Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursurilor penale de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 877 din 1 iunie 2012 pronunțată în dosarul de fond, secția penală, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în unanimitate, a hotărât următoarele:

În baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei comisă de inculpatul V.C. din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

A fost condamnat inculpatul V.C.,senator în Parlamentul României, fără antecedente penale, la:

- 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (actul material constând în primirea de la inculpatul L.M. a sumei de 119.000 lei);

- 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- 1 an și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului V. Cătălin, dispunându-se ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare;

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.;

În baza art. 88 C. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 30 martie 2010 la 18 iulie 2011;

În baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei comise de inculpatul C.C. din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000;

A fost condamnat inculpatul C.C., asociat la SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, fără antecedente penale), la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prev.de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 (actul material din data de 11 septembrie 2009);

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.;

În baza art. 86¹ C. pen. a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei închisorii pe durata unui termen de încercare de 7 ani, stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 86² C. pen.;

Conform art. 86³ alin. (1) C. pen., s-a stabilit ca, pe durata termenului de încercare, inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Bacău;

- să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență;

A fost atrasă atenția inculpatului asupra disp.art. 86⁴ C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, a fost suspendată executarea pedepsei accesorii;

S-a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv de la 8 aprilie 2010, la 12 aprilie 2010;

A fost condamnat inculpatul C.F., fost judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, fără antecedente penale, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000;

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.;

În baza art. 86¹ C. pen. a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei închisorii pe durata unui termen de încercare de 6 ani stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 86² C. pen.;

Conform art. 86³ alin. (1) C. pen., s-a stabilit ca, pe durata termenului de încercare inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul București;

- să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență.

A fost atrasă atenția inculpatului asupra disp.art. 86⁴ C. pen.;

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, a fost suspendată executarea pedepsei accesorii;

S-a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv de la 8 aprilie 2010 la 12 aprilie 2010;

În baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei comise de inculpatul L.M. din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000;

A fost condamnat inculpatul L.M. administrator al SC L.I. SRL, fără antecedente penale, la:

- 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută și pedepsită de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 (actul material constând în remiterea sumei de 119.000 lei inculpatului V.C.);

- 1 an și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale);

- 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual la Legea contabilității în legătură cu fapte de corupție comisă în participație improprie, prevăzută și pedepsită de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului L.M., dispunându-se ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare;

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.;

În baza art. 88 C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 8 aprilie 2010 la 12 aprilie 2010;

În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menținută măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpații C.F. și L.M. prin încheierea nr. 562 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul de fond, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 pronunțată în dosarul de fond al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători;

În baza art. 348 C. proc. pen. au fost anulate următoarele înscrisuri falsificate:

- contractul de asistență juridică nr. 380802 din 19 octombrie 2009 încheiat între Cabinetul de avocat V.C. și SC L.I. SRL;

- factura fiscală din 19 octombrie 2009, emisă de Cabinet de avocat V.C. către SC L.I. SRL;

- ordinul de plată din 21 octombrie 2009 emis de SC L.I. SRL către Cabinetul de avocat V.C.;

- contractul fără număr din 17 octombrie 2009 între SC L.I. SRL și SC A.I.E. SRL;

- factura fiscală din 20 octombrie 2009 emisă de SC L.I. SRL către SC A.I.E. SRL;

- ordinul de plată din 21 octombrie 2009 emis de plătitor SC A.I.E. SRL din contul S.V. către SC L.I. SRL;

Au fost ridicate măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanțele nr. 310/P/2009 din 04 mai 2010 și nr. 310/P/2009 din 06 mai 2010 cu privire la imobilul proprietatea inculpatului L.M. situat în București, sect.1, înscris în C.F. a Sectorului 1 București și suma de 200.000 euro depusă de inculpatul C.C. pe numele său și la dispoziția organului de urmărire penală;

În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000, au fost confiscate de la inculpatul V.C. sumele de 200.000 euro și 119.000 lei prin obligarea inculpatului la plata acestor sume către stat;

Potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000 și art. 163 C. proc. pen., a fost instituit sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului V.C. până la concurența sumelor confiscate de la acesta;În baza art. 191 alin. (1) și (2) C. proc. pen. au fost obligați inculpații C.C., C.F. și L.M. la câte 60.000 lei cheltuieli judiciare către stat, iar pe inculpatul V.C. la 60.200 lei cu același titlu din care suma de 200 lei reprezentând onorariul parțial de avocat din oficiu, s-a stabilit că se va avansa din fondul Ministerului Justiției;

II. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că, prin rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, a dispus:

Trimiterea în judecată a inculpaților:

1. V.C.  în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- trafic de influență în formă continuată (două fapte), prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.;

2. C.F.  judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, fost președinte al secției civile și de proprietate intelectuală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare);

3. C.C., asociat la SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

4. L.M. administrator al SC L.I. SRL pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- cumpărare de influență prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000(cu modificările și completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. ;

 - participație improprie la infracțiunea de fals intelectual la Legea contabilității în legătură cu fapte de corupție, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului C.V. pentru infracțiunea de participație improprie la fals intelectual la Legea contabilității în legătură cu fapte de corupție, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. fiind aplicabile dispozițiile art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Neînceperea urmăririi penale față de:

- C.F. și C.V. pentru infracțiunea de folosire de informații ce nu sunt destinate publicității, prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare), întrucât din cercetările efectuate a rezultat că această faptă nu există ;

- D.M. și B.D., pentru infracțiunea de complicitate la cumpărare de influență prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare), întrucât din cercetările efectuate a rezultat că această faptă nu există;

- S.A. pentru infracțiunile de:

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art.  17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000(cu modificările și completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- participație improprie la infracțiunea de fals intelectual la Legea contabilității în legătură cu fapte de corupție prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000(cu modificările și completările ulterioare), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., întrucât în ambele cazuri lipsește latura subiectivă specifică infracțiunilor menționate, fiind aplicabile prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen.

- A.N. pentru infracțiunea de fals intelectual la Legea contabilității în legătură cu fapte de corupție prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., fiind incidente prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen.;

- P.V., G.V. ȘI M.G.A., pentru infracțiunile de:

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000(cu modificările și completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- fals intelectual la Legea contabilității în legătură cu fapte de corupție, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare), cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (art. 10 lit. d) C. proc. pen.);

- B.C. pentru infracțiunea de uz de fals în legătură cu fapte de corupție prevăzută de art. 291 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare) (art. 10 lit. d) C. proc. pen.) ;

Disjungerea cauzei cu privire la următoarele fapte și persoane:

C.V., senator în Parlamentul României, pentru infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare), J.C. - judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, pentru complicitate la infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/200 (cu modificările și completările ulterioare) și M.A. - senator în Parlamentul României, pentru infracțiunea de cumpărare de influență, prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare), cu referire la faptele ce fac obiectul dosarului de fond (fost nr. 340/P/2009);

C.V., senator în Parlamentul României, pentru infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare) cu aplic art. 33 lit. a) C. pen. și C.C. pentru infracțiunea de cumpărare de influență prevăzută de art. 6¹ C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare) cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., cu referire la alte sume de bani pretinse și primite de la C.C. de C.V. în schimbul intervențiilor făcute pe lângă magistrați, polițiști, miniștri pentru a soluționa în favorabil omului de afaceri.

Disjungerea materialului de urmărire penală și declinarea competenței în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea pentru infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și participație improprie la infracțiunea de fals intelectual la Legea contabilității prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., săvârșite de S.A.;

În esență, prima instanță a constatat că parchetul, în urma probatoriilor administrate în faza de urmărire penală, a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 16 noiembrie 2009, D.N.A., secția de combatere a corupției, s-a sesizat, din oficiu, cu faptul că, în luna august 2009, inculpatul C.C., asociat la SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, i-a cerut inculpatului V.C. - senator în Parlamentul României - să intervină pe lângă magistrații, secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție investiți cu soluționarea dosarului de fond, având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău și C.N.A.D.N.R., pentru ca aceștia să adopte o soluție favorabilă societății comerciale menționate.

Inculpatul V.C. a fost de acord și, în schimbul intervențiilor sale, a pretins și primit de la inculpatul C.C., prin intermediul martorului D.M. (angajat al omului de afaceri), foloase necuvenite în cuantum de 200.000 euro.

Urmare înțelegerii infracționale menționate, inculpatul V.C. a contactat ulterior pe inculpatul C.F. - președinte al secției civile și de proprietate intelectuală, din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, și i-a cerut, în schimbul unor foloase materiale, să-i determine pe magistrații investiți cu soluționarea dosarului de fond să pronunțe o soluție favorabilă SC P.A.C.O.I. SRL Bacău.

Pe întreaga perioadă a judecării recursului, inculpații V.C. și C.F. au întreprins acțiuni prin care i-au creat inculpatului C.C. convingerea că au făcut numeroase intervenții la membri completului de judecată și că aceștia vor pronunța o hotărâre favorabilă firmei sus-menționate.

 La data de 16 noiembrie 2009, D.N.A. - secția de combatere a corupției, s-a sesizat, din oficiu, cu faptul că, în anul 2009, inculpatul V.C. a pretins și primit de la inculpatul L.M., administrator al SC L.I. SRL și acționar majoritar la ziarele „I.P.” și „A.”, suma de 119.000 lei, în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă polițiștii din cadrul D.G.P. a Municipiului București și-i va determina să nu dispună măsura reținerii împotriva sa și să propună parchetului o soluție de neurmărire penală în dosarul de fond (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București).

În acest dosar, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave prev. și ped. de art. 215 alin. (1), (3), (4) și (5 C. pen.

Pe lângă suma de bani sus-menționată, inculpatul L.M. i-a promis inculpatului V.C., urmare cererii acestuia, că-i va remite și alte foloase, constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul „I.P.” a unor materiale cu conținut electoral.

Prima instanță, examinând întregul material probator administrat în cauză în faza de urmărire penală și în faza cercetării judecătorești, a reținut ca fiind dovedită următoarea situație de fapt :

Inculpatul C.C. era asociat unic la SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, societate care a participat la procedura de atribuire a contractului de achiziție publică având ca obiectiv „Lucrări de reabilitare a Lotului D-DN76, Stei Beiuș’’. Valoarea lucrării a fost estimată de autoritatea contractantă în limita maximă a sumei de 31.410.500 euro (fila 167, vol. II, dosar urmărire penală).

În urma analizării ofertelor, comisia de evaluare a respins oferta SC P.A.C.O.I. SRL Bacău ca neconformă, în baza art. 36 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 925/2005, întrucât nu a respectat cerințele caietului de sarcini și a desemnat câștigătoare, cu un punctaj final de 98,07 puncte, cu prețul de 99.586.550,44 euro fără T.V.A., oferta SC J.V.A.Z.V.I SA, SC A.C. SRL - Spania/România.

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios - administrativ și fiscal, sub nr. 3360/2/2009, SC P.A.C.O.I. SRL Bacău a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.A.D.N.R, anularea deciziei prin care oferta depusă de aceasta a fost declarată ca fiind neconformă și, implicit, a deciziei de declarare ca fiind câștigătoare a ofertei depuse de către SC J.V.A.Z.V.I. SA, SC A.C. SRL - Spania/România, obligarea autorității contractante la continuarea procedurii de atribuire a contractului de achiziție publică din etapa evaluării ofertelor și suspendarea procedurii de atribuire până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1698, pronunțată la data de 17 aprilie 2009 în dosarul de fond, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC P.A.C.O.I. SRL Bacău.

Nemulțumită de hotărârea pronunțată de instanța de fond, SC P.A.C.O.I. SRL Bacău a declarat recurs, care a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, - în ziua de 8 iulie 2009, sub nr. 3360/2/2009, termenul pentru judecarea recursului fiind fixat la data de 09 decembrie 2009.

Ulterior datei de 08 iulie 2009, inculpatul V.C. s-a întâlnit cu inculpatul C.C., ocazie cu care, potrivit susținerilor celor doi, după ce inculpatul C.C. i-a spus inculpatului V.C. că pierduse contestația formulată la Curtea de Apel București, acesta din urmă promițându-i că o să-l ajute cu tot ce poate, afirmând că „are relații și un avocat pe care îl va pune în mișcare”.

După discuția pe care a avut-o cu inculpatul C.C., inculpatul V.C. l-a contactat pe inculpatul C.F., cu care s-a și întâlnit, inculpatul C.F., după ce a aflat de la inculpatul V.C. faptul că inculpatul C.C. a pierdut licitația, solicitându-i „că în măsura în care este posibil, să-i trimită niște hârtii pe care să se uite și în funcție de acestea să facă niște precizări și, eventual, să-i dea niște sfaturi juridice…”

Inculpatul C.F. a confirmat faptul că, în luna iulie 2009, s-a întâlnit cu inculpatul V.C., ocazie cu care acesta i-a înmânat motivele de recurs formulate de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău împotriva sentinței civile nr. 1698 din 17.04 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, și i-a spus că inculpatul C.C. a pierdut o licitație, iar pentru că este un bun prieten al său vrea să-l ajute „fără nici un fel de interes material, pur și simplu pentru că simte că i s-a făcut o nedreptate”.

După întâlnirea cu inculpatul C.F., în ziua de 13 iulie 2007, la orele 21:23:56, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C. și i-a spus că se va ocupa cu „domnul doctor”, de „tratamentul acela”, referindu-se la ajutorul pe care i-l promisese acestuia la întâlnirea de la începutul lunii iulie 2009 care a avut loc la restaurantul „S.”

Instanța de fond a reținut că, în limbaj disimulat, „domnul doctor” era inculpatul C.F., cu care inculpatul V.C. se întâlnise anterior și căruia îi adusese la cunoștință problema juridică a inculpatului C.C. și îi ceruse să-l ajute în soluționarea favorabilă a acesteia.

La data de 14 iulie 2009, martorul B.H.P., avocatul SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, a depus o cerere prin care a solicitat instanței preschimbarea termenului de judecată din data de 09 decembrie 2009, cerere ce a primit termen de soluționare la data de 30 iulie 2009.

În ziua următoare, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C. și, folosind și de această dată un limbaj disimulat, i-a comunicat data la care se va judeca cererea de preschimbare a termenului de judecată și l-a asigurat că „restul e totul foarte bine”, respectiv că recursul va fi soluționat în favoarea SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, lăsându-i impresia că a luat legătura cu membri completului de judecată.

Prin încheierea din data de 30 iulie 2009 pronunțată în dosarul de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de preschimbare a termenului de judecată formulată de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău și a fixat termen pentru judecarea recursului declarat de această societate la data de 16 septembrie 2009, Completul 2.

Din declarațiile martorilor I.I., M.N. și F.C., magistrații care au făcut parte din completul de judecată investit cu soluționarea cererii de preschimbare a termenului de judecată, a rezultat că soluționarea favorabilă a cererii de preschimbare a termenului de judecată a fost determinată, exclusiv, de obiectul cauzei, respectiv contestație la o procedură de achiziție publică, care se judecă în regim de urgență potrivit O.G nr. 34/2000 (filele 231, 233 vol. 4, fila 80 vol. III dosar instanță).

În ziua de 03 august 2009, la ora 7:24:21, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C., care se afla în Germania și, sub pretextul că vrea să ajute pe un fin al său a cărui firmă de construcții se afla în blocaj financiar, i-a cerut suma de 2.500.000.000 lei (echivalentul a 60.000 euro) cu titlu de împrumut, sumă care, în cele din urmă, nu a fost remisă de inculpatul C.C.

În realitate, a reținut instanța de fond, suma de bani cerută inculpatului C.C., sub aparența unui împrumut, a reprezentat folos material al infracțiunii de trafic de influență comisă de inculpatul V.C.

La sfârșitul lunii august 2009, inculpatul V.C. a luat inițiativa de a organiza o întâlnire, la care să participe și inculpații C.C. și C.F., scopul acesteia fiind, potrivit susținerilor inculpatului V.C., acela ca inculpatul C.F. să „explice inculpatului C.C. situația cauzei și să-i dea niște sfaturi în domeniul care era de fapt pe contencios și nu la secția dânsului” (filele 117-126 vol. VIII dosar urmărire penală).

În realitate, a reținut instanța de fond, prezența inculpatului C.F. la întâlnirea respectivă a constituit o garanție a seriozității demersurilor la care inculpatul V.C. se angajase anterior față de inculpatul C.C.

În cadrul acestei întâlniri, inculpatul C.C. a aflat că inculpatul C.F. „fusese deja informat de C.V. despre litigiul SC P.A.C.O.I. SRL Bacău și despre pierderea litigiului la Curtea de apel,” aspect confirmat și de inculpatul C.F.

După întâlnirea de la sfârșitul lunii august 2009, în ziua de 03 septembrie 2009, la ora 19:01:47, inculpatul V.C. l-a sunat din nou pe inculpatul C.C. si i-a comunicat faptul că a vorbit cu „domnul doctor”, că a declanșat „procedura medicală” și că „sunt pe drumul cel bun”.

Semnificația reală a termenilor folosiți de inculpatul V.C. era cu totul alta, el se referea, de fapt, la cauza în a cărei soluționare favorabilă era interesat inculpatul C.C., pe care, și de aceasta dată, l-a asigurat că dosarul se afla sub controlul său și al inculpatului C.F. (care, în limbaj disimulat, era „domnul doctor”).

La data de 11 septembrie 2009 ora 12:46:29, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C. si i-a cerut suma de 200.000 euro, sumă pe care a primit-o de la acesta în aceeași zi, prin intermediul martorului D.M. Ca și în discuția purtată la data de 03 septembrie 2009, inculpatul V.C. a încercat să creeze aparența că banii fac obiectul unui împrumut, cu deosebirea că de această dată, inculpatul a afirmat că suma respectivă îi este necesară lui pentru rezolvarea unor probleme personale.

În realitate, astfel cum a rezultat din ansamblul materialului probator administrat în cauză, și această sumă de bani reprezenta foloase materiale a căror obținere a urmărit-o inculpatul V.C. de la inculpatul C.C., în schimbul intervențiilor promise acestuia pe lângă judecători, pentru a-i determina pe aceștia din urmă să pronunțe o hotărâre favorabilă în cauza aflată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din declarațiile martorului D.M., persoana prin intermediul căreia suma de 200.000 euro a ajuns la inculpatul V.C., a rezultat că, în ziua de 11 septembrie 2009, în timp ce se deplasa spre Buzău, a fost contactat telefonic de directorul financiar al SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, martorul D.F., care i-a spus să se întoarcă în București și să ridice din contul său suma de 200.000 euro, sumă ce urma să-i fie transferată în aceeași zi.

După primirea sumei de 200.000 euro, în aceeași zi, la ora 16:39:39, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C. pentru a-i mulțumi și a primi confirmarea cuantumului sumei pe care acesta i-o trimisese prin intermediul martorului D.M., care a fost prezent la discuția telefonică purtată de cei doi.

La termenul de judecată din data de 16 septembrie 2009, completul de judecată format din judecătoarele F.C. - președinte, D.M. și P.J., membre în completul de judecată investit cu soluționarea dosarului de fond, au dispus amânarea judecării recursului declarat de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău pentru data de 14 octombrie 2009, motivul fiind Hotărârea Adunării Generale a Judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție de solidarizare cu acțiunile de protest ale judecătorilor din țară, adoptată la data de 01 septembrie 2009.

În ziua imediat următoare, respectiv la data de 17 septembrie 2009, inculpatul V.C. s-a întâlnit cu inculpatul C.F.

