Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanței de fond.
Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC G.G. SRL a chemat în judecată B.N.R. pentru:
- constatarea nelegalității art. 34 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 emisă de B.N.R. la 26 februarie 2002 privind standardele de cunoaștere a clientelei;
- obligarea B.N.R. la modificarea art. 45 alin. (1) al Normei nr. 3/2002;
- daune interese în valoare de 2.280 lei.
Cererea reclamantei a fost precizată/ completată la 5 noiembrie 2008.
Pârâta B.N.R. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar capătul de cerere privind modificarea art. 45 din Norma nr. 3/2002 ca rămas fără obiect ca urmare a abrogării normei prin art. 29 din Regulamentul B.N.R. nr. 9/2008.
2. Soluția instanței de fond.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2839 din 1 iulie 2009, a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
În motivarea sentinței, instanța de fond a arătat că art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 emisă de B.N.R. nu încalcă dispozițiile Legii nr. 656/2002 pentru că nici nu era în vigoare la data când a fost emisă norma.
Nu a fost reținută nici încălcarea prevederilor art. 41 din Legea nr. 58/1998 pentru că acestea se adresează unui posesor de cambie sau bilet la ordin și nu impune o obligație în sarcina acesteia și nici a Legii nr. 24/2000 pentru că nici un act normativ de putere superioară nu conține reglementări privind standardele de cunoaștere a clientelei.
S-a considerat că art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2001 nu are nicio legătură cu Directiva Parlamentului European și a Consiliului U.E. nr. 2005/60/CE, iar aceasta nu conține norme de imediată aplicare sau care să aibă efect direct, iar această directivă este oricum ulterioară normei și în anul 2005 România nu era membră a U.E.
Instanța de fond a arătat că reclamanta face o interpretare greșită a directivelor invocate și, mai ales, nefiind regulamente, ele nu au caracterul unor norme obligatorii și s-a constatat că dispozițiile contestate sunt legale și temeinice, iar primul capăt de cerere a fost respins.
Cu privire la obligarea la emiterea unui act normativ care să oblige băncile să modifice propriile proceduri de cunoaștere a clientelei, solicitarea a fost respinsă ca neîntemeiată pentru că nu s-a constatat nelegalitatea textului Normei nr. 3/2002, iar pe de altă parte, reclamanta nu a justificat legitimarea procesuală pentru apărarea unui interes general și nici nu se poate vorbi de justificarea unui interes propriu al reclamantei.
Capătul de cerere privind acordarea daunelor a fost respins pentru că nu a fost reținută o culpă a pârâtei și pentru că nu există o legătură de cauzalitate între daunele solicitate și fapta pârâtei.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs SC G.G. SRL București și după o prezentare amplă a situației de fapt, a invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
În motivele de recurs se critică soluția instanței de fond referitoare la respingerea capătului de cerere privind nelegalitatea art. 45 alin. (1) și se arată că nu se susține că acest text ar încălca art. 3 și 4 din legea spălării banilor ci că se încalcă principiul instituit prin derogarea de raportare prevăzută la art. 4 al legii spălării banilor, în cazul operațiunilor ce nu pot fi refuzate, în particular în cazul biletelor la ordin cu scadență fixă.
Referitor la susținerile instanței de fond legate de directivele europene, recurenta arată că a făcut trimitere la toate versiunile Directivelor U.E. în materie care au menținut principiul derogării de raportare, care a fost preluat de legea națională.
Este criticată soluția instanței de fond și în legătură cu referirile la încălcările Legii nr. 24/2000, cu Statutul B.N.R., a Legii nr. 58/1934 și cu reglementările B.N.R. în materie de cambii și se invocă faptul că B.N.R. are obligația de a emite reglementări numai cu respectarea contextului legislativ în vigoare, să impusă băncilor respectarea cadrului legislativ, chiar și a prevederilor și principiilor legilor cambiei și biletului la ordin. Or, în speță, art. 45 alin. (1) din Norma B.N.R. este o afectare a legii cambiei pentru că posesorul cambiei/ biletului la ordin nu are altă posibilitate de prezentare la plată decât în circuitul bancar la o bancă unde are deschis cont curent.
Se apreciază ca fiind nelegală orice dispoziție prin care să li se permită unităților bancare să refuze discreționar, pe considerentul suspiciunii de spălare de bani, primirea cambiilor/ biletelor la ordin ale clienților pentru încasare în cont pentru că nici legislația în materie de spălarea banilor, nici măsurile de prudențialitate bancară nu justifică o astfel de dispoziție.
Este criticată soluția instanței de fond și în legătură cu respingerea cererii privind acordarea daunelor interese pentru că există legătură de cauzalitate între daunele solicitate și faptele pârâtei pentru că recurenta a făcut eforturi pentru susținerea dosarului penal ce nu ar fi avut loc dacă B.N.R. nu ar fi emis Norma cu nerespectarea dispozițiilor legale și care au fost însușite de instanțele judecătorești.
O ultimă critică se referă la suspendarea/ disjungerea capătului de cerere privind suma de 400.000 dolari SUA și se apreciază că această cerere era prematură, dar instanța de fond a respins cererea de suspendare.
