Asupra recursului de față, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată la data de 21 iunie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul G.V.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Secția pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, anularea în parte a încheierii de ședință din 6 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3/P/2012 al Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul desființării măsurii suspendării sale din funcția de procuror până la soluționarea acțiunii disciplinare, măsură dispusă în temeiul art. 491 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 317/2004.
A mai solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, să se dispună suspendarea executării încheierii atacate, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentului litigiu.
În fapt, reclamantul a arătat că, prin încheierea invocată mai sus, s-a dispus suspendarea sa din funcție, până la soluționarea definitivă a procedurii disciplinare.
În motivare s-a reținut că, întrucât deține funcția de prim procuror a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, se presupune rezonabil că ar fi afectată imparțialitatea procedurii în fața secției și ar putea uza de atributele conferite de funcția de conducere.
În încheiere s-a mai reținut că aceasta ar putea fi atacată odată cu fondul.
Reclamantul consideră, însă, că hotărârile adoptate de către Consiliul Superior al Magistraturii în cadrul procedurii disciplinare sunt acte administrative cu caracter jurisdicțional.
Este adevărat că în cuprinsul aceluiași articol se menționează că încheierile pronunțate în cursul procedurii sunt acte premergătoare actului administrativ jurisdicțional, putând fi atacate doar odată cu actul administrativ prin care se soluționează acțiunea disciplinară, numai că, opinează reclamantul, prin modificările aduse Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii prin Legea nr. 24/2012, s-a introdus art. 491, care permite luarea măsurii suspendării din funcție a magistratului pe durata desfășurării procedurii disciplinare.
În acest caz, actul administrativ cu caracter jurisdicțional produce efecte provizorii până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare și are ca efecte vătămarea imediată a sa, prin suspendarea din funcția de procuror.
Dacă încheierea nu ar putea fi atacată decât odată cu fondul, reclamantul consideră că ar fi lipsit de o cale de atac efectivă și imediată.
Se susține că s-ar încălca, astfel, dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Ca motive de nelegalitate a măsurii de suspendare din funcție, s-au invocat lipsa unor indicii sau probe care să confirme soluția de suspendare și încălcarea prezumției de nevinovăție.
S-a mai invocat faptul că, față de data săvârșirii presupuselor abateri disciplinare și data intrării lor în vigoare, aplicarea dispozițiilor art. 491 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 ar duce la aplicarea retroactivă a măsurii.
Reclamantul a mai arătat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea măsurii dispuse prin actul administrativ jurisdicțional atacat.
Cu privire la cazul bine justificat, reclamantul a invocat faptul că măsura dispusă a fost lipsită de orice motivare concretă, instanța de disciplină limitându-se doar la aprecieri de ordin general, astfel că ar exista îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ.
Referitor la paguba iminentă a arătat că, pe durata aplicării măsurii, plata drepturilor salariale este suspendată, ceea ce îl face să suporte un prejudiciu material, viitor și previzibil, actul având caracter executoriu.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 6, art. 8, art. 10, art. 14 din Legea nr. 554/2004, ale art. 21 din Constituția României și ale art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 4487 din 4 iulie 2012, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători.
Instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu dispozițiile art. 134 alin. (2) teza I și alin. (3) din Constituția României, care exclud caracterul de act administrativ al actelor emise de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, Consiliul Superior al Magistraturii, care ar fi asimilat în această privință unei instanțe de judecată, iar nu unei autorități administrative, pentru a fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004.
De asemenea, s-a reținut că deși legea organică, respectiv Legea nr. 317/2004, nu prevedea calea de atac împotriva încheierii prin care se dispune suspendarea din funcție în temeiul art. 491 alin. (1) teza I din Legea nr. 317/2004, raportat la dispozițiile art. 255 C. proc. civ., care prevăd că încheierea este tot o hotărâre și, întrucât hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii pronunțate în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, s-a considerat că această din urmă instanță este competentă să soluționeze dosarul.
Urmare declinării, cauza a fost înregistrată ca recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, sub nr. 5116/1/2012.
Pe parcursul desfășurării procedurilor judiciare în cauză, la dosarul cauzei au fost depuse două cereri de intervenție accesorie formulate de SC A.L.A.T. SRL, Mioveni și SC V.I. SRL, cereri care s-au constatat a fi inadmisibile în principiu, în raport cu natura și obiectul cauzei, precum și cu prevederile art. 49 și următoarele C. proc. civ. și care au fost respinse ca atare.