Această parte a situației de fapt a fost confirmată de dialogul purtat de cei doi inculpați, interceptat și înregistrat în mediu ambiental la data sus-menționată, din care a rezultat că, în debutul întâlnirii, inculpatul C.F. i-a comunicat inculpatului V.C. termenul acordat în cauză, precum și faptul că intervențiile sale pe lângă magistrați s-au soldat cu rezultate foarte bune, după care inculpatul V.C. l-a sfătuit pe inculpatul C.F. cum să procedeze în discuțiile cu membri completului de judecată, pentru ca, pe de o parte, să nu le trezească acestora suspiciunea că, în schimbul rezolvării favorabile a cauzei, ei primesc bani de la inculpatul C.C., iar pe de altă parte, pentru a-i convinge să pronunțe soluția dorită de acesta din urmă.

În concret, a reținut instanța de fond, inculpatul V.C. i-a sugerat inculpatului C.F. să le transmită judecătoarelor din complet faptul că solicitarea de soluționare favorabilă a recursului declarat de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău le este adresată prin intermediul său de importanți lideri politici, că satisfacerea acestei solicitări nu reprezintă o încălcare a legii, deoarece SC P.A.C.O.I. SRL este îndreptățită să câștige și că, la rândul său, le va face si el un contraserviciu prin pronunțarea unor hotărâri favorabile în cauzele în care ele ar fi, eventual, interesate.

În ziua de 12 octombrie 2009, cu două zile înaintea termenului acordat în cauză, inculpatul V.C. s-a întâlnit din nou cu inculpatul C.F. care, în convorbirea telefonică pe care cei doi au purtat-o cu inculpatul C.C. la orele 14:56:56, este „domnul de legătură”. Cu această ocazie, inculpatul V.C. i-a dat noi asigurări inculpatului C.C. că procesul se va soluționa în data de 14 octombrie 2009, în favoarea sa, aspect confirmat de inculpatul C.F. care i-a spus inculpatului C.C. ,„Sperăm c-o să fie o zi mare că e și ocrotitoarea Moldovei acolo.”

La data de 14 octombrie 2009, ora 12:35:56, după ce instanța de recurs a rămas în pronunțare, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.F., care i-a comunicat faptul că s-a „amânat pronunțarea, i-a confirmat că „doamna profesoară” (cu referire la magistrații din complet) a rămas să analizeze, dându-i acestuia asigurări că soluția va fi pronunțată în favoarea SC P.A.C.O.I. SRL Bacău afirmând „ dacă era rău, era azi”.

În aceeași zi, la scurt timp după primirea informațiilor de la inculpatul C.F., respectiv la ora 12:48:50, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C. căruia, tot într-un limbaj disimulat, i-a comunicat că „are confirmarea” că s-a amânat pronunțarea o săptămână („a rămas în discuție tratamentul într-o săptămână”), precum și faptul că hotărârea va fi în sensul admiterii recursului declarat de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău („. e bine, e foarte bine”.)

În dimineața zilei de 15 octombrie 2009, la ora 9:27:15, în prezența inculpatului C.F., inculpatul V.C. l-a sunat din nou pe inculpatul C.C. și, pentru a-i întări convingerea că se află in permanență în legătură cu membrii completului de judecată, i-a cerut acestuia să-i comunice „băiatului” său, adică martorului B.H.P., avocatul care a reprezentat SC P.A.C.O.I. SRL în instanță, să facă o sinteză a concluziilor scrise pe maxim trei pagini în care să evidențieze faptul că, în oferta depusă de SC P.A.C.O.I. SRL, s-au strecurat mici erori materiale și nu de fond, concluzii pe care să le depună la dosar chiar în ziua respectivă sau cel mai târziu a doua zi.

Solicitarea inculpatului V.C. a fost transmisă martorului B.H.P. de către inculpatul C.C. la scurt timp după încheierea convorbirii telefonice cu inculpatul V.C.

La cererea inculpatului C.C., în ziua de 16 octombrie 2009, martorul B.H.P. a depus la dosar concluziile scrise, structurate în trei pagini și jumătate, așa cum ceruseră inculpații V.C. și C.F., în conținutul cărora se regăsesc sugestiile primite de la inculpatul C.F., prin intermediul inculpatului V.C.

În data de 28 octombrie 2009, cu ocazia deliberării, completul de judecată, constatând că la concluziile scrise depuse la dosar, SC P.A.C.O.I. SRL Bacău a anexat înscrisuri cuprinzând elemente de calcul care nu au fost comunicate părții adverse și cu privire la care aceasta nu și-a precizat punctul de vedere a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 151 C. proc. civ., repunerea cauzei pe rol și acordarea unui nou termen de judecată, la data de 11 noiembrie 2009.

Soluția dispusă de instanță a fost comunicată inculpatului V.C. de către inculpatul C.F., care, deși nu a dat curs invitației acestuia de a se întâlni în ziua respectivă pe motiv că are examen, i-a confirmat inculpatului V.C. telefonic, că „diagnosticul este cert”, respectiv că soluția ce se va pronunța în cauză va fi favorabilă SC P.A.C.O.I. SRL Bacău.

Pentru a-l convinge pe inculpatul C.C. de faptul că soluția de repunere a cauzei pe rol a fost rezultatul intervențiilor pe care le-a făcut pe lângă judecătorii din complet „doamna doctor” (care în limbaj disimulat era președinta completului de judecată) și cele două" doamne adjuncte" (cele două judecătoare din completul de judecată), că se află într-un contact permanent cu acestea și că o atare soluție nu se pronunță în mod frecvent, inculpatul V.C. l-a sunat pe inculpatul C.C. și în ziua de 30 octombrie 2009, la ora 13:20:45, ocazie cu care i-a comunicat faptul că, pentru soluția de repunere a cauzei pe rol, dispusă prin încheierea din data de 28 octombrie 2009, magistrații care au pronunțat-o au fost cercetați de procurori din cadrul D.N.A. (în limbaj disimulat „doi directori, inspectori de la D.N.S.P.”) asigurându-l, însă, că nu au găsit nimic pentru că „tratamentul este foarte bun”. Tot în cadrul acestei convorbiri telefonice, inculpatul V.C. i-a reamintit inculpatului C.C. că o decizie de repunere a cauzei pe rol este foarte rară „este simplă procedură care numai în domeniul acesta medical merge, funcționează dar în cazuri foarte rare (…)”.

La data de 11 noiembrie 2009, ora 17:29:45, inculpatul C.C. l-a sunat pe martorul B.H.P. pentru a afla soluția pronunțată în cauză. Martorul i-a spus că n-a aflat nimic, până la ora respectivă, aducându-i, totodată, la cunoștință inculpatului adevăratul motiv pentru care s-a repus cauza pe rol și anume faptul că, pentru un membru al completului de judecată, s-a semnat decizia de pensionare în perioada cuprinsă între data când s-au pus concluzii pe fondul cauzei și data când s-a amânat pronunțarea „ deci să știți asta pentru că am auzit vorbind cu A.N.I (…) alte explicații.'”

Din răspunsul pe care inculpatul C.C. l-a dat martorului B.P. „Nu, nu, nu, nu, nu. A zis că e chestie de procedură” transpare faptul că acesta era convins de realitatea celor ce i-au fost comunicate în convorbirile anterioare de către inculpatul V.C., referitoare la motivul repunerii cauzei pe rol și anume intervențiile pe care el și inculpatul C.F. le-au făcut pe lângă judecători, pentru ca aceștia să pronunțe o soluție conformă intereselor sale.

După ce a aflat soluția pronunțată in cauză (Decizia nr. 5039 din 11 noiembrie 2009, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău împotriva sentinței nr. 1698 din 17 aprilie 2009 a Curții de Apel București), inculpatul C.F. s-a întâlnit cu inculpatul V.C. și de comun acord au hotărât să-l sune pe inculpatul C.C.

Astfel, la ora 18:37:27, inculpatul V.C. l-a apelat pe inculpatul C.C., de pe telefonul său mobil și, după ce i-a adresat formula de salut, i l-a dat la telefon pe inculpatul C.F. Acesta, după ce și-a exprimat indignarea față de soluția pronunțată, afirmând că „este o mizerie, o batjocură”, i-a spus inculpatului C.C. că el și inculpatul V.C. au făcut „tot ce era omenește posibil și chiar mai mult”, dar cu toate acestea „s-a dat o soluție strâmbă pe cu totul și cu totul alte considerente decât dreptatea”, referindu-se la eventualele fapte de corupție comise de președinta completului de judecată care „a preferat arginții”, iar cu privire la celelalte două judecătoare a spus că au cedat „fiind amenințate de D.N.A.”, asigurându-l, totodată, de faptul că urmează să vadă ce remedii juridice găsește pentru ca decizia pronunțată în cauză să fie desființată.

În continuare, discuția a fost purtată de inculpatul C.C. cu inculpatul V.C., care, după ce a făcut referiri la cariera profesională a uneia dintre judecătoarele care a pronunțat soluția, la opiniile și stările de spirit ale judecătorilor înainte și după pronunțarea deciziei, l-a asigurat pe acesta de tot sprijinul său, în special după data de 6 (fiind vorba de 6 decembrie când partidul din care face parte va ajunge la putere) când „va primi de la viață ce merită”.

La sfârșitul lunii noiembrie 2009, cei trei inculpați s-au întâlnit la restaurantul „S.”, ocazie cu care inculpații V.C. și C.F. i-au reamintit inculpatului C.C. că au depus toate eforturile pentru ca acesta să aibă câștig de cauză, inculpatul V.C. promițându-i și avantaje viitoare după ce „(…). partidul din care face parte va ajunge la putere (…)”.

La data de 11 decembrie 2009, inculpatul V.C. a fost audiat de organul de urmărire penală, ocazie cu care, referitor la suma de 200.000 euro pe care a primit-o de la inculpatul C.C. în ziua de 11 septembrie 2009, a declarat: „Este adevărat că o singură dată, respectiv în anul 2009, am apelat la dl.C.C. să mă împrumute cu suma de 200.000 euro, termenul de restituire stabilit de comun acord fiind sfârșitul acestui an. Acesta a onorat solicitarea mea, iar banii i-am folosit pentru a ajuta un fin, D.F., aflat într-un blocaj financiar. Acest fin al meu este un om de afaceri, executase niște lucrări la un campus universitar în Tg.Jiu, beneficiar fiind Ministerul Învățământului, iar contravaloarea lucrării nu i-a fost virată nici până în prezent. A apelat la mine să-l ajut cu suma menționată, deoarece creditorii lui introduseseră la plată niște file C.E.C. emise de el, iar în situația în care nu avea disponibil în cont ar fi intrat sub incidența legii penale”.

A doua zi, pe data de 12 decembrie 2009, după ce organul de urmărire penală i-a adus la cunoștință învinuirea constând în săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, având ca obiect material suma de 200.000 euro, care i-a fost remisă la cererea sa de către inculpatul C.C., în schimbul intervențiilor promise pe lângă judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, inculpatul V.C. l-a sunat pe șoferul său, numitul I.A.C., și i-a cerut să ia legătura telefonic cu martorul F.D.R.

În declarația dată în cursul cercetării judecătorești, martorul F.D.R. a confirmat convorbirile telefonice pe care le-a avut în luna decembrie 2009 cu I.A.C., precum și faptul că, la solicitarea inculpatului V.C., a venit în mun. București si s-au întâlnit în locuința acestuia. Cu această ocazie, martorul a aflat de la inculpatul V.C. că acesta a cerut, cu titlu de împrumut, de la inculpatul C.C. suma de 200.000 euro, pentru a-l ajuta să-și rezolve problemele pe care le avea la firmă și că el trebuie să-i restituie inculpatului C.C. suma respectivă până la sfârșitul anului. A mai arătat martorul că inculpatul V.C. i-a spus să încheie o chitanță cu inculpatul C.C. și i-a cerut ca, în cazul în care va fi întrebat, să spună că banii sunt ai lui C.C. și că au fost împrumutați de la acesta de către V.C. pentru el.

În ziua de 22 decembrie 2009, la orele 11:34:39, inculpatul V.C. l-a sunat personal pe martorul F.D.R. și i-a cerut să restituie banii inculpatului C.C. până la sfârșitul anului, cerere acceptată de martor conform înțelegerii pe care cei doi au avut-o anterior în locuința inculpatului V.C.

Conștientizând faptul că exista riscul de a suporta consecințele legii penale, inculpatul, din nou, a încercat să acrediteze ideea că suma de 2.500.000.000 lei sau echivalentul sumei de 60.000 euro, pretinsă de la inculpatul C.C., respectiv suma de 200.000 euro, cerută și primită de la același inculpat, au reprezentat împrumuturi pe care le-a cerut pentru martorul F.R.D., iar nu obiect material al celor două acte materiale de trafic de influență comise în datele de 3 august 2009 și 11 septembrie 2009.

La data de 29 martie 2010, martora D.L.A., avocatul firmei administrată de martorul F.D.R., luând cunoștință din mass-media de știrea conform căreia inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului în cauza în care era cercetat, prin influențarea martorului F.R.D., inclusiv de conținutul convorbirii telefonice purtată de inculpat cu martorul, la orele 15:51:13 l-a sunat pe acesta și i-a relatat știrea în integralitatea ei (filele 71-76, vol. I dosar urmărire penală).

În discuția telefonică purtată la data sus-menționată, martorul a negat faptul că ar avea vreo datorie la inculpatul C.C. cu scadență la sfârșitul anului 2009 si care ar reprezenta sume de bani împrumutate pentru el de inculpatul V.C. de la inculpatul C.C.

Cu privire la infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților V.C. și L.M., în urma examinării tuturor probelor administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, instanța de fond a reținut ca fiind dovedită următoarea situație de fapt:

În luna iulie 2009, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a fost sesizat cu plângerea penală formulată de SC T.M.L. I.F.N. SA împotriva numitului L.M. sub aspectul săvârșirii de către acesta a infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave.

Cu adresa din 31 iulie 2009, plângerea respectivă a fost înaintată de parchet, S.I.F. din cadrul D.G.P. a Municipiului București, unde a fost înregistrată sub nr. 80571/2009. În vederea efectuării cercetărilor penale in cauza respectivă, la data de 25 august 2009 organul de poliție a emis o citație pe numele lui L.M.

După primirea citației, inculpatul L.M. a discutat cu martorul I.A., pe care-l cunoștea din anul 2007, și l-a rugat - potrivit propriilor susțineri - să-i aranjeze o întâlnire cu inculpatul V.C., pentru a-i prezenta acestuia situația și pentru a-l ruga să-i intermedieze o audiență la organul de poliție la care fusese trimisă spre competentă soluționare plângerea formulată împotriva sa de către SC T.M.L. I.F.N. SA. În realitate, a reținut instanța de fond, inculpatul L.M. urmărea ca inculpatul V.C. să intervină pe lângă polițiștii care instrumentau cauza în care era cercetat pentru soluționarea favorabilă a acesteia.

Martorul a dat curs rugăminții inculpatului L.M. și, în acest scop, a luat legătura cu inculpatul V.C. De comun acord, au convenit ca cei doi inculpați să se întâlnească în ziua de 30 august 2009, la restaurantul „S.”, la discuții participând martorii I.A. și C.L., acesta din urmă la cererea expresă a inculpatului V.C.

Din dialogul purtat de cei doi inculpați, interceptat și înregistrat în mediu ambiental în data de 30 august 2009, a rezultat că cererea inculpatului L.M., adresată inculpatului V.C., era ca acesta din urmă să intervină pe lângă ofițerii de poliție investiți cu instrumentarea dosarului penal, pentru a nu lua împotriva sa măsura preventivă a reținerii și pentru a înainta parchetului dosarul în care era cercetat, cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală.

Cererea inculpatului L.M. a fost acceptată de inculpatul V.C., care i-a dat asigurări ferme că este singura persoană care îi poate rezolva problema, dezvăluindu-i, pentru a-l convinge, mai multe coordonate ale acțiunilor sale, atrăgându-i în același timp atenția să manifeste o discreție maximă, deoarece, în caz contrar, nu vor obține rezultatul dorit. În final, inculpatul V.C. i-a sugerat inculpatului L.M. că va trebui să îi dea bani în schimbul intervențiilor pe care le va face pe lângă polițiști, cererea fiind mascată cu oarecare abilitate.

Convins fiind că, urmare intervențiilor promise de inculpatul V.C., dosarul penal va fi soluționat în sensul dorit de el, inculpatul L.M. l-a întrebat pe inculpatul V.C., în prezența martorilor I.A. și C.L., cu ce poate ajuta pentru că începe campania electorală, referindu-se la publicarea în cotidianul „I.P.” a unor articole cu conținut electoral și la tipărirea unor astfel de materiale la tipografia SC F.P. SRL București, al cărei administrator era chiar el.

Aceste din urmă aspecte, cu referire la care s-a reținut că rezultă din dialogul purtat de cei doi inculpați în ziua de 30 august 2009, sunt confirmate și de martorul I.A., în declarația dată în faza de urmărire penală, declarație pe care a menținut-o în cursul cercetării judecătorești.

În perioada imediat următoare, inculpatul V.C. a avut mai multe convorbiri telefonice cu martorul C.M., care, la acea dată, pe lângă faptul că îndeplinea funcția de inspector general adjunct al I.G.P.R., era desemnat și la conducerea poliției capitalei, cei doi stabilind ziua în care inculpatul L.M. să se prezinte la Poliția Capitalei, cu precizarea că ora a fost cea indicată de inculpatul L.M.

La data și ora stabilite, inculpatul L.M. a mers la Poliția Capitalei și a fost condus în biroul martorului C.M., unde, în prezența purtătorului de cuvânt al instituției și a numitului B.D., șeful S.I.F. a spus - potrivit propriilor susțineri - că este amenințat de către E.F.T., fără însă a consemna in scris cele afirmate verbal, deși i s-a sugerat să procedeze în acest sens.

În ziua de 17 septembrie 2009, inculpatul V.C. s-a întâlnit cu martorul C.L., căruia i-a relatat, pe lângă faptul că inculpatul L.M. ar fi divulgat unor persoane intervențiile pe care el le-a făcut în interesul său la organele de poliție, și împrejurarea că l-a atenționat pe acesta că, în cazul în care cele auzite de el se vor confirma, va interveni pe lângă ofițerii de poliție pe care îi contactase anterior și le va cere să dispună împotriva sa măsura reținerii.

Ulterior datei de 17 septembrie 2009, cei doi inculpați V.C. și L.M. au convenit asupra modului în care să procedeze, pentru a da aparență de legalitate sumei de bani ce urma să fie primită de inculpatul V.C., de la inculpatul L.M., în schimbul intervențiilor promise acestuia din urmă pentru soluționarea favorabilă a dosarului penal în care era cercetat.

În acest sens, inculpații V.C. și L.M. au convenit ca remiterea banilor să fie disimulată sub forma plății prestațiilor aferente unui contract de consultanță juridică, încheiat de Cabinetul de avocat „V.C.” cu SC L.I. SRL (firma al cărei administrator este inculpatul L.M.). Această împrejurare a rezultat din dialogul purtat de inculpatul V.C. cu inculpatul L.M., interceptat și înregistrat în mediu ambiental la data de 16 octombrie 2009.

Conform celor stabilite anterior, la data de 19 octombrie 2009, Cabinetul de avocat „V.C.” a încheiat cu SC L.I. SRL contractul de asistență juridică, având ca obiect „consultanță juridică în materie civilă și comercială”.

Potrivit mențiunilor din contract, părțile au convenit asupra sumelor de 100.000 lei, reprezentând onorariu, și de 19.000 lei reprezentând T.V.A.-ul aferent, cheltuielile urmând a fi stabilite „în funcție de decontul prezentat”. În contract, la capitolul „Alte clauze” a fost înserată mențiunea „Onorariul se va achita în maxim 7 zile de la semnare în B.R.D. Ag.Cotroceni I.B.A.N., 4.100 RON”.

La aceeași dată -19 octombrie 2009 - Cabinetul de avocat „V.C.” a emis către SC L.I. SRL, Factura în valoare de 119.000 lei (cu T.V.A. inclus) cu mențiunea „Servicii avocațiale conform contract asistență juridică din 19 octombrie 2009”.

