a arătat că reclamanta a ridicat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 966/2002, iar pârâtul a invocat excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 17 noiembrie 2000 emis de Ministerul Industriei și Comerțului, actele contestate atestând dreptul de proprietate al părților pentru imobilele asupra cărora poartă litigiul.
A apreciat instanța că de actele administrative atacate depinde soluționarea litigiului de fond, astfel încât, în conformitate cu prevederea art. 4 din Legea nr. 554/2004, a sesizat instanța de contencios administrativ în vederea soluționării celor două excepții de nelegalitate invocate.
Orașul Cehu Silvaniei, prin Primar, a invocat excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 17 noiembrie 2000 emis de Ministerul Industriei și Comerțului, în motivare arătându-se că acest certificat a fost emis cu încălcarea Constituției României și a Legii nr. 61/1991, în vigoare la acea dată, care prevedeau în mod expres caracterul inalienabil, imprescriptibil și insesizabil al bunurilor din domeniul public și al unităților administrativ - teritoriale.
În atare condiții, a apreciat pârâtul, atestarea dreptului de proprietate pentru un teren aparținând domeniului public al orașului este nelegală, încălcând caracterul insesizabil al bunurilor domeniului public de interes local, iar ministerul emitent nu avea calitatea de a dispune de un bun care nu îi aparține.
SC E. SA a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 966/2002, cu motivarea că, în urma semnării protocolului conform prevederilor H.G. nr. 1342/2001, ulterior H.G. nr. 74/2005, S.I.S.E. Transilvania Nord a primit în proprietate deplină imobilul situat în localitatea Cehu Silvaniei.
A apreciat reclamanta că, prin hotărârea atacată, se atestă în mod abuziv intrarea în domeniul public al Orașului Cehu Silvaniei a suprafeței de teren, deoarece antecesoarea sa a obținut Certificatul de atestare a dreptului de proprietate la data de 17 noiembrie 2000, deci, cu mai bine de doi ani înainte.
Prin sentința civilă nr. 57 din 10 februarie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, instanța a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 966/2002 invocată de reclamanta SC E.S. SA – S.Î.S.E. Transilvania Nord. A fost admisă excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 17 noiembrie 2000 emis de Ministerul Industriei și Comerțului, excepție invocată de pârâtul Orașul Cehu Silvaniei, constatându-se nelegalitatea acestuia.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că H.G. nr. 966/2002 a fost adoptată conform prevederilor art. 107 din Constituția României și ale art. 21 din Legea nr. 213/1998, la elaborarea sa fiind respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptarea Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 555/2002, în vigoare la acea dată, prin aceasta atestându-se doar apartenența bunurilor la domeniul public.
A mai reținut prima instanță că, potrivit Legii nr. 213/1998, domeniul public al orașelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. 3 din anexă și alte bunuri de uz sau interes public local, declarate ca atare prin Hotărârea Consiliului Local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național sau județean.
Totodată, judecătorul fondului a reținut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate, a cărui nelegalitate se invocă, a fost emis ulterior încheierii procedurii de inventariere și delimitare a bunurilor domeniului public aparținând orașului Cehu Silvaniei, terenul cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate fiind în domeniul public al orașului Cehu Silvaniei.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești au fost promovate recursuri, în termen legal, de către reclamanta SC E.S. SA – S.Î.S.E. Transilvania Nord și pârâtul Ministerul Economiei.
Recurenta reclamantă a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 3, 9 și art. 3041 C. proc. civ., coroborate cu art. 312 C. proc. civ., casarea sentinței, având în vedere că a fost dată cu aplicarea greșită a legii și, în urma rejudecării pe fond, admiterea excepției de nelegalitate, așa cum a fost formulată inițial.
În dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurenta reclamantă arată că, având în vedere faptul că H.G. nr. 966/2002 a fost emisă de Guvernul României, apreciază că, pentru soluționarea prezentei cauze, competența aparține Curții de Apel București.
În plus, aceeași parte susține că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la excepția invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor privind lipsa calității procesuale pasive a acestuia.
De asemenea, recurenta reclamantă arată că instanța de fond nu a făcut niciun demers în vederea obligării pârâtei de a depune toată documentația care a stat la baza emiterii H.G. nr. 966/2002, astfel că s-au încălcat prevederile art. 13 din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, recurenta reclamantă arată că prima instanță a încălcat prin hotărârea pronunțată art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, recurenta reclamantă consideră că, prin H.G. nr. 966/2002, se atestă în mod abuziv intrarea în domeniul public al orașului Cehu Silvaniei a suprafeței de teren aflată în discuție, având în vedere faptul că antecesoarea sa a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate, la data de 17 noiembrie 2000, deci, cu mai bine de 2 ani înainte.
Recurentul pârât Ministerul Economiei a solicitat, în conformitate cu prevederile art. 299, art. 304 pct. 8 și art. 312 pct. 1, pct. 2, și pct. 3 C. proc. civ. admiterea recursului, modificarea hotărârii dată cu aplicarea greșită a legii, respingerea excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 17 noiembrie 2000 ca neîntemeiată.