B.N.R. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
4. Soluția instanței de recurs.
După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Prezentul litigiu a fost generat de refuzul unei bănci comerciale, refuz întemeiat pe dispozițiile art. 45 din Norma nr. 3/2002 privind standardele de cunoaștere a clientelei, de a introduce un bilet la ordin în valoare de 400.000 dolari SUA în circuitul de compensare.
Și plângerea penală adresată Parchetului și, ulterior, plângerile adresate instanței de judecată pentru nelegalitatea rezoluției D.N.A., au fost respinse tot în baza aceluiași text.
Instanța de fond a respins cererea reclamantei în care se solicita constatarea nelegalității art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002, iar în motivele de recurs se critică această soluție.
Chiar recurenta recunoaște că art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 nu ar încălca art. 3 și 4 din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, ci numai un principiu al derogării de raportare instituit de art. 4 din lege.
Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 prevede că Persoanele prevăzute la art. 8 din Lege (între care și instituțiile de credit) care au cunoștință că o operațiune ce urmează a fi efectuată are ca scop spălarea banilor, pot să efectueze operațiuni fără informarea prealabilă a oficiului, dacă tranzacția se impune a fi efectuată imediat sau dacă neefectuarea ei ar zădărnici eforturile de urmărire a beneficiarilor tranzacției.
Deci, pentru a se aplica aceste dispoziții privind efectuarea operațiunilor fără informarea prealabilă a Oficiului de Spălare a Banilor, trebuie ca tranzacția să se impună a fi efectuată imediat sau dacă neefectuarea ei ar zădărnici eforturile de urmărire a beneficiarilor tranzacției suspecte.
Însă, în art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 nu au fost preluate asemenea dispoziții pentru că aceasta a fost emisă în baza Legii nr. 21/1999 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 656/2002 și, deci, nu putea să aibă în vedere o dispoziție care a intrat în vigoare în decembrie 2002, iar Norma nr. 3/2002 a fost emisă la 26 februarie 2002, astfel că această critică va fi respinsă.
Referitor la invocarea directivelor europene, chiar recurenta afirmă în motivele de recurs că acestea au fost preluate de legea națională.
Oricum, fiind vorba de directiva comunitară, aceasta nu are aplicabilitate directă în dreptul național și nu se poate invoca neconcordanța dintre o normă a B.N.R. emisă în 2002 cu o directivă adoptată în 2005.
Eventuala nelegalitate a unui act se poate invoca în raport de actul normativ care transpune în legislația națională directiva comunitară, dar chiar recurenta recunoaște că directiva a fost preluată în legea națională, iar după transpunerea acesteia în 2008, Norma nr. 3/2002 a și fost abrogată.
În ceea ce privește nerespectarea Legii nr. 24/2000, a Statutului B.N.R., a Legii nr. 58/1934 și a altor reglementări ale B.N.R., aceste susțineri vor fi respinse.
Norma nr. 3/2002 a fost emisă tocmai în baza Statutului B.N.R. și a avut ca scop protejarea siguranței și stabilității băncilor și, deci, a integrității sistemului bancar, nu au fost încălcate nici dispozițiile Legii nr. 58/1934 privind cambia și biletul la ordin pentru că drepturile posesorilor de asemenea instrumente financiare pot fi restrânse doar în măsura și numai dacă operațiunea respectivă se încadrează în ipoteza aliniatului respectiv și nici cele ale Legii nr. 24/2000.
Art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 a B.N.R. prevede că „instituția de credit va putea refuza efectuarea operațiunilor considerate suspecte și nu va efectua operațiunile care sunt contrare legii și care nu pot fi justificate corespunzător”.
Dar, în ipoteza în care banca ar refuza, în mod discreționar, efectuarea unor operațiuni pe motiv de suspiciune, cel care a fost refuzat va putea să prezinte documente în sprijinul solicitării sale sau orice alte probe care să justifice operațiunea solicitată dar se poate adresa chiar altei instituții de credit.
Vor fi respinse și criticile ce vizează respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor interese pentru că nu a fost constatată nelegalitatea textului invocat, dar și pentru că nu s-a stabilit un raport de cauzalitate cu cheltuielile efectuate cu plângere penală și plângere împotriva rezoluției D.N.A., acestea având ca obiect săvârșirea unor infracțiuni de către angajați ai unei bănci comerciale și nu ai B.N.R.
Referitor la ultimul motiv invocat și acesta va fi respins.
Într-adevăr, la 10 iunie 2009, reclamanta a solicitat suspendarea acțiunii până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 23902/3/2007 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, unde B.N.R. are calitatea de chemat în garanție, cerere care a fost respinsă pentru că nu s-a făcut dovada existenței altei cauze și pentru că soluția nu este determinată de existența unui drept ce face obiectul altei judecăți.
Chiar dacă la dosar nu există dovezi exacte, nici intimata-pârâtă nu a contestat existența Dosarului nr. 23092/3/2007 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, dosar ce are ca obiect pretenții.
Dar, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. pentru că nu s-a făcut dovada că dezlegarea acestei pricini ar depinde, total sau în parte, de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul acelui dosar.
Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC G.G. SRL București împotriva sentinței civile nr. 2839 din 1 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2010.