Pentru că nu avea disponibilitățile bănești necesare în conturile SC L.I. SRL și fiind interesat să justifice încheierea contractului de consultanță juridică cu inculpatul V.C., inculpatul L.M. a împrumutat de la martorul S.A. suma de 119.000 lei, stabilind cu acesta ca împrumutul să fie disimulat sub forma plății prestațiilor aferente unui contract încheiat între SC L.I. SRL și SC A.I.E. SRL Ilfov (martorul având calitatea de împuternicit pentru această societate conform procurii autentificată din 13 octombrie 2009 de B.N.P. L.A.).

În realitate, așa cum rezultă din declarațiile martorilor R.M.C., S.A. și P.V., aceasta din urma îndeplinind funcția de contabil la SC L.I. SRL, situația financiară a firmei administrată de inculpatul L.M. nu era una foarte bună, în sensul că societatea era în imposibilitate de a-și achita datoriile. De asemenea, din documentele financiar bancare ale societății, a rezultat că la sfârșitul anului 2009 aceasta avea credite bancare și asimilate de peste 30.000.000 lei.

Urmare înțelegerii anterioare cu martorul S.A., în ziua de 17 octombrie 2009, inculpatul L.M. a semnat, în calitate de administrator al SC L.I. SRL, „contractul de comision pentru intermediere a locațiunii de imobile” cu valoarea de 23.500 euro, fără T.V.A., încheiat cu SC A.I.E. SRL Ilfov .

La data de 20 octombrie 2009, SC L.I. SRL a emis către SC A.I.E. SRL Ilfov factura din 20 octombrie 2009 în valoare de 119.000 lei (inclusiv T.V.A.) și explicația „Venituri din prestări servicii”.

În ziua de 21 octombrie 2009, SC A.I.E. SRL Ilfov a achitat în contul SC L.I. SRL, prin virament bancar, suma de 119.000 lei, sumă pe care, în aceeași zi, SC L.I. SRL a virat-o în contul Cabinetului de avocat V.C.

Cu referire la contractele încheiate de SC L.I. SRL cu SC A.I.E. SRL Ilfov și cu Cabinetul de avocat „V.C.”, documentele financiar contabile și bancare, precum și înregistrările acestora în evidențele contabile ale societăților, instanța de fond a reținut că acestea nu corespund unor operațiuni reale, scopul efectuării lor fiind acela al disimulării faptelor de corupție comise de inculpații V.C. și L.M., care, odată cu declanșarea cercetărilor, au folosit înscrisurile și documentele financiar contabile și bancare respective pentru a-și susține apărările formulate în fața organelor financiare și de control judiciar.

Concluzionând, prima instanță a reținut că, urmare intervențiilor făcute de inculpatul V.C. la ofițerii de poliție cu funcții de conducere din cadrul I.G.P.R. și D.G.P. a Municipiului București, în schimbul foloaselor primite de la inculpatul L.M., în perioada august 2009 - februarie 2010, nici acesta din urmă și nici martorul E.F.T. sau vreun angajat al firmei SC T.M. I.F.N. L. SRL nu au fost audiați în dosarul penal, iar cercetările penale nu au fost definitivate până la momentul trimiterii in judecată a inculpaților în prezenta cauză.

III. Împotriva sentinței penale nr. 877 din 1 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul, în termen legal, au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și inculpații V.C., C.C., C.F. și L.M., motivele de recurs, precum și amplele critici formulate de părți, prin intermediul apărătorilor lor, fiind în detaliu redate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Acestea, alături de motivele de recurs invocate în scris, vor fi reluate, în esență, la momentul când instanța de ultim control judiciar va proceda la examinarea cazurilor de casare invocate de fiecare dintre recurenți, în ordinea relevată în cadrul practicalei anterior menționată.

IV. Cauza a fost înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 3 octombrie 2012, sub nr. 6312/1/2012, fiind fixat prim termen de judecată, în recurs, la data de 19 noiembrie 2012.

1. Prin încheierea de ședință din data de 19 noiembrie 2012, în baza art. 302 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 6 alin. (3) și (4) C. proc. pen., instanța a dispus următoarele:

- a admis cererile de acordare a unui nou termen de judecată, în vederea angajării apărătorilor aleși, cereri formulate de recurenții intimați inculpați V.C. și L.M. cauza fiind la primul termen de judecată;

- a admis cererile de acordare a unui nou termen de judecată, în vederea pregătirii apărării, cereri formulate de către recurenții intimați inculpați C.C. și C.F. Totodată, la acest termen, la interpelarea Înaltei Curți, completul de 5 Judecători, dacă doresc să dea declarație în fața instanței de recurs, potrivit dispozițiilor art. 385¹⁴ alin. (1) C. proc. pen. sau înțeleg să se prevaleze de dreptul la tăcere, potrivit dispozițiilor art. 70 alin. (2) C. proc. pen., toți recurenții intimați inculpați au precizat, pe rând, că doresc să dea declarație în fața Înaltei Curți, completul de 5 Judecători, în prezența apărătorilor aleși.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a amânat cauza la termenul din 17 decembrie 2012.

De asemenea, s-a pus în vedere recurenților intimați inculpați, care nu au depus la dosar motive de recurs, ca, pentru a se asigura respectarea principiului egalității armelor, până la termenul de judecată stabilit la data de 17 decembrie 2012, să depună motivele scrise de recurs la grefa instanței, într-un termen rezonabil, cu 5 zile înainte de termenul fixat (chiar dacă dispozițiile legale prevăd faptul că motivele de recurs pot fi susținute și oral).

2. Prin încheierea pronunțată în ședință secretă din 13 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători a admis declarația de abținere formulată de magistratul asistent A.G.P., stabilindu-se că doamna magistrat asistent A.G.P. nu va participa la judecarea cauzei ce face obiectul dosarului de fond al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători - penal 2, Înalta Curte, completul de 5 Judecători, apreciind că motivele invocate în declarația de abținere formulată de către aceasta sunt justificate din punct de vedere al dispozițiilor art. 49 alin. (2) raportat la art. 48 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

3. La termenul din 17 decembrie 2012, apărătorul ales al recurentului intimat inculpat V.C., avocat M.V. a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (3) C. proc. pen. și art. 6 pct. 3 lit. b) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, acordarea unui nou termen de judecată, în vederea pregătirii apărării, susținând că, așa cum rezultă din împuternicirea avocațială, aceasta a fost emisă la data de 10 decembrie 2012. De asemenea, a mai arătat că, în zilele de 11 decembrie 2012 și 12 decembrie 2012, s-a prezentat la sediul Înaltei Curți de Casație și Justiție și a studiat o mare parte din dosarele instanței de fond, însă nu a avut la dispoziție timpul necesar să studieze și dosarele de urmărire penală, întrucât în aceeași perioadă a trebuit să-și îndeplinească obligațiile profesionale în alte cauze.

Apărătorul ales al recurentului intimat inculpat V.C., avocat I.C., a susținut că, în opinia sa, cererea de amânare formulată de avocat M.V. este întemeiată și a solicitat încuviințarea acesteia. De asemenea, a mai arătat că la instanța de fond asistența juridică a inculpatului V.C. a fost asigurată de patru apărători, iar la instanța de recurs, dintre aceștia, a rămas singurul care îi asigură apărarea.

Față de această situație, a solicitat acordarea unui nou termen de judecată pentru pregătirea apărării, urmând să studieze dosarul cauzei inclusiv hotărârea instanței de fond, care este foarte amplă și se referă la multe probleme de drept pe care trebuie să le reverifice în raport cu actele și lucrările aflate în dosarul de urmărire penală și în dosarul instanței de fond. De asemenea, a mai susținut că are nevoie de o perioadă suficientă de timp, care să-i permită studierea cu multă atenție a tuturor înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, pentru a avea posibilitatea ca, până la următorul termen de judecată, să formuleze în timp util eventuale cereri prealabile și cereri de probatorii.

Prin încheierea de ședință din 17 decembrie 2012, în temeiul art. 302 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 6 alin. (3) și (4) C. proc. pen. Înalta Curte, completul de 5 Judecători, a dispus admiterea cererilor de acordare a unui nou termen de judecată, în vederea pregătirii apărării, cereri formulate de apărătorii aleși ai recurentului intimat inculpat V.C., respectiv avocații M.V. și I.C., față de complexitatea prezentei cauze.

Prin aceeași încheiere, instanța de recurs a luat act că la dosarul cauzei au fost depuse motivele scrise de recurs de către recurenții intimați inculpați C.C., L.M. și C.F., recurentul intimat inculpat V.C. nedepunând motivele de recurs.

Totodată, Înalta Curte, completul de 5 Judecători, a apreciat necesară amânarea judecării cauzei pentru ca recurenții intimați inculpați să dea declarație în fața instanței de recurs, în prezența apărătorilor lor aleși, fiind menținute, totodată, și delegațiile tuturor apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții intimați inculpați.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători, a pus în vedere apărătorilor aleși ai recurentului intimat inculpat V.C. ca, până la termenul de judecată stabilit la data de 28 ianuarie 2013, să depună motivele scrise de recurs la grefa instanței, într-un termen rezonabil, mai exact cu 10 zile înainte de termenul fixat, pentru a se lua cunoștință de toate motivele de recurs formulate în prezenta cauză de către reprezentantul Ministerului Public și de către toți recurenții intimați inculpați, instanța apreciind că este necesar ca acestea să fie expuse în scris în raport de complexitatea cauzei.

4. Prin încheierea pronunțată în ședința secretă la data de 24 ianuarie 2013, în dosarul de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători, a respins, ca inadmisibilă, declarația de abținere formulată de doamna judecător L.T.R. de la soluționarea declarației de abținere formulată de doamna judecător F.M.V., în dosarul de fond al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători - penal 2, instanța reținând că declarația de abținere formulată de judecătorul chemat să se pronunțe cu privire la declarația de abținere formulată de un alt judecător în același dosar este inadmisibilă.

5.Prin încheierea pronunțată în ședința secretă la data de 24 ianuarie 2013, în Dosarul nr. 6312/1/2012/a2, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători, a respins, ca neîntemeiate, declarațiile de abținere formulate de domnii judecători F.M.V., L.T.R. și S.L.M. în dosarul al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători - penal 2.

Astfel, verificând motivele invocate de domnii magistrați judecători F.M.V., L.T.R. și S.L.M., în raport de dispozițiile legale, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători, a constatat că, în cauză, nu au fost îndeplinite exigențele circumscrise prevederilor art. 48 lit. d) C. proc. pen., neexistând niciun indiciu care ar putea determina o știrbire a aparenței de imparțialitate, cu eventuale consecințe negative asupra actului de justiție în ceea ce îi privește pe domnii magistrați judecători F.M.V., L.T.R. și S.L.M.

6.Prin încheierea de ședință din data de 28 ianuarie 2013, în baza art. 302 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 385⁶ alin. (3) și art. 385¹⁰ alin. (3) C. proc. pen., față de cererile prealabile și noile excepții depuse în ședința publică din data de 28 ianuarie 2013, de apărătorul ales al recurentului intimat inculpat V.C., avocat C.I., pentru a da posibilitate recurenților intimați inculpați V.C., C.C., C.F. și L.M. și apărătorilor aleși ai acestora să depună, în scris, eventualele alte excepții sau cereri prealabile care se apreciau a fi incidente în cauză, precum și pentru a da posibilitate membrilor completului de judecată, reprezentantului Ministerului Public și apărătorilor aleși ai recurenților intimați inculpați să ia cunoștință de conținutul acestora și să-și prezinte punctul de vedere, a fost fixat termen intermediar la data de 11 februarie 2013, ora 10⁰⁰, în vederea depunerii în scris a eventualelor excepții sau cereri prealabile, apreciate ca fiind incidente în cauză, de către recurenții intimați inculpați V.C., C.C., C.F. și L.M. și de apărătorii aleși ai acestora.

Totodată, s-a dispus amânarea judecării cauzei la data de 25 februarie 2013, instanța punând în vedere recurenților intimați inculpați V.C., C.C., C.F. și L.M. și apărătorilor aleși ai acestora că este unicul termen acordat în cauză pentru acest considerent.

7. Întrucât la termenul din 25 februarie 2013, recurentul intimat inculpat V.C. a formulat o cerere de recuzare a doamnei judecător L.D.S., Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, conform art. 302 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 51 alin. (2) și (3) C. proc. pen., apreciind că cererea de recuzare este admisibilă, a acordat eficiență dispozițiilor art. 52 alin. (1) C. proc. pen. și a suspendat ședința de judecată, trimițând cererea de recuzare spre soluționare, în ședință secretă, unui alt complet de judecată și solicitând, totodată, părților și reprezentanților acestora să rămână la sediul instanței până când li se va aduce la cunoștință soluția pronunțată.

În ședința secretă de la aceeași dată - 25 februarie 2013,în încheierea pronunțată în dosarul de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători, a respins, ca nefondată, cererea de recuzare a doamnei judecător L.D.S., Președintele completului de 5 Judecători - penal 2, cerere formulată de recurentul intimat inculpat V.C. în dosarul de fond al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători - penal 2. Astfel, în urma verificărilor efectuate, în mod nemijlocit, de către completul de 5 Judecători al Înaltei Curți, complet investit cu soluționarea acestui incident procedural, asupra încheierilor de ședință invocate, respectiv cele de la datele de 27 mai 2010, 25 mai 2010, 1 iunie 2010, 3 iunie 2010, 25 iunie 2010, 14 iulie 2010, s-a constatat că motivele invocate de recurentul intimat inculpat V.C. nu sunt fondate, întrucât judecătorul recuzat nu s-a pronunțat pe aspectele ce ar atrage incompatibilitatea invocată în dispozițiile art. 47 alin. (2) și art. 48 alin. (1) lit. a) teza a II-a finală C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte, completul de 5 Judecători, a constatat că celelalte motive invocate de recurentul intimat inculpat V.C., prin apărător ales, în cererea formulată, în scris, și depusă în ședință publică de către parte, ale căror temeiuri diferite vizează procesul echitabil din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norme constituționale, norme C. proc. pen. referitoare la asistența juridică a învinuitului sau inculpatului, drepturile apărătorului, procurorului și ale părților în instanță, au fost calificate și examinate prin prisma instituției recuzării, constatându-se că nu se încadrează în cazurile de incompatibilitate expres și limitativ prevăzute de art. 46 - art. 48 C. proc. pen.

În ceea ce privește temeiul invocat la pct. 4 din cerere, referitor la cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., în raport cu motivele invocate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că acestea nu se susțin, întrucât nu au fost invocate împrejurări și nici nu s-a făcut dovada interesului sub orice formă al doamnei judecător L.D.S. în judecarea prezentei cauze.

La reluarea ședinței publice de judecată, după soluționarea cererii de recuzare a doamnei judecător L.D.S., la solicitarea Înaltei Curți, completul de 5 Judecători, recurentul intimat inculpat V.C. a confirmat că a luat cunoștință de conținutul încheierii prin care a fost soluționată cererea de recuzare.

Totodată, recurentul intimat inculpat V.C. a arătat că înțelege să formuleze, în ședință publică, și cerere de recuzare a domnului judecător Ș.P., întemeiată pe dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., depunând și motive scrise însoțite de un înscris doveditor.

În aceste condiții, în ședința secretă de la aceeași dată - 25 februarie 2013, prin încheierea pronunțată în dosarul de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători, a respins, ca neîntemeiată, excepția privind constatarea neconvenționalității dispozițiilor art. 52 alin. (2) sintagma ”iar dacă se găsește necesar” C. proc. pen., invocată de recurentul intimat inculpat V.C.

De asemenea, prin aceeași încheiere a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 52 alin. (2) sintagma ”iar dacă se găsește necesar” C. proc. pen., invocată de același recurent intimat inculpat, excepția fiind inadmisibilă.

Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a domnului judecător Ș.P., membru al completului de 5 Judecători - penal 2, formulată de recurentul intimat inculpat V.C. în dosarul de fond al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători - penal 2.

Înalta Curte a constatat că dispozițiile art. 52 alin. (2) sintagma ”iar dacă se găsește necesar” - a căror neconvenționalitate și neconstituționalitate a fost invocată - nu aveau legătură cu soluționarea cauzei, întrucât au fost criticate aspecte ce țin de aplicarea legii.

Totodată, cu referire la cererea de recuzare a domnului judecător Ș.P., membru al completului de 5 judecători - penal 2, formulată de recurentul intimat inculpat V.C., Înalta Curte a reținut că, astfel cum rezultă din motivele scrise și formulate oral în fața instanței, recurentul intimat inculpat a susținut că există o relație de dușmănie între el și domnul judecător Ș.P., membru al completului de 5 judecători, învestit cu soluționarea dosarului de fond, anexând un înscris în acest sens.

Potrivit dispozițiilor art. 48 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., „Judecătorul este incompatibil a judeca dacă există dușmănie între el (…) și una din părți (…)”.

Textul se referă la poziția pe care ar avea-o judecătorul în soluționarea cauzei, datorită relațiilor de dușmănie dintre acesta și o parte din proces. Relațiile de dușmănie nu se prezumă, ele trebuind a fi dovedite.

În urma verificărilor efectuate, în mod nemijlocit, de către Înalta Curte, completul de 5 Judecători, învestită cu soluționarea acestui incident procedural, s-a constatat că înscrisul depus de recurentul intimat inculpat nu dovedește existența unei relații de dușmănie între judecătorul recuzat și partea din proces, astfel încât cererea de recuzare formulată de acesta a fost apreciată ca fiind neîntemeiată.La reluarea ședinței de judecată, după soluționarea cererii de recuzare a domnului judecător Ș.P., Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 Judecători, în compunerea inițială, a luat act că, la data de 5 februarie 2013, recurentul intimat inculpat V.C. a depus la dosar un număr de patru cereri prealabile (filele 478-483 și 487-491, vol. 1 dos. recurs), prin care a solicitat următoarele:

- trimiterea dosarului și la sediul profesional al apărătorilor săi aleși în vederea studierii și fotocopierii și a completării motivelor de recurs pentru o perioadă de timp identică aceleia cât dosarul s-a aflat la parchet pentru redactarea motivelor de recurs, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 385³ alin. (2) raportat la art. 363 alin. (2) teza finală C. proc. pen.;

- efectuarea apelului, în ședința de judecată și a reprezentantului Ministerului Public, pentru ca acesta să poată răspundă prezent și să își spună numele și funcția, în vederea consemnării acestor informații, precum și a participării sale la ședința de judecată, în încheierea de ședință;

- obligarea procurorului de ședință de a depune la dosar împuternicirea semnată de procurorul competent, prin care este desemnat să reprezinte Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. în prezenta cauză aflată pe rolul instanței judecătorești;

- luarea măsurilor ce se impun pentru ocuparea de către procuror a unei poziții similare cu cea a avocaților în sala de ședință, dându-se astfel eficiență principiului privind egalitatea de arme între apărare și acuzare.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, cu privire la cele patru cereri prealabile puse anterior în discuția părților și a reprezentantului Ministerului Public deliberând, a respins motivat, în conformitate cu dispozițiile art. 302 alin. (2) C. proc. pen.:

- cererea privind efectuarea apelului în sala de ședință a reprezentantului Ministerului Public,

- cererea privind obligarea procurorului de ședință de a depune la dosar împuternicirea semnată de procurorul competent,

- cererea privind asigurarea în sala de ședință a unei poziții a procurorului similare celei a avocaților,

- cererea privind trimiterea dosarului, în original, la sediul profesional al apărătorilor aleși ai recurentului intimat inculpat V.C.