În dezvoltarea căii sale extraordinare de atac, recurentul pârât arată că, prin Deciziile nr. 404, 425 și 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 2 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 262/2007.
După pronunțarea acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a recurs la aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, și, în realizarea rolului ce revine judecătorului național, în calitate de prim judecător convențional și comunitar, prin raportare la C.E.D.O. și la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența C.E.D.O. și a Curții de Justiție de la Luxemburg, a înlăturat aplicarea disp. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a cărui legalitate se contestă pe calea excepției de nelegalitate.
Se mai arată de către recurentul pârât că această soluție de principiu a fost stabilită la nivelul secției, în ședința Plenului judecătorilor din 26 mai 2008.
A mai fost invocată Decizia nr. 2307 din 4 iunie 2008 a instanței supreme, prin care s-a apreciat că excepția de nelegalitate invocată împotriva unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 este neîntemeiată, iar nu inadmisibilă.
În consecință, recurentul pârât solicită înlăturarea, în cazul speței de față, a aplicării art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, să se constate că pretențiile reclamantei sunt fără temei legal, dat fiind faptul că data emiterii actului administrativ unilateral cu caracter individual atacat este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, respectiv 17 noiembrie 2000.
Prin întâmpinarea de la filele 21 - 24 dosar recurs, intimatul pârât orașul Cehu Silvaniei a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârât și menținerea, ca temeinică și legală, a soluției instanței de fond, prin care s-a admis excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 17 noiembrie 2000, emis de Ministerul Industriei și Comerțului și s-a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 966/2002.
Prin întâmpinarea existentă la filele 35 - 39 dosar, intimatul pârât Guvernul României a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă.
Trebuie precizat faptul că recurenta reclamantă a arătat, prin cererea aflată la fila 40 dosar recurs, că este de acord cu admiterea recursului formulat de Ministerul Economiei și, pe cale de consecință, modificarea Deciziei nr. 57/2009, în sensul respingerii excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 17 noiembrie 2000.
Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate de recurenta reclamantă, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., prin raportare la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului declarat de SC E.S. SA – S.Î.S.E. Transilvania Nord ca nefondat.
De asemenea, instanța de control judiciar consideră că se impune și admiterea recursului declarat de Ministerul Economiei, în raport de art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Obiectul excepției de nelegalitate vizează H.G. nr. 966/2002 și certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 17 noiembrie 2000 emis de Ministerul Industriei și Comerțului.
Natura juridică a actelor atacate este aceea a unor acte administrative unilaterale cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu, sau la cererea părții interesate.
Este adevărat că, prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, ca și cu principiul stabilității raporturilor juridice.
Înalta Curte, independent de argumentele Curții Constituționale, și a căror substanță nu este nesocotită, reține însă că, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, ce instituie, în situația în care există un conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale (mai puțin în situația existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern), că judecătorul național este cel ce aplică direct și nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaționale, având și rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudențele comunitare.
Din această perspectivă, așadar, judecătorul național, aplicând primul Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenții, asigurându-le preeminența, deplină și efectivă, față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte intervenția legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a și reținut în jurisprudența C.E.D.O.
Înalta Curte, potrivit jurisprudenței sale deja cristalizată în această materie, apreciază că, prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără limită de timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securității raporturilor juridice.
Aceasta impune aplicarea directă, cu prioritate, a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În plus, deși este necontestat că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepției de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului.
De asemenea, conform jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg, este de competența judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național, care i s-ar opune.
De altfel, aceeași instanță comunitară a reținut, în ceea ce privește posibilitatea invocării excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate.
Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuție, repetat și fără limită de timp, a legalității unor acte administrative individuale, încalcă principiile fundamentale arătate, practica instanței de la Strasbourg și pe cea a Curții de Justiție de la Luxemburg, în situații juridice similare.
Pe cale de consecință, fiind vorba de 2 acte administrative individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, excepția de nelegalitate este neîntemeiată.
Față de această situație juridică, Înalta Curte constată că unele motive de recurs ale reclamantei rămân fără obiect (cea privind nepronunțarea asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, nedepunerea documentației care a stat la baza emiterii HG nr. 966/2002), dar și faptul că prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu au relevanță pentru speța de față, iar critica privind necompetența teritorială nu este argumentată din punct de vedere juridic în contextul în care avem de-a face cu o cerere incidentală, care trebuie soluționată cu luarea în considerare a competenței teritoriale existente pentru litigiul principal.
Așadar, în raport de cele expuse anterior, Înalta Curte va respinge recursul declarat de SC E.S. SA - S.Î.S.E. Transilvania Nord ca nefondat, va admite recursul declarat de Ministerul Economiei, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Industriilor și Comerțului, ca neîntemeiată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC E.S. SA - S.Î.S.E. Transilvania Nord împotriva sentinței civile nr. 57 din 10 februarie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei, în prezent Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 17 noiembrie 2000 emis de Ministerul Industriilor și Comerțului, ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2010.