Asupra cererii de revizuire de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin sentința penală nr. 939 din 31 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulată de condamnatul L.I. împotriva deciziei nr. 782 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. 5456/1/2009.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 12 aprilie 2013 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cererea de revizuire formulată de petentul condamnat L.I., prin care solicita revizuirea sentinței nr. 1114 din 3 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, și înaintată la Direcția Națională Anticorupție în data de 25 aprilie 2013.
În motivarea cererii, petentul condamnat a invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În dezvoltarea cererii petentul a arătat că instanța, la adoptarea soluției de condamnare, nu a avut în vedere că inculpatul S.T. a avut o poziție oscilantă pe parcursul procesului penal aspect reflectat în declarațiile contradictorii pe care le-a dat. Totodată, petentul a precizat că declarațiile martorilor S.C.R., M.D. și P.D.R. nu au fost cunoscute de instanță, iar administrarea probei testimoniale cu martorii N.M. și N.G. s-a făcut prin depunerea unor declarații olografe, fără ca aceștia să fie audiați de către instanța de judecată.
În sprijinul celor susținute, au fost atașate cererii declarațiile martorilor S.C.R., M.D., P.D.R., N.M., N.G. și D.R.R., date în formă autentică.
Prin Referatul nr. 684/III-6/2013 din 9 mai 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, în baza art. 403 alin. (1) C. proc. pen., s-a apreciat ca inadmisibilă cererea formulată de petentul condamnat L.I., prin care solicită revizuirea sentinței nr. 1114 din 3 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, definitivă prin Decizia nr. 782/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, și a fost trimisă la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu propunerea de respingere, ca inadmisibilă, cu motivarea că aspectele învederate de către petiționarul condamnat L.I. au fost avute în vedere atât la soluționarea cauzei în fond cât și în recurs, astfel încât faptele și împrejurările invocate nu pot avea caracter de noutate, în sensul dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
La termenul de judecată din 31 octombrie 2013, Înalta Curte a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților și participarea procurorului, potrivit art. 403 alin. (1) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire.
Potrivit textului legal, instanța verifică dacă cererea de revizuire este făcută în condițiile prevăzute de lege și dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.
Înalta Curte, examinând cererea de revizuire formulată de revizuientul L.I., conform art. 403 din Codul procedură penală, a constatat că aceasta a fost făcută în termen legal, fiind formulată în favoarea condamnatului, conform art. 398 alin. (1) C. proc. pen., însă din probele administrate în cursul cercetării efectuate de procurori nu au rezultat date suficiente pentru admiterea în principiu a acestei cereri.
Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac de retractare împotriva sentințelor penale definitive, nu poate deveni admisibilă decât în condițiile existenței vreunuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen., pentru a nu se aduce atingere principiului stabilității ordinii juridice.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei;
b) un martor, un expert sau un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;
d) un membru al completului de judecata, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penala a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.
Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că revizuentul și-a întemeiat, în drept, cererea sa pe prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., astfel încât, instanța sesizată cu judecarea admisibilității în principiu acestei căi extraordinare de atac, trebuie să verifice îndeplinirea a trei condiții cumulative.
Prima dintre acestea constă în existența unei judecăți a fondului cauzei.
Cea de doua se referă la existența unui caracter definitiv al hotărârii prin care instanța de fond a soluționat cauza.
Cea de a treia cerință privește existența unor fapte și/sau împrejurări noi invocate de revizuent în conținutul cererii și care să nu fi fost cunoscute de instanță în momentul judecării în fond a cauzei, și aceste împrejurări sau fapte să fie în măsură, conform art. 394 alin. (2) C. proc. pen. să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare, mai precis să conducă la adoptarea unei hotărâri diametral opuse respectiv de achitare a revizuentului sau de încetare a procesului penal.
Examinând cauza, Înalta Curte a constatat că prima cerință este îndeplinită, deoarece prin sentința nr. 1114 din 3 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a dispus, în temeiul art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., condamnarea inculpatului L.I. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prin schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu, din luare de mită, prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000, la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.
Prin decizia nr. 782 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpații L.I. și S.T.M. împotriva sentinței nr. 1114 din 3 iunie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 5314/1/2008.
Prin urmare, aceste considerente demonstrează fără echivoc îndeplinirea primelor două condiții, respectiv aceea care se referă la judecarea în fond a cauzei prin prisma pronunțării uneia din soluțiile expres stabilite de art. 345 alin. (1) C. proc. pen., precum și aceea a existenței caracterului definitiv al hotărârii prin care instanța de fond a soluționat cauza.