Astfel, în ceea ce privește cererea privind efectuarea apelului în sala de

ședință a reprezentantului Ministerului Public, precum și cererea privind obligarea procurorului de ședință de a depune la dosar împuternicirea semnată de procurorul competent, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 131 din Constituție, Ministerul Public și procurorii care acționează în cadrul Ministerului Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, situație invocată inclusiv de apărare.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a reținut totodată că, în doctrină, noțiunea de participanți în procesul penal are un sens larg și unul restrâns.

În sens larg, prin noțiunea de participanți la procesul penal se înțeleg toți subiecții, oficiali sau particulari, care participă efectiv la activitatea ce se desfășoară în cadrul procesului penal și care cuprinde organele judiciare, părțile, apărătorii și alte persoane.

În sens restrâns, prin participanți la procesul penal se înțeleg organele judiciare, părțile și apărătorii.

Organele judiciare care au calitatea de participanți în procesul penal sunt organele judecătorești, procurorul și organele de cercetare penală.

Totodată, legea stabilește persoanele care se subsumează noțiunii de părți în procesul penal.

Apărătorul, în procesul penal are o poziție specială, situându-se pe poziția părții căreia îi acordă asistență juridică.

Având în vedere că o regulă de bază în desfășurarea procesului penal o reprezintă principiul oficialității, doctrina a clasificat subiecții procesuali în subiecți oficiali și subiecți particulari; subiecții oficiali sunt judecătorul, procurorul și organele de cercetare, iar subiecții particulari sunt părțile și ceilalți participanți la procesul penal.

Toate aspectele doctrinare enunțate anterior sunt concordante cu dispozițiile Constituției și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aceasta este și motivația pentru care doar în Statutul profesiei de avocat (publicat în M. Of. nr. 898 din 19 decembrie 2011), în art. 126 alin. (1), se arată că împuternicirea avocațială este singurul înscris prin care se face dovada, față de terți, inclusiv în fața instanței, a calității de apărător, iar o astfel de împuternicire este necesară față de împrejurarea că apărătorul se situează pe poziția părții pe care o apără, impunându-se ca instanța să cunoască cărei părți apărătorul înțelege să îi acorde asistență juridică în cauză.

Legea, însă, nu cere o împuternicire specială a reprezentantului Ministerului Public, față de calitatea acestuia evidențiată în însăși legea fundamentală - Constituția României - și detaliată în doctrină, de apărător al intereselor generale ale societății, al ordinii de drept și al drepturilor și libertăților cetățenilor.

În plus, pe site-ul C.S.M., ca unic organ de garantare a independenței justiției, există liste actualizate cu numele tuturor judecătorilor și procurorilor în funcție, iar dacă apărarea avea dubii, cu privire la faptul dacă o anumită persoană mai are sau nu calitatea de procuror, putea oricând verifica și invoca acest aspect. Or, în cauză, nu s-a făcut o astfel de susținere.

Strâns legat de faptul că procurorul de ședință face parte, în prezent, din structura autorității Ministerului Public și că este abilitat să reprezinte această autoritate în cauza dedusă judecății este și împrejurarea că numele său, alături de numele celorlalți subiecți oficiali - complet de judecată, magistrat asistent - este consemnat în lista de ședință aferentă prezentei cauze, afișată la avizierul existent în fața sălii de ședință, listă al cărei conținut poate fi vizualizat de orice persoană.

Cu privire la cererea vizând efectuarea apelului în sala de ședință a reprezentantului Ministerului Public, pentru considerentele arătate anterior, referitoare la conținutul listei de ședință afișate la avizierul sălii de judecată (în care apare menționat numele procurorului de ședință), având de asemenea, în vedere poziția reprezentantului Ministerului Public de subiect oficial în cadrul procesului penal și de apărător al intereselor generale ale societății și, față de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. pen., în care se statuează că: „președintele anunță, potrivit ordinii de pe lista de ședință, cauza a cărei judecare este la rând, dispunând facerea apelului părților și al celorlalte persoane citate”, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că nu se impune a se face apelul în sala de ședință a reprezentantului Ministerului Public.

În ceea ce privește cererea privind asigurarea în sala de ședință a unei poziții a procurorului similare celei a avocatului, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a respins această cerere cu următoarea motivare:

- ședința de judecată este un moment deosebit de important în desfășurarea procesului penal, în care se realizează întrunirea tuturor participanților în același loc și în același timp;

- dispunerea în sala de ședință a locurilor ocupate de toți participanții la desfășurarea procesului penal se face conform hotărârii C.S.M. nr. 111 din 27 septembrie 2000, prin care a fost avizat Regulamentul privind organizarea sălilor de ședință din instanțele judecătorești, care, în art. 3 prevede că, în măsura în care spațiul existent permite, vor fi amenajate căi de acces separate pentru judecători, procurori și grefieri, pentru persoanele private de libertate, avocați și public, indicându-se, totodată și poziționarea acestora în sala de ședință, conform schiței anexă la hotărârea invocată.

În raport de aceste dispoziții, Înalta Curte a început deja o reamenajare a sălii de judecată a Secției Penale, conform Hotărârii C.S.M. anterior invocate.

Referitor la cererea privind trimiterea dosarului, în original, la sediul Cabinetului de avocatură al apărătorului ales, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a respins-o, cu motivarea că legea este cea care stabilește cazurile în care instanței îi incumbă obligativitatea trimiterii dosarului Ministerului Public, ca subiect procesual oficial și ca apărător al intereselor generale ale societății și al ordinii de drept.

În respectarea legii, conform dispozițiilor art. 92 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, la care Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție face trimitere, ca legislație secundară dată în aplicarea legii principale, avocații studiază dosarele în arhivă, având însă prioritate la consultarea acestora; scoaterea din incinta instanțelor a dosarelor, actelor și lucrărilor, în afara cazurilor strict prevăzute de lege, este interzisă.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a reținut că textul la care face trimitere apărarea în susținerea cererii, respectiv dispozițiile art. 385³ alin. (2) raportat la art. 363 alin. (2) fraza finală C. proc. pen., face parte din categoria acelor cazuri prevăzute de legiuitor, prin care se stabilește în sarcina instanței obligativitatea de a trimite de îndată dosarul procurorului, având în vedere calitatea sa de subiect procesual oficial și de apărător al intereselor generale ale societății și al ordinii de drept.

La același termen, instanța de recurs a acordat cuvântul în susținerea cererilor și excepțiilor invocate și susținute la acel termen de către apărătorii recurenților intimați inculpați V.C., avocat C.I. și avocat V.M., consemnate în încheierea de ședință respectivă, și, deliberând, în baza actelor și lucrărilor din dosar, a respins:

- ca neîntemeiate, excepțiile privind constatarea neconvenționalității dispozițiilor art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și a dispozițiilor art. 363 alin. (2) teza finală C. proc. pen., excepții invocate de recurentul intimat inculpat V.C.;

- cererile formulate de către recurentul intimat inculpat V.C. de sesizare a Curții Constituționale vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și a dispozițiilor art. 363 alin. (2) teza finală C. proc. pen., excepțiile fiind inadmisibile;

- cererea formulată de către recurentul intimat inculpat C.F. de sesizare a Curții Constituționale vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 202/2010, excepția fiind inadmisibilă.

În ceea ce privește excepția privind constatarea neconvenționalității dispozițiilor art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepție invocată de recurentul intimat inculpat V.C., Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat-o ca neîntemeiată, cu următoarea motivare:

Noțiunea de ”instanță” este o noțiune autonomă, specifică Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului; autonomia acestei noțiuni acționează în ambele sensuri:

Astfel, o instanță care, în dreptul intern, este considerată instanță judiciară, poate să nu fie considerată ”instanță” în sensul art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., și anume, atunci când ea nu oferă garanțiile cerute de această dispoziție; în același timp, însă, o instituție care nu este integrată în sistemul judiciar al statului în cauză, poate fi considerată ”instanță” în sensul Convenției, fiind suficient ca aceasta să respecte condițiile enunțate de articolul 6 din C.E.D.O.

Instanța, așa cum este prevăzută în dispozițiile art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., trebuie să fie independentă și imparțială.

Din perspectiva C.E.D.O., ”atunci când trebuie să determine dacă un organ poate fi considerat independent, Curtea va ține cont de modul în care au fost numiți membrii săi, de durata mandatului lor, de existența garanțiilor menite să împiedice presiunile din exterior, dar și de aparența de independență a acestui organ” (cauza Cambell și Fell din 28 iunie 1984, cauza Procola din 28 septembrie 1995).

În jurisprudența Curții, independența și imparțialitatea instanței se găsesc în strânsă legătură, astfel încât, adesea, o instanță care nu oferă suficiente garanții de independență nu va putea fi considerată nici imparțială.

Lipsa prejudecăților și atitudinii nepărtinitoare sunt elemente definitorii ale imparțialității: ”existența imparțialității în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale unui anumit judecător într-o anumită cauză, dar și conform unui test obiectiv, care să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință”(cauza Piersack vs. Belgia).

Referitor la demersul subiectiv, trebuie demonstrat raționamentul judecătorului într-o anumită circumstanță, respectiv dacă a acționat sau nu în mod nepărtinitor; imparțialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o cauză impunându-se a fi dovedită (cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere din 23 iunie 1981).

S-a reținut că, din perspectiva Curții, demersul obiectiv îl reprezintă ”încrederea pe care, într-o societate democratică, instanțele trebuie să o inspire publicului și, în primul rând, acuzatului într-un proces penal” ( cauza Fey vs. Austria).

În acest sens, opinia părții în cauză cu privire la imparțialitatea instanței este importantă, dar nu decisivă, fiind esențial ca îndoielile privitoare la imparțialitate să poată fi justificate în mod rezonabil; Curtea a arătat că statul are obligația de a verifica acuzațiile de părtinire aduse unui jurat, iar aceasta presupune existența unor proceduri care să asigure respectarea cerinței de imparțialitate.

De asemenea, Convenția nu impune statelor să creeze anumite instanțe, nici modul de alcătuire al acestora și nici modul de organizare a activității de judecată. Prin urmare, raportat la cerințele normei europene, compunerea completelor de judecată nu trebuie să fie realizată într-un mod agreat de justițiabil.

Ca atare, analizând cererile formulate în cauză, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că apărarea nu a indicat existența vreunei decizii a C.E.D.O., în care să se fi identificat o situație similară celei relevate în cererea formulată.

Mai mult decât atât, specializarea completelor de judecată a fost determinată de natura cauzelor, iar prin constituirea, completelor de 5 judecători, s-a urmărit configurarea unei soluții omogene, dându-se eficiență principiului specializării în detrimentul principiului reprezentativității și nașterea premiselor pentru crearea unei jurisprudențe unitare în materia corespunzătoare competenței acestor complete; prin judecarea cauzelor penale de către complete formate numai din judecători specializați în domeniul dreptului penal se asigură, într-o mai mare măsură, respectarea dreptului la un proces echitabil.

În consecință, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat ca neîntemeiată excepția vizând constatarea neconvenționalității dispozițiilor art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepție invocată de recurentul intimat inculpat V.C.

Referitor la excepțiile de neconstituționalitate invocate, respectiv:

- cererea formulată de recurentul intimat inculpat V.C., de sesizare a Curții Constituționale vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară;

- cererea formulată de recurentul intimat inculpat C.F., de sesizare a Curții Constituționale, vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 202/2010;

- cererea formulată de recurentul intimat inculpat V.C., de sesizare a Curții Constituționale, vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 363 alin. (2) fraza finală C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legal:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Acest text de lege instituie o obligație în sarcina instanței de a verifica legalitatea excepției de neconstituționalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituțional al acesteia.

Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analizarea pertinenței excepției, în sensul constatării existenței unei legături cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, precum și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.

În cauză, excepțiile de neconstituționalitate invocate, privind dispozițiile art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004, art. 25 din Legea nr. 202/2010 și ale art. 363 alin. (2) fraza finală C. proc. pen., vizează texte de lege care sunt în vigoare și nu s-au constatat anterior, printr-o decizie a Curții Constituționale, că sunt neconstituționale.

Referitor la condiția de admisibilitate - dispoziția legală a cărei neconstituționalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei -, aceasta vizează incidența prevederii legale asupra soluției ce se va pronunța în cauza dedusă judecății, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești și a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată.

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepții de neconstituționalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii.

Stabilirea acestui interes se face de către instanță, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit și a efectului pe care decizia Curții Constituționale îl produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză.

Dacă cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, pe cale de consecință, irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată.

Față de motivele invocate, în scris și susținute oral în fața instanței de către autorul excepției, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că se impun a fi făcute câteva precizări de ordin teoretic, privind condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, după modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, privind organizarea Curții Constituționale.

Modificarea legii organice a adus o nuanțare a condiției relevanței, aceasta apărând ușor atenuată, deoarece ea nu mai prezintă o relație de dependență între dispoziția atacată și soluționarea cauzei, ci o simplă ”legătură” între acestea.

Noțiunea de relevanță este subsumată ideii de interes al părții de a invoca excepția de neconstituționalitate, însă această noțiune nu a fost definită în jurisprudența Curții Constituționale; cu toate acestea, există o serie de elemente care influențează aprecierea relevanței unei excepții de neconstituționalitate, un astfel de element fiind caracterul material sau procesual al normei contestate.

Din această perspectivă, instanța este chemată, în egală măsură, să verifice și legalitatea excepției de neconstituționalitate a unei norme procedurale aplicabile procedurii de soluționare a cauzei, dacă excepția a fost invocată într-un moment al procesului în care relevanța sa să poată fi apreciată pe baza stării de fapt și a probelor administrate.

În ceea ce privește dreptul subiectiv de a invoca o excepție de neconstituționalitate, acesta nu are un caracter absolut, ci trebuie exercitat în condițiile și în limitele stabilite de lege (cu bună credință), cu respectarea scopului legii și nu pentru a se încerca denaturarea sau a se împiedica aplicarea unei instituții ori a unei norme legale.

Examinând prin prisma dispozițiilor legale menționate cererile formulate de recurenții intimați inculpați V.C. și C.F., Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că nu este îndeplinită pentru niciuna dintre excepțiile de neconstituționalitate invocate, ultima condiție, aceea ca dispoziția din lege a cărei neconstituționalitate este invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel:

Recurentul intimat inculpat V.C. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004 referitoare la compunerea completelor de 5 judecători, în materie penală (”formate numai din judecători din cadrul secției penale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție”), în raport de dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) și art. 129 din Constituția României, interpretate în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție și a jurisprudenței Curții Constituționale și art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., iar recurentul intimat inculpat C.F. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 202/2010, prin care au fost instituite completele de 5 judecători, susținând că au fost constituite ca instanțe extraordinare, lipsite de imparțialitate și independență, ceea ce contravine prevederilor art. 21 din Constituția României

Textele de lege invocate ca fiind neconstituționale de către recurenții intimați inculpați sunt criticate de către aceștia cu privire la modul de compunere a instanței, respectiv al completului de 5 judecători, și nu au legătură cu obiectul cauzei, prin excepțiile invocate tinzându-se, practic, la modificarea legii, atribut care este de competența exclusivă a legiuitorului.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că dispozițiile art. 32 alin. (1) teza finală din Legea nr. 304/2004 și art. 25 din Legea nr. 202/2010, a căror neconstituționalitate a fost invocată, nu au legătură cu soluționarea prezentei cauze.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 363 alin. (2) fraza finală C. proc. pen., invocată de recurentul intimat inculpat V.C., în sensul că ”dosarul cauzei nu este trimis în original de instanță la sediul profesional al inculpatului”, astfel încât sunt încălcate prevederile art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O., Înalta Curte, completul de 5 judecători, a reținut următoarele:

În dispozițiile art. 131 din Constituția României este reglementat rolul Ministerului Public în activitatea judiciară, acesta reprezentând interesele generale ale societății, apărând ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

Astfel, în textul constituțional mai sus menționat, se îmbină interesul general cu cel particular, iar acest rol legitimează participarea procurorului în procesele penale, cât și în cele cu caracter privat.

Potrivit doctrinei, noțiunea de participanți în procesul penal are un sens larg și unul restrâns, în sens larg, prin participanții la procesul penal înțelegându-se toți subiecții oficiali sau particulari care participă efectiv la activitatea ce se desfășoară în cadrul procesului penal (această categorie aparte cuprinde organele judiciare, părțile, apărătorii și alte persoane), iar în sens restrâns, prin participanții la procesul penal, înțelegându-se organele judiciare, părțile și apărătorii.

Organele judiciare care au calitatea de participanți în procesul penal sunt organele judecătorești, procurorul și organele de cercetare penală.

Legea stabilește persoanele care se subsumează noțiunii de părți în procesul penal.

Apărătorul în procesul penal are o poziție specială, situându-se pe poziția părții căreia îi acordă asistență juridică.

Având în vedere că, un principiu esențial în desfășurarea procesului penal îl reprezintă principiul oficialității, doctrina a clasificat subiecții în oficiali și particulari, subiecții oficiali fiind judecătorul, procurorul și organele de cercetare, iar subiecții particulari fiind părțile și ceilalți participanți la procesul penal.

Legiuitorul, în art. 363 alin. (2) C. proc. pen., a stabilit pentru instanță obligativitatea de a trimite dosarul de îndată, după redactarea hotărârii, doar procurorului, având în vedere rolul acestuia de subiect procesual oficial în cadrul procesului penal.

Conform dispozițiilor art. 92 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, la care Regulamentul de organizare și funcționare administrativă al Înaltei Curți de Casație și Justiție face trimitere, ca legislație secundară dată în aplicarea legii principale, avocații studiază dosarele în arhivă, având prioritate la studierea dosarelor; scoaterea din incintă a dosarelor, actelor și lucrărilor, în afara cazurilor prevăzute strict de legiuitor, fiind interzisă.

Textul la care face trimitere apărarea în susținerea cererii, respectiv dispozițiile art. 385³ alin. (2) raportat la art. 363 alin. (2) fraza finală C. proc. pen., face parte din categoria acelor cazuri prevăzute de legiuitor, prin care se stabilesc în sarcina instanței obligativități, în sensul celor arătate anterior, respectiv de trimitere a dosarului doar procurorului.

În consecință, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că dispozițiile art. 363 alin. (2) teza finală C. proc. pen., a căror neconstituționalitate a fost invocată, nu au legătură cu soluționarea cauzei, neavând relevanță față de starea de fapt incidentă în speță sau față de probele administrate, dispoziția legală stabilind în sarcina instanței doar obligativitatea de a trimite dosarul procurorului, după motivarea hotărârii.

În ce privește excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 363 alin. (2) teza finală C. proc. pen., fără a mai relua argumentația prezentată anterior, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că este neîntemeiată, întrucât prin aceasta se tinde la modificarea textului de lege, atribut exclusiv al legiuitorului și nu al instanței de judecată învestită cu soluționarea unei cauzei, urmând a o respinge.

Față de soluția de respingere a cererilor privind neconstituționalitatea dispozițiilor legale mai sus menționate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că nu se mai impune analizarea cererilor de suspendare formulate în cauză.

Având în vedere ora înaintată, precum și solicitările de amânare a cauzei formulate de apărătorii aleși ai recurenților intimați inculpați, precum și în vederea discutării cererilor de probatorii formulate și depuse la dosar de recurenții intimați inculpați, prin apărători aleși și a respectării drepturilor procesuale ale recurenților intimați inculpați, în sensul de a beneficia de o apărare efectivă, reală și eficientă, a fost prorogată discutarea cererilor de probatorii formulate de recurenții intimați inculpați, prin apărători aleși, pentru termenul din 25 martie 2013.