La termenul de judecată din data de 17 septembrie 2012, recurentul G.V.G., prin avocat, a solicitat să se constate că obiectul prezentului dosar nu îl constituie un recurs, în realitate fiind vorba despre un dosar de fond, aflat în judecată în primă instanță la Completul de 5 Judecători.
De asemenea, a arătat că se poate susține și că cererea dedusă judecății în cauză a rămas fără obiect, dat fiind că, la data de 15 iunie 2012, acțiunea disciplinară ce formează obiectul Dosarului nr. 3/P/2012 a fost soluționată de către Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii. În continuare, aceeași parte, prin reprezentant, a menționat că, întrucât până la termenul specificat hotărârea respectivă nu fusese motivată și nu cunoaște considerentele instanței disciplinare, nu formulează cerere de renunțare la judecată.
La același termen, recurentul, prin avocat, a susținut că înțelege să invoce necompetența Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție apreciind, pentru argumentele expuse în acțiunea formulată la Curtea de Apel București, că nu este vorba despre o cauză disciplinară care ar atrage competența Completului de 5 Judecători.
Cu privire la această chestiune, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, prin reprezentant, a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, este o instanță legal învestită cu soluționarea căii de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea din funcție a magistratului și care trebuie soluționată odată cu fondul. În același sens, a precizat că, prin judecata sa, Curtea de Apel București a examinat și soluționat irevocabil această chestiune.
Ulterior, la termenul de judecată din data de 5 noiembrie 2012, după repunerea pe rol a dosarului (reținut în pronunțare asupra competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în soluționarea cauzei), în considerarea principiului unității de jurisdicție, a principiului simetriei și a principiului „qui potest plus potest minus”, aplicabile în raport cu particularitățile concrete ale speței și cu precizările formulate oral de către recurent prin apărător, instanța a calificat cererea drept recurs.
Prioritar examinării oricărui aspect, Înalta Curte reține că, prin hotărârea nr. 7/ P din ședința secretă din 18 iulie 2012, pronunțată în același dosar în care s-a pronunțat și încheierea atacată în cauză, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii:
- în baza art. 491 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 317/2004 modificată prin Legea nr. 24/2012, a constatat încetată de drept suspendarea din funcție a pârâtului procuror G.V.G.;
- a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de pârâtul procuror privind revocarea suspendării din funcție;
- a admis acțiunea disciplinară formulată împotriva procurorului G.V.G. și, în baza art. 100 lit. e) (lit. d) în reglementarea anterioară) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat pârâtului sancțiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 și art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 24/2012.
Această nouă împrejurare, intervenită după promovarea căii de atac și după înregistrarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, pune instanța de judecată în imposibilitatea de a mai analiza pe fond legalitatea și temeinicia încheierii din 6 iunie 2012, prin care Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, cu majoritate, în baza art. 491 alin. (1) teza I din Legea nr. 317/2004, modificată prin Legea nr. 24/2012, a dispus suspendarea din funcție a pârâtului procuror până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare ce formează obiectul Dosarului nr. 3/P/2012.
Situația de fapt, astfel survenită, nu este de natură a justifica sub niciun aspect o soluție de reformare a încheierii atacate, având în vedere și dispozițiile art. 491 alin. (1) teza I din Legea nr. 317/2004, modificată prin Legea nr. 24/2012 care prevăd că „pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare”.
De altfel, urmare pronunțării soluției pe fondul acțiunii disciplinare, de către Secția pentru procurori, recurentul însuși, prin reprezentant, a precizat că se poate susține și că cererea ce formează obiectul pricinii a rămas fără obiect.
Pe de altă parte, trebuie menționat că magistratul în cauză nu mai are, la acest moment, un interes practic și actual în susținerea unei atare cereri. De altfel, acesta a și lipsit la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile asupra recursului și, după cum susținuse la termenul de judecată din data de 17 septembrie 2012, nu a formulat cerere de renunțare la judecată, întrucât, la acea dată, nu cunoștea considerentele reținute în hotărâre de instanța de disciplină.
Având în vedere toate cele expuse, Înalta Curte urmează să respingă recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de G.V.G., împotriva încheierii din 6 iunie 2012, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, în Dosarul nr. 3/P/2012.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2012.