În ceea ce privește cea de a treia condiție, Înalta Curte constată că motivul de revizuire invocat de petent în susținerea cererii, constând în faptul că instanța, la adoptarea soluției de condamnare, nu a avut în vedere că inculpatul S.T. a avut o poziție oscilantă pe parcursul procesului penal, că declarațiile martorilor S.C.R., M.D. și P.D.R. nu au fost cunoscute de instanță, iar administrarea probei testimoniale cu martorii N.M. și N.G. s-a făcut prin depunerea unor declarații olografe, fără ca aceștia să fie audiați de către instanța de judecată, nu îndeplinește cerința de noutate prevăzută de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și nici aceea prevăzută de art. 394 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru a fi admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. nu este necesar deci ca martorii propuși să fie noi sau probele propuse să fie noi, ci teza probatorie pentru care se solicită a se administra aceste probe, respectiv faptele sau împrejurările ce pot fi relevate de martori să fie unele necunoscute și neanalizate de către instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Raportând considerațiile teoretice mai sus arătate la speța dedusă judecății, în raport de motivele invocate de condamnatul L.I., Înalta Curte constată că martora D.R.R. a fost audiată de instanța de judecată, că declarația extrajudiciară aparținând martorului S.C.R. (coleg de cameră cu petiționarul la Penitenciarul Giurgiu) a fost depusă de inculpat la instanța de fond, că audierea martorilor N.G. și N.M. a fost solicitată de inculpat în cursul procesului penal (la instanța de fond și în recurs), probă respinsă de instanțe ca nefiind utilă și pertinentă în raport de prevederile art. 317 C. proc. pen.; martorii M.D. și P.D.R. (colegi de cameră cu petentul la Penitenciarul Giurgiu) nu au fost propuși de inculpat nici la instanța de fond și nici în recurs iar aspectele despre care aceștia pretind că le-ar cunoaște nu pot duce la o soluție diametral opusă față de cea dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere.
Totodată, Înalta Curte a constatat că declarațiile inculpatului S.T. au fost verificate de instanțe prin prisma prevederilor art. 68 C. proc. pen.
În aceste condiții, niciuna dintre împrejurările invocate în susținerea cererii de revizuire care ar fi fost apte să conducă la adoptarea unei hotărâri diametral opuse față de cea a cărei revizuire se cere, nu sunt împrejurări noi, ci ele au fost cunoscute de către prima instanță și analizate, ca de altfel și de către instanța de control judiciar, astfel încât audierea unor martori cu care să se dovedească împrejurările invocate de revizuent nu se impune, probele propuse spre a fi administrate reprezentând doar, în raport de situația dată, o prelungire a probatoriului, nepermisă într-o cale extraordinară de atac.
În ceea ce privesc celelalte susțineri ale recurentului revizuent, Înalta Curte a apreciat că acestea nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 394 C. proc. pen.
II. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs revizuentul condamnat L.I., fără a indica motivele de recurs.
La data de 16 ianuarie 2014, recurentul revizuent a depus o cerere prin care a învederat instanței că înțelege să renunțe la cererea de revizuire formulată împotriva sentinței penale nr. 1114 din 03 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum rezultă din declarația autentică atașată acestei cereri.
Înalta Curte, completul de 5 judecători, analizând actele și lucrările dosarului constată că a fost investită cu soluționarea recursului formulat de revizuentul L.I. împotriva sentinței penale nr. 939 din 31 octombrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2800/1/2013, astfel încât, raportat la stadiul procesual în care se află cauza, declarația de retragere a cererii de revizuire nu mai poate fi luată în considerare, retragerea putându-se face până la închiderea dezbaterilor în fond, or în cauză a fost deja pronunțată o soluție în primă instanță.
În atare situație, Înalta Curte, completul de 5 judecători, examinând hotărârea atacată în conformitate cu dispozițiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. constată că potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea unei hotărâri penale definitive poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei.
Potrivit art. 394 alin. (2) C. proc. pen. cazul de la art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.
Pentru a fi incident acest caz de revizuire, este necesar ca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare să se fi descoperit elemente noi, de natură a influența stabilirea situației de fapt și a vinovăției condamnatului, în sensul că pe baza acestora se ajunge la o soluție diametral opusă (achitare în loc de condamnare), înlăturându-se pe această cale eroarea judiciară existentă în hotărârea rămasă definitivă.
În speță, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că cele susținute de condamnat reprezintă o reiterare a susținerilor făcute de către acesta în fața instanței de fond și recurs, nefiind vorba așadar despre o împrejurare nouă, în sensul art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Prin cererea de revizuire ce face obiectul prezentei cauze, condamnatul tinde în esență la o prelungire a probatoriului cu privire la împrejurări cunoscute de instanțele de fond și recurs, în ciclul procesual finalizat cu condamnarea revizuentului și, prin aceasta, la o reanalizare a apărărilor pe care și le-a făcut cu acea ocazie.
Or, acest lucru nu poate face obiectul revizuirii, ca și cale extraordinară de atac, astfel încât în mod legal și temeinic cererea condamnatului a fost respinsă de către instanța de fond ca inadmisibilă.
Așa fiind, Înalta Curte, completul de 5 judecători, va constata că recursul este nefondat și în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., îl va respinge ca atare și va obliga recurentul revizuent la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de revizuentul L.I. împotriva sentinței penale nr. 939 din 31 octombrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2800/1/2013.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2014.