8. La termenul din 25 martie 2013, Înalta Curte, completul de 5 judecători, având în vedere că la data de 21 martie 2013 a fost depusă, prin Registratura Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. 10128, o cerere formulată de recurentul intimat inculpat V.C., prin care, printre altele, a arătat că își menține o serie de excepții și cereri anterioare formulate prin cererea depusă la termenul din 25 februarie 2013, printre care figura și solicitarea de înlăturare din formațiunea de judecată a președintelui completului de judecată, doamna judecător L.D.S., a pus în vedere inculpatului să menționeze dacă, față de conținutul prezentei cereri, înțelege să valorifice sau să circumscrie solicitarea în cadrul vreunei instituții prevăzute în procedura penală.

Recurentul intimat inculpat V.C. a menționat că a formulat cererea de înlăturare a președintelui completului de judecată, apreciind că acesta s-a antepronunțat.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a cerut inculpatului să precizeze dacă, cu privire la această solicitare, înțelege să formuleze o nouă cerere de recuzare a președintelui completului de judecată.

Recurentul intimat inculpat V.C. a arătat că, pentru termenul de la acea dată, a formulat cerere de recuzare a celor patru membri ai completului de judecată, iar privitor la președintele completului, a făcut solicitarea ca acesta să se abțină de la judecarea cauzei.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a precizat că, pentru a se abține, judecătorul trebuie să aprecieze dacă are motive de abținere, iar președintele completului de judecată nu are astfel de motive, în această situație inculpatul trebuind să precizeze dacă cererile actuale le circumscrie instituției recuzării.

Recurentul intimat inculpat V.C. a menționat că, etimologic, cererea de înlăturare nu înseamnă același lucru cu recuzarea, dar consideră că a dezvoltat pe larg motivele în scris și, deși nu a putut enunța sintagma recuzării, literar cererea sa semnifică același lucru.

La întrebarea instanței, în sensul de a preciza dacă înțelege să formuleze cerere de recuzare a doamnei judecător L.D.S., recurentul intimat inculpat V.C. a arătat că o recuză, însă pentru alte motive decât cele invocate anterior, respectiv cele invocate la punctele 1 - 5 din cererea inițială.

De asemenea, a precizat că își menține și cealaltă cerere, de recuzare a celor patru membri ai completului de judecată, pentru un motiv care a apărut la termenul anterior, când aceștia au soluționat cererea de recuzare a președintelui completului de judecată, în sensul că s-au pronunțat pe unul dintre motivele de recurs.

În aceste condiții, ședința de judecată a fost suspendată în vederea soluționării cererilor de recuzare, potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, solicitând, totodată, părților și reprezentanților acestora să rămână la sediul instanței până când li se va aduce la cunoștință soluția pronunțată.

În aceste condiții, în ședință secretă, prin încheierea de la aceeași dată - 25 martie 2013, pronunțată în dosarul de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, cu majoritate a respins:

- ca nefondată, excepția de nelegalitate a Decretului Președintelui României nr. 906 din 16 septembrie 2010 privind numirea Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de recurentul intimat inculpat V.C.

- cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, excepția fiind inadmisibilă.

- ca nefondată, excepția de nelegalitate a anexei lit. a) din Decretul Președintelui României nr. 374 din 27 noiembrie 1995.

- ca nefondată, excepția privind constatarea neconvenționalității dispozițiilor art. 52 alin. (2) C. proc. pen.

- cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 52 alin. (2) C. proc. pen., invocată de același recurent intimat inculpat, excepția fiind inadmisibilă.

- ca nefondată, cererea de recuzare a doamnei judecător L.D.S., Președintele completului de 5 judecători - penal 2, formulată de recurentul intimat inculpat V.C. în dosarul de fond al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători - penal 2.

Totodată, în ședință secretă, prin încheierea de la aceeași dată - 25 martie 2013, pronunțată în dosarul de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a respins:

- ca neîntemeiată, excepția privind constatarea neconvenționalității dispozițiilor art. 52 alin. (2) sintagma ”iar dacă se găsește necesar” C. proc. pen., invocată de recurentul intimat inculpat V.C.

- cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 52 alin. (2) sintagma ”iar dacă se găsește necesar” C. proc. pen., invocată de același recurent intimat inculpat, excepția fiind inadmisibilă.

- ca neîntemeiată, cererea de recuzare a domnilor judecători F.M.V., Ș.P., I.M.M. și R.C., membrii ai completului de 5 judecători - penal 2, formulată de recurentul intimat inculpat V.C. în dosarul de fond al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători - penal 2.

La reluarea ședinței de judecată, în jurul orelor 13³⁰, după soluționarea cererii de recuzare a doamnei judecător L.D.S., precum și a cererii de recuzare a domnilor judecători F.M.V., Ș.P., I.M.M. și R.C., membri ai Completului de 5 Judecători – Penal 2, la solicitarea Înaltei Curți, completul de 5 judecători, recurentul intimat inculpat V.C. a confirmat că a luat cunoștință de soluțiile pronunțate în cele două cereri de recuzare formulate.

La același termen - 25 martie 2013, în compunerea inițială, în ședință publică, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în conformitate cu dispozițiile art. 302 alin. (2) C. proc. pen., a dispus:- admiterea cererii recurentului intimat inculpat V.C. de eliberare a unor copii xerox ale încheierii de ședință din 25 februarie 2013 și ale celor două încheieri de respingere a cererilor de recuzare formulate la același termen, dispunând eliberarea copiilor xerox în condițiile Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

- admiterea, pentru termenul din 25 martie 2013 a cererii de eliberare a unei copii a notelor de ședință ale magistratului asistent, precum și a cererii de eliberare a copiilor de pe notele de ședință de la toate termenele anterioare.

- respingerea solicitării apărătorului ales al recurentului intimat inculpat V.C., avocat C.I., de consultare a dosarelor în care s-au dat mandate de interceptare pe siguranță națională, cerere calificată de apărare ca o cerere prealabilă. Înalta Curte, completul de 5 judecători, a respins această solicitare, raportat la dispoziția cuprinsă în încheierea din 28 ianuarie 2013, când a fost fixat termen intermediar pentru apărarea inculpatului V.C., în vederea depunerii în scris a eventualelor cereri prealabile, excepții, pentru data de 11 februarie 2013. Instanța de control judiciar a reținut că formularea unei astfel de cereri, după data stabilită în acest scop de instanță, încalcă dispozițiile instanței de recurs. Deși la acest moment al judecării cauzei, apărătorul ales a prezentat certificat O.R.N.I.S. valabil din octombrie 2010 până în august 2014, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că, în fața primei instanțe, au fost admise, la termenul din 16 februarie 2011, cererile inculpaților de declasificare a celor nouă mandate de interceptare pe siguranță națională emise de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că, având în vedere faptul că solicitarea este circumscrisă uneia din cererile probatorii depuse în scris, instanța de ultim control judiciar a apreciat că apărătorul va avea posibilitatea de a face susțineri sub acest aspect cu ocazia judecării recursului.

Totodată, la același termen de judecată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a acordat cuvântul apărătorilor recurenților intimați inculpați în susținerea cererilor de probatorii formulate, după care a dispus suspendarea ședinței de judecată, pentru a delibera cu privire la cererile de probatorii formulate de inculpați, prin apărătorii aleși.

După reluarea ședinței de judecată apărătorul recurentului intimat inculpat V.C., avocat V.M. a învederat instanței situația intervenită în intervalul de timp în care ședința a fost suspendată, respectiv împrejurarea că inculpatul s-a simțit rău, a fost chemată o ambulanță, i s-au administrat medicamente, considerându-se necesară transportarea sa la Spitalul Floreasca. În acest sens, a prezentat instanței biletul eliberat de Serviciul de Ambulanță, care a constatat un puseu de hipertensiune arterială 21/10 și dureri precordiale.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, față de precizările apărătorului, a solicitat acestuia depunerea la dosar a foii de observație clinică generală, în completarea actelor medicale, respectiv a documentelor întocmite ulterior internării inculpatului și care emană de la unitatea spitalicească unde a fost transportat.

Cu privire la cererile de probatorii formulate de recurenții intimați inculpați V.C., C.C., C.F. și L.M., Înalta Curte, completul de 5 judecători, în temeiul dispozițiilor art. 302 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 67 alin. (2) C. proc. pen., a admis, în parte, probele solicitate de către recurenții intimați inculpați, după cum urmează:

- pentru recurentul inculpat V.C., proba cu înscrisurile solicitate din cererea inițială de probatorii, constând în atașarea dosarului corespunzător Deciziei nr. 184 din 18 iulie 2011 a completului de 5 judecători, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat ultimul recurs declarat de D.N.A. împotriva soluției de admitere a cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, probă enunțată în cererea de probatorii la pct. 1.3 (filele 310-323, vol. 1 dosar); proba cu alte înscrisuri constând în materiale adiacente la obiecțiunile formulate de expertul consilier C.G. cu privire la raportul de expertiză efectuat de I.N.E.C. privind înregistrările, extrase de presă privind modul de dotare al I.N.E.C. și de calificare personală a experților care lucrează în acest institut, extrase relevante din practica C.E.D.O., cu privire la interceptările convorbirilor telefonice sau înregistrările ambientale, în baza unor mandate emise de judecători, fie în baza disp. art. 91¹ C. proc. pen., fie în baza Legii nr. 51/1991, extrase din doctrină cu privire la aceleași aspecte, probă enunțată la pct. 1.4 din cererea inițială; proba cu înscrisuri în circumstanțiere depuse la acest termen în ședință publică și indicate de recurent în cererea de suplimentare a probatoriilor, la pct. III (filele 492-502, vol. 1 dosar).

- pentru recurentul intimat inculpat C.F., proba cu înscrisurile menționate și indicate în cererea de probatorii, la pct. V, fila 17 (filele 451-467, vol. 1 dosar).

- pentru recurentul intimat inculpat L.M., proba cu înscrisurile indicate la pct. 2 din nota de probatorii și proba cu înscrisurile menționate la pct. 3 din cererea de probatorii (filele 468-469, vol. 1 dosar);

- pentru recurentul intimat inculpat C.C., proba cu înscrisurile indicate la filele 89-238, vol. 2, dosar recurs.

Totodată, prin aceeași încheiere, au fost respinse celelalte cereri probatorii, în totalitate, ca nefiind concludente și utile prezentei cauze.

Astfel, Înalta Curte, completul de 5 judecători, analizând cererile probatorii formulate în scris și susținute oral de recurenții inculpați V.C., C.C., C.F. și L.M., a constatat următoarele:

I. În ce privește cererea formulată de recurentul inculpat V.C., de atașare a dosarelor privind autorizarea interceptărilor efectuate în baza celor 9 mandate de siguranță națională, inclusiv a dosarelor de fond ale Tribunalului București (pct. I.1 din cererea de probatorii inițială de la filele 310-323, vol. 1 dosar), deși apărarea a susținut că a obținut copii neinteligibile, din cauza spațiilor înnegrite, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba ca inutilă și neconcludentă, întrucât din mandatele existente la dosar rezultă date suficiente privitoare la legalitatea acestora, respectiv faptul că sunt emise de instanța competentă, iar durata pentru care au fost emise acoperă data la care au fost realizate interceptările și înregistrarea convorbirilor/comunicațiilor între inculpați, în perioada iulie-noiembrie 2009, spațiile înnegrite din copiile puse la dispoziția inculpaților vizând securizarea unor informații prevăzute de lege.

 Astfel, din examinarea actelor dosarului, s-a constatat că, în cursul judecății, prima instanță a admis la termenul din 16 februarie 2011 cererile formulate de inculpații C.F. și C.C. prin care au solicitat declasificarea celor 9 mandate emise de Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991 modificată, inclusiv a încheierilor de ședință în baza cărora s-au emis mandatele respective (filele 354-361, vol. II instanță, fila 61 sentința primei instanțe).

Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (2) și (10) din Legea nr. 182/2002 și art. 20 alin. (1) din H.G. nr. 585/2002 (filele 388-433, vol. II dosar instanță), mandatele din 15 ianuarie 2009, din 11 februarie 2009, din 16 aprilie 2009, din 14 iulie 2009, din 2 octombrie 2009, din 16 octombrie 2009, din 25 august 2009, din 10 septembrie 2009 și din 9 aprilie 2009, precum și încheierile în baza cărora au fost emise au fost declasificate parțial.

În raport cu transparența procedurilor judiciare în cursul judecății cauzei în primă instanță, cererile apărării fiind încuviințate astfel cum au fost formulate, informațiile declasificate fiind puse la dispoziția inculpaților și atașate la dosarul cauzei, instanța de ultim control judiciar a apreciat că nu se impune admiterea cererii probatorii, câtă vreme dreptul la apărare a fost garantat și asigurat inculpaților și cu privire la acest procedeu investigativ.

- Cu privire la cererea de atașare la dosarul cauzei a dosarului de fond al D.I.I.C.O.T., Structura Centrală, teza probantă a apărării susținând că - în condițiile în care sesizarea inițială s-a făcut în urma unor acte premergătoare efectuate de procurorii D.I.I.C.O.T., care au formulat o ipoteză cu privire la relația dintre inculpatul V.C. și inculpatul C.C., astfel că în dosar pot fi identificate alte acte premergătoare care pot fi valorificate în apărarea sa (pct. I.2 din cererea de probatorii inițială de la filele 310-323, vol. 1 dosar) - Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba ca nefiind utilă și concludentă soluționării cauzei, în contextul în care rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul de fond al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. a fost înaintată la dosar, iar componenta aceluiași dosar, prin care s-a dispus declinarea competenței în favoarea D.N.A., prin rezoluția din 27 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. a fost înaintată către D.N.A. împreună cu trei suporturi optice C.D. marca „P.” (filele 204-207, vol. I dosar urmărire penală).

Cât privește convorbirile telefonice și în mediu ambiental interceptate și înregistrate în dosarul de fond al D.I.I.C.O.T, Structura Centrală și folosite în prezentul dosar, în conformitate cu dispozițiile art. 91² alin. (5) C. proc. pen. (fila 64, hotărâre prima instanță), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că acestea au fost redate integral la dosar, prin procesele verbale întocmite la datele de 8 decembrie 2009, 5 ianuarie 2010, 3 februarie 2010, 31 martie 2010, 5 mai 2010 de către ofițerii de poliție judiciară din cadrul D.N.A., astfel că inculpații au putut să își formuleze apărări complete și sub acest aspect.

- În ce privește proba testimonială solicitată de inculpatul V.C., constând în audierea unor martori noi pe situația de fapt, respectiv M.I.D., martor care cunoaște în amănunt relația sa de prietenie cu martorul F.R.D. și I.A.C. - fostul său consilier de la Senat (pct. II. 1 din cererea de probatorii inițială de la filele 310-323, vol. 1 dosar), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba ca nefiind utilă și concludentă soluționării cauzei, în contextul în care teza probatorie invocată este cea privind relațiile de prietenie dintre inculpat cu martorul F.R.D., element de fapt care nu a fost contestat și care este confirmat și de calitatea martorului F.R.D., de fin al inculpatului V.C.

Privitor la martorul I.A.C., Înalta Curte, completul de 5 judecători, a reținut că acesta a fost audiat în cursul urmăririi penale, iar cu ocazia cercetării judecătorești, prima instanță a uzat de instituția renunțării la administrarea acestei probe, în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. pen., convorbirile telefonice înregistrate între acest martor și F.R.D. fiind suficiente pentru lămurirea elementelor de fapt cu privire la care ar fi putut fi ascultat (filele 59-60 vol. I dosar urmărire penală).

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că nici cererea de reaudiere a martorilor F.D.R., D.L.A. și U.N. (pct. II. 2 din cererea de probatorii inițială de la filele 310-323, vol. 1 dosar) nu se impune a fi admisă, în contextul în care acești martori au fost ascultați în faza de urmărire penală și în cadrul cercetării judecătorești, în condiții de nemijlocire și contradictorialitate, apărarea având posibilitatea exercitării pe deplin a dreptului la apărare (filele 311-314, vol. II, dosar instanță; filele 4-5 vol. III dosar instanță; filele 1-3, vol. III dosar instanță).

Pe de altă parte, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că cererea probatorie nu poate fi considerată pertinentă, câtă vreme teza probantă a apărării privește stabilirea corectă a situației de fapt, motivat de faptul că numai o parte din declarațiile acestora au fost folosite ca argumente de instanța de fond, pentru pronunțarea soluției de condamnare.

În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., aprecierea fiecărei probe se face de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului, prin analiza probelor în ansamblul lor, putând reține sau înlătura din materialul probator pe cele care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

- În ce privește cererea de confruntare a inculpatului V.C. cu martorul F.R.D. (pct. II.3 din cererea de probatorii inițială de la filele 310-323, vol.1 dosar), Înalta Curte, Completul de 5 judecători a apreciat ca fiind inutilă, neconcludentă și nepertinentă proba, în condițiile în care acest martor a fost audiat în fața instanței (filele 311-314, vol. II, dosar instanță), iar din declarațiile acestuia nu au rezultat contradicții care să impună recurgerea la procedeul probator al confruntării, în condițiile art. 87 C. proc. pen.

- În legătură cu proba testimonială solicitată oral, de audiere ca martori, pe situația de fapt, a numiților H.V., V.M. și M.I., aceste persoane fiind sunate de inculpatul V.C. în luna septembrie 2009 și cu privire la acestea procurorul a dat dispoziție să nu ia legătura, instanța de recurs a apreciat că este inutilă soluționării cauzei proba testimonială solicitată, întrucât nu are legătură cu obiectul probațiunii, aspectele cu privire la care se cere audierea neavând relevanță probatorie.

- Cu privire la cererea formulată de recurenții intimați inculpați V.C. și L.M., de suplimentare a probatoriului, constând în reaudierea înregistrărilor convorbirilor telefonice și în mediu ambiental în ședință publică, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că nu se impune o nouă audiere, la acest moment procesual, în condițiile în care în cursul judecății la prima instanță, acestea au fost audiate în ședință publică, în prezența inculpaților și a apărătorilor acestora, care au putut formula apărări cu privire la fiecare convorbire (fila 15, sentința primei instanțe). De altfel, a reținut instanța de recurs, în asigurarea exercitării dreptului la apărare al inculpaților, aceștia au primit copii ale înregistrărilor din dosar.

- În ce privește cererea probatorie formulată de recurentul intimat inculpat V.C. în memoriul depus la data de 21 martie 2013 și înregistrat cu nr. 10128, în susținerea unui nou motiv de recurs, prin care a solicitat audierea ca martori a numiților A.P., L.P., M.A., J.P., C.F. și a șefului de cabinet din acea perioadă al președintelui secției penale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a înregistrării efectuate la data de 27 aprilie 2010 (pct. II. 2 din cererea de la filele 2-4, vol. 2 dosar), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că proba nu este utilă și pertinentă în soluționarea cauzei, întrucât teza probantă a acesteia nu are legătură cu obiectul probațiunii în prezenta cauză.

De altfel, a reținut instanța de recurs, martorii P.J. (fila 214 vol. III dosar instanță) și F.M.C. (fila 80 vol. III dosar instanță) au fost audiați la prima instanță, apărarea având posibilitatea de a adresa întrebări sub acest aspect. Totodată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a reținut că, din actele dosarului nu s-a confirmat desfășurarea unor acte de cercetare în perioada de referință și nici nu au rezultat indicii în acest sens, astfel că nici înregistrările solicitate nu pot avea vreo relevanță în soluționarea cauzei.

- În ce privește cererile formulate de recurentul intimat inculpat V.C., de reaudiere a coinculpaților C.C., C.F. și L.M. (pct. II. 4 din cererea de probatorii inițială de la filele 310-323, vol. 1 dosar) și de reaudiere a sa în fața completului de recurs (pct. II. 5 din cererea de probatorii inițială de la filele 310-323, vol. 1 dosar), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că, în conformitate cu prevederile art. 385¹⁴ alin. (1)¹ C. proc. pen., toți recurenții inculpați au precizat la primul termen de judecată, din data de 19 noiembrie 2012, că doresc să dea o declarație în fața instanței de recurs, iar la acest termen s-a procedat deja la reaudierea inculpaților C.C., C.F. și L.M., astfel încât cererea a fost implicit admisă de instanța de control judiciar, urmând a fi administrată proba cu reaudierea inculpatului V.C. la termenul ce se va acorda în cauză.

Cu privire la cererea formulată de recurenții intimați inculpați V. . și C.F. de efectuare a unei noi expertize tehnice privind autenticitatea înregistrărilor convorbirilor telefonice și în mediu ambiental, utilizate de Parchet ca mijloace de probă în acuzare, în baza dispozițiilor art. 125 C. proc. pen., în vederea înlăturării îndoielilor cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză din 13 februarie 2012 al I.N.E.C. - L.I.E.C.B. (pct. III, pct. 1 din cererea de probatorii inițială de la filele 310-323, vol. 1 dosar), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba, ca nefiind utilă și concludentă, în raport cu faptul că, în cursul cercetării judecătorești, prin încheierea de ședință din data de 16 februarie 2011 s-au admis cererile inculpaților V.C., C.C. și C.F. și s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 91⁶ C. proc. pen., efectuarea la nivelul Laboratorului Central de Expertize Criminalistice a unei expertize criminalistice a înregistrărilor/ interceptărilor convorbirilor telefonice și în mediu ambiental, cu obiectivele solicitate de aceștia.

Instanța de recurs a constatat că, în cauză, au fost întocmite rapoartele de expertiză tehnică din 13 februarie 2012 și din 6 aprilie 2012 (filele 6 - 14 vol. VI, filele 148-156 vol. VII, dosar instanță); au fost formulate obiecțiuni; expertul desemnat a fost chemat în fața instanței de judecată la termenul din 7 septembrie 2011 pentru precizări; în conformitate cu dispozițiile art. 120 alin. (3) C. proc. pen., inculpaților V.C., C.C. și C.F. li s-a încuviințat numirea unui expert recomandat de aceștia, care a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză; expertul desemnat a răspuns la obiecțiunile formulate de inculpați și de expertul parte la raportul de expertiză întocmit în cauză, acesta fiind comunicat instanței cu adresa din 5 aprilie 2012 (filele 125-130, vol. 7 dosar instanță); la cererea inculpaților, s-a dispus completarea raportului de expertiză din 13 februarie 2012 în sensul expertizării și a convorbirilor neidentificate de expertul desemnat menționate în tabelul anexă (filele 13, 14, vol .V, dosar instanță), fiind întocmit raportul de expertiză criminalistică din 6 aprilie 2012, supliment la Raportul de expertiză din 13 februarie 2012.

Nici cererile inculpaților V.C. (pct. III.2 din cererea de probatorii inițială de la filele 310-323, vol. 1 dosar) și C.F. (pct. III din cererea scrisă) de a se dispune efectuarea în cauză a unei noi expertize tehnice care să stabilească realitatea și autenticitatea convorbirilor și comunicațiilor telefonice și în mediu ambiental purtate cu ceilalți inculpați, precum și cererea de a se administra proba cu expertiza criminalistică a vocii și vorbirii nu se impun, în contextul în care inculpații C.C. și L.M., cu ocazia audierii în ședință publică a înregistrărilor convorbirilor telefonice și în mediu ambiental purtate cu inculpații V.C. și C.F., au precizat că nu contestă existența convorbirilor, iar inculpații V.C. și C.F. nu au negat convorbirile ascultate în ședință publică, ci au susținut că nu își recunosc vocea sau anumite expresii doar în unele pasaje din respectivele convorbiri, neexistând astfel o corespondență fidelă cu conținutul proceselor verbale de transcriere a convorbirilor.

Pentru aceleași motive, instanța de control judiciar a respins și proba solicitată de recurentul inculpat C.F., constând în efectuarea unei expertize fono-criminalistice a vocii și vorbirii, în conformitate cu dispozițiile art. 91⁶ C. proc. pen., de către Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București (pct. IV din cererea scrisă), apreciind că nu este utilă și concludentă, în contextul probelor științifice deja administrate de prima instanță, cu respectarea tuturor garanțiilor procesual penale.

În raport cu aspectele mai sus-menționate, cu poziția procesuală a inculpaților care, în cursul administrării acestor probe nu au negat purtarea discuțiilor supuse expertizării, precum și cu rolul activ al primei instanțe în lămurirea tuturor aspectelor contestate de apărare, instanța de recurs a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 125 C. proc. pen.

În ce privește proba testimonială solicitată de recurentul intimat inculpat L.M., respectiv de audiere ca martori în circumstanțiere a numiților F.C. și F.G. și ca martori pe situația de fapt, a numiților S.I., T.P. și de reaudiere a martorului C.E.B., Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba ca inutilă și neconcludentă, întrucât elementele de fapt cu privire la care se cere audierea martorilor rezultă din celelalte probe administrate în cauză, iar martorul C.E.B. a fost deja audiat în fața primei instanțe (fila 83 vol. III dosar instanță).

În ce privește cererea formulată de recurentul intimat inculpat C.F., de efectuare a unei adrese către Compartimentul Documente Clasificate pentru indicarea expresă a unui număr de mandat din cele nouă declasificate parțial (pct. I.1 din cererea scrisă), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba ca inutilă și neconcludentă, întrucât din mandatele existente la dosar rezultă date suficiente privitoare la legalitatea acestora, respectiv, faptul că sunt emise de instanța competentă, iar durata pentru care au fost emise acoperă data la care au fost realizate interceptările și înregistrarea convorbirilor/comunicațiilor între inculpați în perioada iulie-noiembrie 2009. Sub acest aspect, așa cum rezultă din conținutul mandatului depus de reprezentantul parchetului, în ședință publică, cu nr. 4174, emis pe perioada 25 august 2009-24 februarie 2010, valabilitatea acestuia acoperă și data interceptărilor efectuate la 17 septembrie 2009.

Cu privire la cererea indicată la pct. II.1 și II.2, prin care apărătorul recurentului inculpat - față de relațiile comunicate de D.I.I.C.O.T. - Structura centrală, prin adresa înaintată la dosarul cauzei din data de 11 mai 2010 (fila 375 dosar instanță), potrivit cărora "dosarul de fond a fost soluționat la data de 27 noiembrie 2009 cu neînceperea urmăririi penale și declinare la D.N.A.", ocazie cu care a fost trimis "un dosar format din 46 file și 3 suporți optici tip C.D." - a solicitat emiterea unei adrese către Ministerul Public - D.I.I.CO.T. - Structura centrală pentru ca acesta să comunice Înaltei Curți de Casație și Justiție următoarele aspecte:

1. Dacă procurorul care a efectuat sau supravegheat urmărirea penală a cerut în dosarul de fond vreo autorizare motivată judecătorului pentru interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicațiilor inculpaților C.F., V.C. și C.C., în perioada 13 iulie 2009 - 11 noiembrie 2009;

2. Dacă interceptările și înregistrările convorbirilor telefonice și discuțiilor din mediul ambiental purtate de inculpatul C.F. la data de 17 septembrie 2009, 12 octombrie 2009, 14 octombrie 2009, 15 octombrie 2009 și 11 noiembrie 2009 cu ceilalți coinculpați au fost efectuate de procurori sau ofițerii de poliție judiciară desemnați în dosarul de fond pentru ca, ulterior, aceste categorii de comunicații să fie înmagazinate pe suporturile optice transmise de D.I.I.C.O.T. odată cu soluționarea dosarului și declinarea competenței către D.N.A.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat proba ca nefiind utilă și concludentă soluționării cauzei, în contextul în care rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul de fond al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. a fost înaintată la dosar, iar componenta aceluiași dosar, prin care s-a dispus declinarea competenței în favoarea D.N.A., prin rezoluția din 27 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. a fost înaintată către D.N.A. împreună cu trei suporturi optice C.D. marca „P.” (filele 204-207, vol. I dosar urmărire penală).

Cât privește convorbirile telefonice și în mediu ambiental interceptate și înregistrate în dosarul de fond al D.I.I.C.O.T., Structura Centrală și folosite în prezentul dosar, în conformitate cu dispozițiile art. 91² alin. (5) C. proc. pen. (fila 64, hotărâre prima instanță), Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că acestea au fost redate integral la dosar, prin procesele verbale întocmite la datele de 8 decembrie 2009, 5 ianuarie 2010, 3 februarie 2010, 31 martie 2010, 5 mai 2010 de către ofițerii de poliție judiciară din cadrul D.N.A., astfel că inculpatul a putut să își formuleze apărări complete și sub acest aspect.

Totodată, la același termen, s-a luat act de împrejurarea că, potrivit art. 385¹⁴ alin. (1)¹ C. proc. pen., inculpații prezenți C.C., C.F. și L.M., întrebați fiind dacă doresc să fie audiați în fața instanței de recurs sau se prevalează de dreptul la tăcere, prevăzut de art. 70 alin. (2) C. proc. pen., pe rând, și-au manifestat expres voința de a da declarație în această fază procesuală.

De asemenea, instanța a pus în vedere recurentului intimat inculpat V.C. să se prezinte la termenul din 22 aprilie 2013, în vederea audierii și să depună la dosar dovada imposibilității medicale de rămânere a acestuia în sala de ședință și a internării în unitatea spitalicească, respectiv a foii de observație clinică emanată de la această unitate.

9. La termenul din 22 aprilie 2013, constatând că nu mai sunt alte cereri sau excepții de invocat, instanța de ultim control judiciar a declarat terminată cercetarea judecătorească și, în conformitate cu dispozițiile art. 385¹³ alin. (1) C. proc. pen., a acordat cuvântul la dezbateri în recurs. Amplele susțineri făcute cu ocazia dezbaterilor în recurs au fost în detaliu consemnate în cuprinsul practicalei prezentei hotărâri.

V. Audierea inculpaților în fața instanței de recurs

La termenul din data de 25 martie 2013, apărătorul recurentului intimat inculpat V.C., avocat C.I., având în vedere starea medicală a inculpatului V.C., care a fost internat la Spitalul Floreasca în timp ce ședința de judecată a fost suspendată, pentru ca Înalta Curte, completul de 5 Judecători, să delibereze cu privire la cererile de probatorii formulate în cauză și, având în vedere și împrejurarea că la instanța de fond inculpații au fost audiați separat, a solicitat acordarea unui termen, pentru ca inculpatul V.C., care era în imposibilitate fizică de prezentare, să își poată exercita, în mod direct, dreptul de a pune întrebări la momentul audierii celorlalți inculpați.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, după deliberare cu privire la cererea de amânare formulată de apărătorul ales al recurentului intimat inculpat V.C. - față de situația acestuia de internare la o unitate spitalicească - de audiere a tuturor inculpaților la un termen ulterior, a respins cererea, motivat de împrejurarea că la acel termen erau prezenți apărătorii aleși ai recurentului, care aveau posibilitatea de a formula întrebări, constatând totodată, că, pe de altă parte, nu se impune audierea separată în fața instanței de recurs a inculpaților C.C., C.F. și L.M., apreciind că sunt aplicabile dispozițiile art. 324 alin. (1) C. proc. pen., existând posibilitatea pentru inculpatul V.C., să fie audiat la un termen următor și să depună în scris întrebările pe care înțelege să le adreseze celorlalți inculpați pentru clarificarea unor aspecte necesar a fi precizate.

Totodată, dând curs solicitărilor recurenților intimați inculpați de a fi audiați în fața instanței de recurs, la termenul de la 25 martie 2013 au fost ascultați, pe rând, conform dispozițiilor art. 385¹⁴ alin. (1)¹, art. 323 și art. 324 C. proc. pen., recurenții inculpați prezenți: C.C., C.F. și L.M., acordându-se posibilitatea acestora, apărătorilor tuturor inculpaților, precum și reprezentantului Ministerului Public să adreseze întrebări clarificatoare.

În vederea audierii recurentului intimat inculpat V.C. și pentru a se depune la dosar dovada imposibilității medicale de rămânere a acestuia în sala de ședință și a internării în unitatea spitalicească către care s-a întocmit biletul de internare și pentru ca reprezentantul Ministerului Public și apărătorii inculpaților să pregătească concluzii pe fondul judecării cauzei, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a acordat termen la data de 22 aprilie 2013.

La termenul din 22 aprilie 2013, apărătorul ales al recurentului intimat inculpat V.C., arătând că, din cauza unei evoluții defavorabile, accelerate, a bolii de care suferă, inculpatul V.C. a fost internat, de urgență, la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca, a solicitat amânarea judecății și acordarea unui termen scurt, în vederea audierii acestuia.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, după deliberare, în jurul orelor 11³⁰, cu privire la cererea de amânare a judecării prezentei cauze formulată de către recurentul intimat inculpat V.C., prin apărător ales, avocat C.I., ca urmare - conform susținerilor acestuia - a imposibilității obiective de prezentare datorată stării grave de sănătate a inculpatului V.C., a constatat următoarele:

Prin încheierea de ședință din 25 martie 2013, s-a solicitat apărării recurentului intimat inculpat V.C. să depună actele cu care să se facă dovada imposibilității obiective de rămânere în sala de ședință a recurentului intimat inculpat în vederea audierii acestuia, având în vedere că, încă de la primul termen de judecată în fața instanței de recurs, acesta și-a manifestat dorința de a da o declarație în prezenta cauză în conformitate cu dispozițiile art. 385¹⁴ alin. (1)¹ C. proc. pen.

Apărătorii aleși ai recurentului intimat inculpat V.C. au depus la dosar, pentru termenul de judecată din 25 martie 2013, biletul de ieșire din Spitalul Clinic de Urgență București, în care se atestă că recurentul intimat inculpat V.C. a fost internat în unitatea spitalicească menționată, în perioada 25 martie 2013 - 28 martie 2013 (fila 323 dosar recurs).

Din același bilet de ieșire din spital, față de afirmațiile făcute la termenul din 25 martie 2013, în sensul că recurentul intimat inculpat V.C. a acuzat o stare gravă de sănătate ce l-a împiedicat să rămână în sala de ședință pentru a fi audiat, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că, medicul Șef Secție, semnatar al biletului de ieșire din spital, a consemnat, referitor la examenul clinic la internare la data de 25 martie 2013, următoarele: stare generală bună pentru pacient, obez, fără raiuri de stază, zgomote ritmice, fără sufluri cardiace sau vasculare, fără edeme gambiere, recomandând regim igieno-dietetic hipocaloric hipolipidic, hiposodat, hipoglucidic, precum și tratament medicamentos.

S-au mai depus, la dosar, o serie de adeverințe medicale, emise de către M. și datate 1 aprilie 2013, 9 aprilie 2013, 16 aprilie 2013, în care nu apar menționate afecțiuni grave ale stării de sănătate a recurentului intimat inculpat V.C. (filele 319 – 321 dosar recurs).

De asemenea, s-a mai depus un bilet de externare a recurentului intimat inculpat V.C. din Spitalul Sanador, în care este menționat, ca perioadă de internare, intervalul 17 martie 2013 ora 9³⁵ - 20 aprilie 2013 ora 12⁰⁰ (fila 310 dosar recurs).

Termenul de judecată din 25 martie 2013, la care a fost prezent recurentul intimat inculpat V.C., se înscrie în intervalul mai sus menționat; nu s-a făcut nicio mențiune la termenul anterior, în sensul că recurentul intimat inculpat s-a prezentat în fața Înaltei Curți, completul de 5 judecători, urmare a unei eventuale externări a sa în perioada menționată de Spitalul S. ca reprezentând perioada de internare, respectiv 17 martie 2013 ora 9³⁵ - 20 aprilie 2013 ora 12⁰⁰; totodată, s-a reținut că, pe biletul de externare emis de Spitalul Sanador nu există nicio mențiune cu privire la faptul că, la data de 25 martie 2013, recurentul intimat inculpat V.C. ar fi fost externat din această unitate spitalicească.

La acest bilet de ieșire din Spitalul S. au fost atașate, de către apărare, o serie de rapoarte medicale care demonstrează doar efectuarea unor serii de analize medicale, de către recurentul intimat inculpat V.C., la datele de 17 aprilie 2013, 18 aprilie 2013 și 19 aprilie 2013 (filele 311 - 318 dosar recurs).

Cu privire la înscrisul medical (fila 318 dosar recurs), care demonstrează efectuarea de către recurentul intimat inculpat V.C., la data de 19 aprilie 2013, a intervenției denumită „coronarografie”, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că în acest act medical sunt menționate următoarele concluzii: nu se evidențiază leziuni semnificative la nivelul coronarelor subepicardice, flux corect la nivelul trunchiurilor epicardice.

Totodată, s-a depus la dosar, un bilet de trimitere (fila 309 dosar recurs) emis de către Mediclass, datat 20 aprilie 2013, din care reiese că se recomandă internarea la Clinica de Chirurgie Floreasca pentru investigații în raport de afecțiunile indicate: colică abdominală, anemie.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, având în vedere actele medicale depuse, până la acel moment procesual, respectiv până la orele 11³⁰ de către apărarea recurentului intimat inculpat V.C., a respins cererea de amânare a judecății, apreciind că nu s-a făcut nicio dovadă a împrejurării că recurentul intimat inculpat V.C. s-ar afla internat în prezent la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca, deși obligația de a face dovada imposibilității obiective de prezentare la prezentul termen de judecată îi revenea recurentului.

De altfel, a reținut instanța de control judiciar, până la orele 11³⁰, din investigațiile efectuate de membrii completului de judecată, în intervalul cât ședința de judecată a fost suspendată, a rezultat că inculpatul V.C. nu figurează ca fiind internat în unitatea spitalicească invocată de apărare.

De asemenea, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că recurentul intimat inculpat V.C. nu a făcut dovada imposibilității obiective de rămânere în sala de ședință nici pentru termenul de judecată din 25 martie 2013 și că, în prezenta cauză, s-au acordat mai multe termene de judecată pentru a da posibilitatea concretă recurentului intimat inculpat V.C. de a da declarație în fața instanței de recurs, urmare doar a solicitării acestuia în acest sens, întrucât dispozițiile art. 385¹⁴ alin. (1)¹ C. Proc. Pen. Nu instituie o astfel de obligație pentru instanța de recurs, decât în anumite situații limitativ prevăzute de lege și care nu sunt incidente în speță.

La ora 16:40, după finalizarea concluziilor formulate cu privire la toate recursurile declarate în cauză, având încuviințarea președintelui completului de judecată, apărătorul inculpatului V.C., avocat V.M. a depus la dosarul cauzei un înscris-adeverință din partea familiei inculpatului V. Cătălin, din cuprinsul căruia reiese că acesta este internat la Spitalul Clinic de Urgență București, solicitând, în baza art. 344 C. Proc. Pen. Repunerea cauzei pe rol și acordarea unui termen în vederea audierii inculpatului V.C.

Președintele completului de 5 judecători, al Înaltei Curți, verificând înscrisul (fila 484 dosar recurs), depus la dosarul cauzei de apărătorul inculpatului V.C., avocat V.M. a constatat că adeverința emană de la Spitalul Clinic de Urgență București, fiind depusă la dosarul cauzei la ora 16:40, înainte de a fi acordat ultimul cuvânt inculpaților, în temeiul art. 385¹³ alin. (3) C. proc. pen., motiv pentru care a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, având în vedere - prin raportare la analiza efectuată anterior cu privire la actele medicale depuse de inculpatul V.C. la dosar - că acesta a adoptat o atitudine procesuală de tergiversare a judecării prezentei cauze și de exercitare a drepturilor procesuale într-un scop contrar celui în vederea căruia i-au fost recunoscute de lege.

VI. Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, examinând hotărârea instanței de fond în raport cu motivele de recurs invocate, cât și, din oficiu, conform prevederilor art. 385⁶ alin. (1) și (3) C. proc. pen. combinate cu art. 385⁷ C. proc. pen., constată că prima instanță, pe de o parte, a reținut, în mod corect, situația de fapt, motiv pentru care și-o însușește ca atare, și, pe de altă parte, a stabilit vinovăția inculpaților, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, reținând că:

1) Fapta inculpatului V.C. constând în aceea că la datele de 3 august 2009 și 11 septembrie 2009, în mod repetat și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a pretins de la inculpatul C.C. sume de bani totalizând 260.000 euro din care a primit 200.000 euro, promițând că în schimbul acestora va interveni pe lângă magistrații secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție investiți cu soluționarea dosarului de fond având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău și C.N.A.D.N.R. - intervenții ce urmau să fie efectuate atât personal, cât și prin intermediul inculpatului C.F. - și-i va determina să pronunțe o hotărâre favorabilă societății comerciale sus-menționate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, faptă comisă în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 modificată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Fapta inculpatului V.C. constând în aceea că în perioada 30 august 2009- 21 octombrie 2009 a pretins de la inculpatul L.M. suma de 119.000 lei în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă polițiștii din cadrul D.G.P. a Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura reținerii și să propună parchetului o soluție de neurmărire penală în dosarul de fond în care inculpatul L.M. era cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen., sumă pe care a primit-o efectiv la data de 21 octombrie 2009, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 modificată.

Fapta aceluiași inculpat constând în aceea că în mod repetat, la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a întocmit cu date false, Factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de avocat „V.C.” către SC L.I. SRL și Contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009 având ca părți Cabinet de avocat „V.C.” și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea înscrisurilor respective în evidența contabilă a Cabinetului de avocat „V.C.” și de prezentarea lor în perioada 25 ianuarie 2010 -26 ianuarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare în scopul de a ascunde infracțiunea de trafic de influență comisă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 modificată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

2) Fapta inculpatului C.C. constând în aceea că în data de 11 septembrie 2009 i-a dat inculpatului V.C. suma de 200.000 euro, în schimbul asigurărilor primite de la acesta că va interveni - personal, dar și prin intermediul inculpatului C.F. - pe lângă magistrații secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, investiți cu soluționarea dosarului de fond având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o hotărâre favorabilă societății comerciale sus-menționate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută și pedepsită de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, modificată.

3) Fapta inculpatului C.F. constând în aceea că în perioada iulie-noiembrie 2009, în schimbul foloaselor materiale pretinse și primite de inculpatul V.C. de la inculpatul C.C. - 200.000 euro- l-a sprijinit pe cel dintâi să intervină pe lângă magistrații, secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție investiți cu soluționarea dosarului de fond având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău și C.N.A.D.N.R., pentru a-i determina să pronunțe o hotărâre favorabilă societății comerciale sus-menționate (al cărei asociat este inculpatul C.C.), întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de la trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 modificată.

4) Fapta inculpatului L.M. constând în aceea că la data de 21 octombrie 2009 a dat inculpatului V.C. suma de 119.000 lei pretinsă de acesta din urmă în schimbul promisiunilor că va interveni pe lângă polițiștii din cadrul D.G.P. a Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura reținerii și să propună parchetului o soluție de neurmărire penală în dosarul de fond în care era cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută și pedepsită de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 modificată.

Fapta inculpatului L.M. de a întocmi cu date false, la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, Contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009, având ca părți Cabinetul de avocat „V.C.” și SC L.I. SRL și Contractul fără număr din 17 octombrie 2009 încheiat între SC L.I. SRL și SC A.I.E. SRL, activitate urmată de înregistrarea acestor contracte în evidența contabilă a SC L.I. SRL și de prezentarea lor în perioada 1 - 4 februarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare, iar la data de 14 decembrie 2009, la organele de urmărire penală, ca documente justificative, în scopul ascunderii infracțiunii de cumpărare de influență, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale).

Fapta aceluiași inculpat constând în aceea că, în mod repetat, la diferite intervale de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, cu intenție, a determinat pe angajații SC L.I. SRL, P.V., M.G.A. și G.V. să comită fără vinovăție fapte de fals intelectual la Legea contabilității ce au avut drept rezultat denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și de pasiv ce se reflectă în bilanț, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual la Legea contabilității în legătură cu fapte de corupție comisă în participație improprie ca formă a participației penale, prevăzută și pedepsită de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 modificată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În concret, se reține că faptele constau în înregistrarea în evidența contabilă a SC L.I. SRL a următoarelor documente financiar contabile și bancare cu conținut nereal: Contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009 încheiat între Cabinet de avocat V.C. și SC L.I. SRL; Factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinetul de avocat „ V.C. „ către SC L.I. SRL ; Ordinul de plată din 21 octombrie 2009; Contractul fără număr din 17 octombrie 2009 încheiat între SC L.I. SRL și SC A.I.E. SRL; Factura fiscală din 20 octombrie 2009 și Ordinul de plată emis la data de 21 octombrie 2009 de SC A.I.E. SRL.

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, examinând motivele de recurs invocate oral, cât și în scris, de recurenții inculpați, constată următoarele:

1. Cu privire la inculpatul V.C.:

Criticile formulate de acesta în recurs au vizat deopotrivă aspecte de nelegalitate și netemeinicie.

1.1. Într-o primă critică apărarea a solicitat înlăturarea, în baza art. 64 alin. (2) C. proc. pen., a convorbirii telefonice purtată de martorul F.D.R. cu martora D.L.A. la data de 29 martie 2010 arătând că mijlocul de probă a fost obținut în mod ilegal și prin urmare nu poate fi folosit în cursul procesului penal.

În argumentarea criticii, apărarea a arătat că instanța fondului a ignorat calitatea de avocat a d-nei D.L.A., devenită, între timp, martoră în prezentul dosar, justificând această atitudine cu sintagma: "martora nu a discutat cu numitul F.R.D. în calitate de avocat al acestuia, fiind avocatul firmei a cărui administrator este F.R.D. și nu avocatul martorului".

În acest sens, s-a argumentat că examinarea conținutului convorbirii dintre cei doi, nu poate conduce decât la concluzia că "prevenirea" de către avocat a clientului, în legătură cu un articol de presă, a avut loc în cadrul acestor relații contractuale, în contextul în care sumele de bani vehiculate în convorbire, precum și poziția martorului F.R.D., în legătură cu acestea, se refereau la împrumuturile acordate firmei deținute de acesta.

Cu evidență, apare așadar, îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 91¹ alin. (6) C. proc. pen., referitoare la teza: "partea pe care o reprezintă sau asistă în proces''.

Totodată, apărarea a afirmat că această convorbire telefonică a fost "fabricată" de D.N.A., în sensul influențării celor doi martori, care au fost "sfătuiți" să poarte convorbirea și să abordeze, într-un anumit fel, subiectele ei.

Critica apărării este neîntemeiată, argumentele primei instanțe, pe acest aspect găsindu-și pe deplin valabilitatea și în fața instanței de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei.

Astfel, dispozițiile art. 91¹ alin. (6) C. proc. pen., invocate de inculpat în susținerea cererii de înlăturare, din ansamblul probator administrat în cauză, a convorbirii telefonice sus-menționate prevăd că, „înregistrarea convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă, decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea de către avocat a unei infracțiuni dintre cele prevăzute în art. 91¹ alin. (1) și (2) C. proc. pen.”

Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată totodată, că sus arătata convorbire a fost interceptată și înregistrată în baza autorizației emise de Tribunalul București în dosarul de fond, urmare cererii formulată de D.N.A., secția de combatere a corupției - în dosarul de fond (fila 77, vol. I dosar urmărire penală).

Totodată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că înregistrarea în litigiu nu a fost ilegală prin raportare la dreptul intern, legalitatea acesteia fiind raportată și la dispozițiile art. 8 din Convenție.

În analiza criticii formulate, raportând principiile jurisprudențiale anterior prezentate la datele concrete ale cauzei, instanța de recurs constată că cerințele dispozițiilor legale sus-menționate nu sunt îndeplinite în speța dedusă judecății.

Astfel, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că, la data de 29 martie 2010, martora D.L.A., potrivit propriilor declarații (fila 5 vol. 3 dosar de fond), aflând din mass-media știrea conform căreia inculpatul V.C. ar fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului în cauza în care era cercetat pentru fapte de corupție, l-a contactat telefonic pe martorul F.D. căruia „i-a citit transcriptul știrii care apăruse în presă”.

În acest context, instanța de recurs apreciază că această convorbire nu poate fi circumscrisă raporturilor de avocat-client, în sensul dispozițiilor art. 91¹ alin. (6) C. proc. pen., întrucât din cuprinsul acesteia, nu reies elemente privind strategii de apărare, fiind o simplă informare a martorul F.D. cu privire la o informație ce se difuza în mass-media.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată totodată că, nu poate fi primită nici susținerea apărării potrivit căreia această convorbire ar fi fost „fabricată” de către organul de urmărire penală în raport de împrejurarea că martorii D.L.A. și F.R.D. au confirmat în cuprinsul declarațiilor date în fața instanței cele reținute în cuprinsul convorbirii sus arătate, necontestând-o nici sub aspectul conținutului, nici sub aspectul existenței ei.

În consecință, criticile formulate în cauză nu se susțin, critica apărării dovedindu-se a fi neîntemeiată.

1.2. O altă critică a vizat încălcarea principiului procesului echitabil privind arestarea recurentului intimat inculpat V.C. prin:

- nerespectarea procedurilor parlamentare prevăzute de Constituția României și de Regulamentul de funcționare a Senatului referitoare la obținerea avizului privind arestarea unui senator;

- nerespectarea de către procuror a procedurilor legale privind audierea obligatorie a inculpatului înainte de întocmirea propunerii de arestare preventivă, așa cum cere art. 146 alin. (1) C. proc. pen., dispoziție legală care este de strictă interpretare și aplicare și a cărei nerespectare conduce la aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., teza privind prezența inculpatului și asistarea lui de către apărător.

Criticile sunt deopotrivă neîntemeiate.

Înainte de a proceda la analiza criticilor punctuale formulate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a examinat cadrul normativ în vigoare în materia imunității parlamentare, cu referire specială la procedura ridicării imunității reținând că acest cadru este dat de art. 72 din Constituție și de normele dezvoltatoare cuprinse în Legea nr. 96/2006 privind Statutul Deputaților și al Senatorilor, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, cu modificările și completările ulterioare, Regulamentul Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2006, cu modificările și completările ulterioare, și Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, se reține că, potrivit art. 72 din Constituție: ”Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.(…)”

În acest context, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că prin Hotărârea Senatului nr. 5 din 24 martie 2010 adoptată în materie de imunitate parlamentară, publicată în M. Of. nr. 188 din 24 martie 2010, a fost încuviințată solicitarea transmisă de Ministerul Justiției privind cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de arestare preventivă a inculpatului V.C. în dosarul de fond.

Examinând actele și lucrările dosarului Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că recurentul inculpat V.C. contestă legalitatea Hotărârii Senatului nr. 5 din 24 martie 2010 susținând că nu ar fi fost audiat în plenul Senatului. Instanța de recurs reține însă, că, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului inculpatul V.C. a fost audiat în Comisia Juridică a Senatului, astfel încât constată că obligația de audiere a inculpatului a fost acoperită prin audierea acestuia la comisie.

 De asemenea, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că, prin încheierea din 30 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul de fond, definitivă prin încheierea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în dosarul de fond (și prin care s-a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., secția de combatere a corupției, și s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului V.C., pe o perioadă de 30 de zile), judecătorii au analizat excepția prin care acesta a invocat nerespectarea procedurilor în cazul arestării unui senator și a solicitat să se constate nulitatea Hotărârii Senatului României nr. 5 din 24 martie 2010 de încuviințare a solicitării transmise de Ministerul Justiției privind cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., secția de combatere a corupției, de arestare a sa.

Constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 72 alin. (2) din Constituția României, coroborate cu dispozițiile art. 23 și ale art. 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul Senatorilor și Deputaților, că potrivit art. 25 din aceeași Lege, Hotărârea Senatului adoptată în materie de imunitate parlamentară, publicată în M. Of. nr. 188 din 24 martie 2010, este definitivă și executorie, obligatorie față de orice autoritate publică și că se execută întocmai și de îndată, judecătorii au respins excepția invocată de inculpatul C.V., ca nefondată (filele 78-88, vol. 9 dosar urmărire penală).

Cu referire la critica invocată de sus-numitul inculpat, în sensul că neaudierea sa de către procuror anterior formulării propunerii de arestare preventivă este sancționată cu nulitatea absolută a referatului cuprinzând propunerea de arestare preventivă, deoarece i-a fost încălcat dreptul la apărare, instanța de recurs reține că aceasta a fost analizată anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, cu ocazia soluționării recursului declarat de inculpat împotriva încheierii din 30 martie 2010 prin care s-a dispus arestarea sa preventivă și a fost respinsă ca nefondată (încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010 pronunțată în dosarul de fond), neputând face obiectul cenzurii în prezentul recurs.

Astfel, prin încheierea sus-menționată, instanța de control judiciar a reținut, în mod temeinic și judicios motivat, că dreptul la apărare al inculpatului nu este încălcat dacă între momentul audierii și cel al întocmirii propunerii de arestare preventivă trece un anumit interval de timp, (în care nu s-au desfășurat activități care să impună audierea inculpatului) legea, respectiv art. 149¹ C. proc. pen., neinstituind în sarcina procurorului decât obligația de a-l audia pe inculpat, nu și momentul exact la care audierea are loc (în speță, inculpatul fiind audiat, la data de 11 decembrie 2009, pentru ca ulterior, la 15 februarie 2010, să se prevaleze de dreptul la tăcere).

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că, în pofida susținerilor acuzării, procedura arestării recurentului intimat inculpat V.C. s-a realizat cu respectarea pe deplin a rigorilor legii, în cauză fiind respectate condițiile art. 72 din Constituția României, dispozițiile art. 23 și 24 din Legea din Legea nr. 96/2006 privind Statutul Senatorilor și Deputaților, precum și prevederile art. 149¹ C. proc. pen. cu trimitere la art. 6 din Convenția Europeană Drepturilor Omului.

1.3. Un alt motiv de recurs susținut de apărarea recurentului intimat inculpat V.C. a vizat încălcarea principiului procesului echitabil in cursul urmăririi penale, întrucât au fost folosite mijloace de probă reprezentând convorbiri interceptate, telefonic ori în mediul ambiental, obținute și administrate ilegal.

În motivarea acestei critici apărarea a arătat că susține teza inadmisibilității efectuării interceptărilor și înregistrărilor audio-video în timpul actelor premergătoare.

În susținerea acestei teze apărarea a arătat că, deși legea, la momentul actual, nu condiționează în mod expres procedura efectuării interceptărilor de începerea urmăririi penale, aceasta însă nu determină concluzia că procedura este permisă.

Totodată, apărarea a arătat că activitatea de culegere de informații, este o activitate de prevenire și combatere, de natură administrativă, iar rezultatul ei nu se poate confunda cu noțiunea de probă din zona procesual penală, informația trebuind să fie transformată în probă prin intermediul legislației penale, cu acele garanții prevăzute în dreptul procesual penal.

S-a concluzionat că organele de culegere de informații (în speță S.R.I.) nu sunt organe de cercetare ori urmărire penală, precizând totodată, că înregistrările telefonice și ambientale au provenit din dosarul de fond al D.I.I.C.O.T., Structura Centrală, (cauza în care D.I.I.C.O.T. Structura Centrala a efectuat acte premergătoare față de V.C., privind presupuse fapte care puteau aduce atingere siguranței naționale) dosar în care s-a dat o soluție de netrimitere în judecată, apărarea solicitând înlăturarea din materialul probator administrat în cauză a interceptărilor convorbirilor telefonice, pe motiv că au fost realizate de către S.R.I., care nu este organ de cercetare penală.

Critica este neîntemeiată Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că analiza acestei critici presupune anumite considerații teoretice:

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 91¹ alin. (1) C. proc. pen., interceptările și înregistrările audio sau video se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impune pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

În dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol sunt enumerate infracțiunile pentru care pot fi autorizate interceptările și înregistrările audio sau video.

Din analiza prevederilor art. 91¹ alin. (1) și (2) C. proc. pen., care stabilesc în mod strict condițiile legale de realizare a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video, rezultă că legalitatea acestora nu este condiționată de începerea urmăririi penale, ci acestea pot fi autorizate și în faza actelor premergătoare.

Totodată, din analiza dispozițiilor art. 91¹ C. proc. pen., rezultă că înregistrarea convorbirilor telefonice este subordonată unor condiții strict determinate, și anume:

a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni.

Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârșirea unei infracțiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua și înainte de săvârșirea oricărei infracțiuni;

b) să privească o infracțiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;

c) să fie utilă pentru aflarea adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul de urmărire penală care face propunerea pentru autorizarea, de către judecător, a interceptărilor convorbirilor telefonice;

d) să existe o autorizație din partea judecătorului competent.

În categoria infracțiunilor prevăzute de art. 91¹ alin. (1) și (2) C. proc. pen. se înscriu și infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit dispozițiilor art. 91³ alin. (1) C. proc. pen., convorbirile telefonice sunt redate integral într-un proces-verbal ce constituie mijloc de probă.

Rezultă, așadar, că legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice nu este condiționată de începerea urmăririi penale.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise și bine determinate a altor instituții și care au ca scop verificarea și completarea informațiilor deținute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale.

Așa cum rezultă din chiar denumirea lor, acestea premerg fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, și anume acela de a completa informațiile organelor de urmărire penală, de a verifica informațiile deținute și de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că relevante în contextul cauzei sunt: decizia penală nr. 10 din 7 ianuarie 2008 și Decizia penală nr. 948 din 12 martie 2010, pronunțate de secția penală, a Înaltei Curți care precizează că legalitatea interceptărilor nu este condiționată de începerea urmăririi penale, ci acestea pot fi autorizate și în faza actelor premergătoare, având valoare de probe în sensul art. 64 C. proc. pen.

Faptul că aceste acte capătă relevanță juridică prin consemnarea într-un proces-verbal care constituie mijloc de probă nu este de natură a afecta drepturile invocate, cu precădere dreptul la apărare, deoarece partea interesată are la îndemână o suită de garanții procesuale pentru a contesta temeinicia acestora.

Prin urmare, împrejurarea că în cauza de față autorizațiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice și ambientale au fost date de judecătorul competent, anterior rezoluției de începere a urmăririi penale nu poate să constituie un motiv de restituire a cauzei la procuror, nefiind incidente niciunul din cazurile limitativ prevăzute în dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor legale sus-menționate, cauza se restituie procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competența după materie sau calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezența învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestuia de către apărător. Niciuna dintre situațiile expres și limitativ reglementate de art. 332 alin. (2) C. proc. pen. care, odată constatate, ar atrage, într-adevăr, nulitatea urmăririi penale, nu a fost identificată în cauză.

În acest sens, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că nulitatea invocată de părți se referă, în realitate, la o nulitate a unui mijloc de probă ce, chiar în situația în care ar fi primită, nu se poate răsfrânge asupra întregii urmăriri penale, întrucât în această fază procesuală au fost administrate acte probatorii ce au susținut acuzația în materie penală.

Referitor la susținerea apărării privitoare la folosirea de către procurori în cauza dedusă judecății, a convorbirilor telefonice și în mediu ambiental interceptate și înregistrate în dosarul de fond al D.I.I.C.O.T., Structura Centrală, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că aceasta este permisă de dispozițiile art. 91² alin. (5) C. proc. pen. potrivit cărora „convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 91¹ alin. (1) și (2)”.

În acest context Înalta Curte reține că, prin rezoluția din 27 noiembrie 2009, D.I.I.C.O.T., în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., art. 38 C. proc. pen., art. 45 alin. (1) raportat la art. 42 C. proc. pen., art. 29 pct. 1 lit. a) și f) C. proc. pen., art. 3 lit. a) și art. 13 lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002 a dispus :

- neînceperea urmăririi penale față de numitul V.C. pentru comiterea infracțiunii de divulgare a secretului care periclitează siguranța statului prevăzut de art. 169 alin. (1) C. pen., cu motivarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii;

- disjungerea și declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - în vederea efectuării de cercetări față de numiții V.C. și C.F. pentru infracțiunea de folosire de informații ce nu sunt destinate publicității prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, trafic de influență, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 C. pen. și cumpărare de influență prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 (filele 204-207, vol. I dosar urmărire penală).

În considerentele rezoluției sus-menționate s-a reținut între altele, că există indicii temeinice cu privire la faptul că pe lângă infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, inculpații au comis și infracțiunile de corupție pentru care, în urma cercetărilor efectuate, au fost trimiși în judecată.

Convorbirile telefonice și în mediu ambiental purtate de inculpați, transmise D.N.A. de către D.I.I.C.O.T. în format electronic și interceptate în baza autorizațiilor emise de Înalta Curte de Casație si Justiție, au fost redate integral de către ofițerii de poliție judiciară din cadrul D.N.A. în procesele verbale întocmite la datele de 8 decembrie 2009, 5 ianuarie 2010, 3 februarie 2010, 31 martie 2010, 5 mai 2010, care au fost certificate pentru autenticitate de către procurorii de caz, așa cum cer dispozițiile art. 91³ alin. (2) C. proc. pen. (activitatea ofițerilor de poliție judiciară s-a desfășurat în baza ordonanței de delegare nr. 310/P/2009 emisă de procurorii de caz).

Prin urmare, se constată că reținerea de către procurori ( în urma constatării existenței în dosarul de fond în care erau cercetați inculpații V.C., C.C. și C.F., a datelor referitoare la săvârșirea de către aceștia a unor infracțiuni de corupție), ca mijloc de probă în prezenta cauză, a înregistrărilor respectivelor convorbiri telefonice și în mediu ambiental, este legală, fiind conformă dispozițiilor art. 91² alin. (5) C. proc. pen. mai sus-menționate.

Referitor la solicitarea inculpatului V.C. de a se dispune, în conformitate cu dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., înlăturarea din materialul probator administrat în cauză a interceptărilor convorbirilor telefonice, pe motiv că au fost realizate de către S.R.I., cu privire la care s-a susținut că nu este organ de cercetare penală, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că argumentele primei instanțe pe acest aspect își găsesc pe deplin valabilitatea și în fața instanței de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei, reținând totodată că analiza acestei critici presupune anumite considerații teoretice:

Așa cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că legislația procesual penală română nu prevede în mod expres nicio restricție în privința utilizării în probatoriul unei cauze penale a informațiilor furnizate de S.R.I.

Astfel, potrivit art. 11 lit. d) din Legea 51/1991 „informații din domeniul siguranței naționale pot fi comunicate organelor de urmărire penală, când informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni”.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002 „ Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor au obligația de a pune la dispoziție P.N.A., de îndată, datele și informațiile deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor privitoare la corupție.”

Totodată, potrivit alin. (4) al textului de Lege sus menționat ‚”serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor, la cererea procurorului general al Parchetului Național Anticorupție sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziție, la sediul lor, datele și informațiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.”

În speță, pe baza datelor și informațiilor comunicate în temeiul dispozițiilor legale sus-menționate, prin procesul verbal din /2010 încheiat la data de 16 noiembrie 2009 D.N.A. - S.C.C. s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea următoarelor infracțiuni: trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea 78/2000 (de către inculpatul V.C.), cumpărare de influență prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 (de către inculpatul C.C.) și complicitate la trafic de influență prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 257 C. pen.(de către inculpatul C.F.).

Cu privire la faptele sus-menționate, dar și la infracțiunea de folosire a informațiilor ce nu sunt destinate publicității, prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, D.N.A. - S.C.C. a fost sesizată și prin rezoluția din 27 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T., prin care s-a dispus declinarea competenței în favoarea acestei unități de parchet. dosarul cauzei a fost înaintat D.N.A. împreună cu trei suporturi optice C.D. marca „P.”(filele 04+207, vol. I dosar urmărire penală).

Verificând legalitatea modului de obținere a informațiilor și din perspectiva compatibilității și conformității legislației interne cu reglementările europene, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că, prin modificările aduse dispozițiilor Legii nr. 51/1991 sunt asigurate cetățeanului garanții adecvate și suficiente contra abuzurilor autorităților publice în cazul interceptărilor și înregistrărilor de comunicații în materie de siguranță națională.

În acest context, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că instanța de contencios european în cauza Dumitru Popescu contra României (Hotărârea din 26 aprilie 2007), după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că, în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006) există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente.

Așa fiind, se reține că dispozițiile art. 91¹, art. 91² alin. (2) și art. 91⁵ C. proc. pen. oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc.

Prin urmare, se constată că, în deplină concordanță cu dispozițiile Convenției, legea internă stabilește condițiile imperative de înregistrare a convorbirilor și de valorificare a acestora pe planul probațiunii, fiind instituită, totodată, o garanție procesuală, constând în posibilitatea supunerii înregistrărilor unei expertizei tehnice, astfel cum a afirmat, cu titlu de principiu, Curtea Europeana într-o jurisprudență constantă.

În acest context, instanța de control judiciar are în vedere Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), Curtea europeană reținând că, „în măsura în care ingerința în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului viza și apărarea siguranței naționale, existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței și a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucura de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 in fine)”.

Cauza Klass, citată mai sus, a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranța națională (Legea nr. "G10") cuprindea garanții adecvate și suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităților.

Analiza detaliată a cerințelor legislației române aplicabile reliefează garanții adecvate, astfel:

a) autorizarea tehnicilor speciale de investigare în materia siguranței naționale este de competența judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție;

b) controlul aprioric este asigurat, din moment ce, solicitările S.R.I. sunt mai întâi verificate sub aspectul temeiniciei și legalității de către procurorii desemnați în acest scop de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (care le pot admite sau respinge, conform art. 21 alin. (3) și (4) din Legea nr. 535/2004) și ulterior sunt înaintate instanței de judecată;

c) expertizarea înregistrărilor audio se efectuează de către I.N.E.C.

Totodată, instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Textul de lege invocat stabilește trei principii și anume: nedeterminarea anticipată de către legiuitor a valorii probelor care se administrează, libertatea de apreciere a probelor de către instanța de judecată și principiul libertății probelor.

În ceea ce privește libertatea de apreciere a probelor, instanța trebuie să ajungă, fie la concluzia că, în cauză, prezumția de nevinovăție nu a fost înlăturată și, ca atare, se impune achitarea inculpatului de orice culpabilitate, fie ajunge la convingerea culpabilității persoanei trimise în judecată.

Probabilitatea de culpabilitate trebuie să fie sigură, să fie ridicată la rangul de certitudine, și să rezulte, fără putință de tăgadă din probele administrate în cauză.

Instanța nu este ținută, în mod particular, de nicio probă, convingerea sa reprezentând corolarul esențial al puterii de apreciere a probelor, evident, numai pe baza probelor administrate în limitele legii, analizate în ansamblul lor și coroborate cu celelalte probe administrate în cauză.

Pe de altă parte, sancțiunea înlăturării și invalidării mijloacelor de probă din materialul probator intervine, potrivit dispozițiilor procesual penale, doar în situația în care se constată că acestea au fost obținute în mod ilegal, potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

În cauza de față, instanța de control judiciar reține că mijloacele de probă care au constituit suportul probator al soluției primei instanțe au fost obținute în mod legal, au fost administrate în cursul cercetării judecătorești în condițiile specifice de asigurare a garanțiilor procesuale ale părților și au fost evaluate de instanță prin coroborare.

În consecință, solicitarea inculpatului V.C., de a se înlătura din ansamblul probator administrat în cauză convorbirile și comunicațiile purtate de aceștia nu poate fi primită, instanța de recurs constatând că sunt probe obținute în mod legal.

1.4. Un alt motiv de recurs a vizat încălcarea principiului procesului echitabil în timpul cercetării judecătorești, cu privire la modul în care a fost administrată proba cu expertiza criminalistică privind autenticitatea și realitatea convorbirilor interceptate, în prezenta cauză.

În argumentarea acestei critici apărarea a arătat că, deși proba a fost încuviințată, cu respectarea dispozițiilor legale, pe parcursul administrării ei instanța nu a avut o poziție fermă în legătură cu respectarea dispozițiilor legale privind punerea la dispoziția, atât a expertului oficial, cât și a expertului consilier a aceluiași material ce urma a fi expertizat, fiind astfel încălcat, dreptul, la un proces echitabil.

Critica este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Astfel instanța de ultim control judiciar reține că prin încheierea de ședință din data de 16 februarie 2011, pronunțată în dosarul de fond, instanța de fond a dispus efectuarea unei expertize criminalistice care să determine autenticitatea și realitatea convorbirilor telefonice în mediul ambiental interceptate de organele de urmărire penală în cauza sus-menționată.

Prin aceeași încheiere, și ulterior, prin încheierea din data de 4 martie 2011, s-au admis cererile inculpați privind copierea și punerea la dispoziție a tuturor înregistrărilor convorbirilor telefonice purtate de aceștia, în integralitatea lor, (filele 24, 39 vol. 3 dosar instanță fond) activitate consemnată în procesele-verbale încheiate la data de 3 martie 2011 și respectiv 17 martie 2011 la sediul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în prezența apărătorilor aleși ai inculpaților (fila 366, vol. II dosar instanță, filele 58-59, vol. III dosar instanță).

În cauză a fost întocmit Raportul de expertiză criminalistică din 13 februarie 2012 ( fila 149-153) care a concluzionat:

- înregistrările convorbirilor în litigiu, telefonice și în mediu ambiental, se prezintă sub formă de copie sau transferări ale înregistrărilor originale, neîndeplinind astfel în mod cumulativ cele trei cerințe pentru a fi declarate cert autentice. Aceasta nu înseamnă că evenimentele acustice conținute în înregistrările examinate nu au avut loc în realitate, ci numai că acestea nu i-au fost puse la dispoziția expertului în forma în care s-au materializat pentru prima oară;

- este probabil ca fenomenul de cădere de nivel al semnalului înregistrat, găsit în fișierele din categoria A să se datoreze condițiilor tehnice în care s-au desfășurat convorbirile respective, iar înregistrările menționate să reprezinte copii fidele după înregistrări nealterate;

- în urma examinării cu echipamentele și sistemele din dotarea L.I.E.C.B., este probabil ca înregistrările examinate să reprezinte copii fidele ale unor înregistrări nealterate;

- echipamentele tehnice cu care au fost realizate înregistrările de pe suporturile L1-L6 fac obiectul Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate. În absența acestora nu se poate răspunde la problema realizării cu acestea a înregistrărilor contestate (filele 6-14, vol. IV dosar instanță).

Conformându-se dispozițiilor instanței, răspunzând obiectivelor fixate de aceasta, expertul a constatat lipsa simultaneității interceptărilor precizând că din punct de vedere tehnic, în mod evident, C.D./D.V.D.-urile se înregistrează ulterior evenimentelor acustice prin descărcarea înregistrărilor interceptate din memoria serverelor.

Pentru acest considerent, s-a concluzionat în sensul că, „condiția de simultaneitate nu poate fi îndeplinită și, ca atare, concluzia pur formală ar fi că aceste înregistrări nu pot fi declarate cu certitudine autentice; însă, tot conform precizărilor expertului, aceasta „nu înseamnă că evenimentele acustice conținute în înregistrările examinate nu au avut loc în realitate”, fiind arătat că „înregistrările trimise de instanță au toate caracteristicile unor copii fidele ale înregistrărilor, nefiind alterate în vreun fel.”

În acest sens, expertul a reținut că ”o înregistrare audio-video digitală prezentată spre examinare sub formă de copie sau transferare realizată cu acuratețe, deși este evident că nu poate fi originală, are exact același conținut ca și înregistrarea originală, constituindu-se în acest caz într-o dovadă că evenimentele conținute au avut loc în realitate”.

În acest context, instanța de control judiciar reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 120 alin. (3) C. proc. pen., inculpaților V.C., C.C. și C.F. le-a fost încuviințat numirea unui expert recomandat de aceștia, instanța de control judiciar apreciind astfel că procedura desfășurată în fața instanței de fond, cu ocazia administrării probei cu expertiza criminalistică a fost echitabilă în ceea ce-i privește.

Totodată, instanța de recurs constată că împrejurarea neexaminării echipamentelor tehnice aparținând SRI, cu care s-a realizat interceptarea convorbirii telefonice și în mediu ambiental supuse expertizării, este nerelevantă în condițiile în care dispozițiile art. 91⁶ C. proc. pen., care reglementează verificarea mijloacelor de probă, prevăd posibilitatea expertizării mijlocului de probă (C.D./D.V.D.) și nu a mijlocului prin care s-a obținut proba(echipamentele).

Pe de altă parte, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că situația de fapt și vinovăția inculpatului V.C. au fost analizate și stabilite nu doar pe baza interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor telefonice și în mediu ambiental reținute în actul de sesizare a instanței, al căror conținut nu a fost, în esență, contestat de inculpații C.C. și C.F., ci prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză.

Prin urmare, în baza considerentelor mai sus arătate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, va respinge cererea inculpatului V.C. de a se înlătura din ansamblul probator a tuturor interceptărilor convorbirilor telefonice purtate de acesta.

1.5. Un alt motiv de recurs a vizat nelegala compunere a completului de judecată, apărarea arătând că fondul cauzei a fost judecat de doi magistrați aflați în caz de incompatibilitate.

În argumentarea criticii apărarea a arătat că doamnele judecător A.D. și L.L.Z., membre ale completului de judecată investit cu soluționarea, în fond, a cauzei nu au judecat cu imparțialitatea necesară cauza, în contextul în care au făcut aprecieri legate de vinovăția inculpatului V. Cătălin, în cadrul procedurilor privind liberarea provizorie.

În esență, apărătorii recurentului inculpat au făcut trimitere la hotărârea C.E.D.O. Parcola vs. Luxemburg care, în considerente arată: "simpla îndoială, oricât de puțin justificată, ar putea fi și este suficientă pentru a altera imparțialitatea tribunalului" Curtea Europeană considerând, în această cauză, că au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenție.

Totodată, apărarea a susținut că, în reglementarea europeană și jurisprudența C.E.D.O. apare, din ce în ce mai pregnant, principiul aparenței de imparțialitate. Aceasta are la bază teoria aparenței de imparțialitate, ca element fundamental al credibilității judecătorului și implicit a activității sale. Toate hotărârile europene, în acest domeniu, recomandă ca judecătorii: "să acționeze liber de orice influență externă nepotrivită . să fie percepuți astfel, să adopte un comportament imparțial pentru a evita suspiciuni în conștiința justițiabilului (vezi și pct. 60 din Recomandarea (2010) 12 a Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei).

Conchizând, recurentul intimat inculpat, prin apărători aleși, a precizat că aspectele invocate se circumscriu dispozițiilor art. 385⁹ pct. 3 C. proc. pen. - instanța nu a fost compusă potrivit legii - impunându-se admiterea motivului de recurs invocat în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen., casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, la prima instanță.

Analizând sentința recurată, atât prin prisma cazului de casare invocat, cât și din perspectiva dispozițiilor art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., conform cărora recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 385⁹, iar instanța este obligată să examineze cauza sub toate aspectele, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, apreciază că acest motiv de recurs formulat de recurentul inculpat V.C. nu este întemeiat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Examinând actele și lucrările dosarului instanța de ultim control judiciar reține că prin Deciziile: nr. 88 din 11 aprilie 2011 pronunțată în dosarul de fond, nr. 152 din 17 iunie 2011 pronunțată în dosarul de fond, pronunțată în dosarul de fond, pronunțată în dosarul de fond din 17 iunie 2011 pronunțată în dosarul de fond, completul de 9 judecători, Înalta Curte de Casație și Justiție, din compunerea căruia au făcut parte și doamnele judecător A.D. și L.L.Z., s-a pronunțat asupra recursurilor împotriva încheierilor prin care s-a dispus cu privire la măsurile preventive.

Faptul că judecătorul învestit în condițiile sus-arătate constată existența unor probe sau a unor indicii temeinice la momentul soluționării recursului privitor la măsurile preventive, probe care conturează presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta, nu determină o incompatibilitate pe considerentul că aceasta s-a pronunțat în fond, în sensul că a rezolvat chestiunea existenței infracțiunii și a vinovăției.

Judecata penală în primă instanță are ca obiect fapta și persoana la care se referă actul de sesizare, fapta fiind conturată de toate probele administrate în cauză, nu numai de cele de la momentul soluționării recursului privitor la măsurile preventive.

Totodată, instanța de recurs constată că potrivit dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la un proces echitabil, una dintre garanțiile dreptului în acest sens fiind accesul la un tribunal imparțial.

Atât dispozițiile art. 6 parag. 1, cât și jurisprudența C.E.D.O., cu privire la un tribunal imparțial, se constituie în blocul de convenționalitate, reprezentând dreptul intern, care trebuie aplicat de către instanțele române, Convenția Europeană fiind ratificată de statul român prin dispozițiile Legii nr. 30/1994.

Imparțialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăți sau idei preconcepute cu privire la soluția ce trebuie pronunțată în cadrul unui proces, jurisprudența instanței de contencios european analizând imparțialitatea judecătorilor, atât sub aspect subiectiv, cât și sub aspect obiectiv.

Astfel, din perspectiva criteriului subiectiv, se impune a se determina dacă convingerile personale ale unui judecător pot influența soluționarea unei anumite cauze, iar, din acela al criteriului obiectiv, dacă judecătorul oferă garanții suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa. În acest din urmă sens, aparențele prezintă o anumită importanță în raport cu încrederea pe care instanțele trebuie să o inspire publicului, într-o societate democratică și, în primul rând, acuzatului, în cadrul unui proces penal.

În sensul criteriilor mai sus menționate, sunt incidente cauzele Kyprianou împotriva Ciprului, Atanasiu împotriva României și Hirschhorn împotriva României, în care s-a statuat că este esențial ca îndoielile privitoare la imparțialitate să poată fi justificate în mod rezonabil, iar dacă există o îndoială justificată, judecătorul trebuie să se abțină de la soluționarea cauzei.

Totodată, instanța de recurs are în vedere și decizia 8 din 6 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarufond conform căruia ” judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive,în cursul urmăririi penale nu devine incompatibil să judece cauza în fond, apel sau recurs.”

S-a reținut astfel că „ judecarea cauzei în fond, apel sau recurs de același judecător nu reprezintă o negare a separației între funcția de urmărire și funcția de instrucție, respectiv între funcția de instrucție și cea de judecată, deoarece atunci când va trebui să soluționeze cauza în fond, același judecător va analiza întreg materialul probator administrat pe parcursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească”.

În acest fel, prezumția de lipsă de imparțialitate obiectivă întemeiată pe aparența existenței unui interes în cauză, este înfrântă de obligația judecătorului de a judeca cauza pe baza tuturor probelor administrate.

Prin urmare, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că, în contextul concret al cauzei împrejurările factuale învederate de recurentul inculpat V.C., nu pot constitui o aparentă lipsă de imparțialitate, întrucât nu se poate considera că judecătorii care au judecat recursul împotriva încheierii privitoare la măsura arestării preventive au înfăptuit o judecată a fondului cauzei care să atragă incompatibilitatea acestora la judecarea aceleiași cauze în fond, apel sau recurs.

1.6. O altă critică invocată de recurentul intimat inculpat V.C. prin apărătorii săi, C.I. și V.M., a fost cea vizând greșita condamnare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență în care sunt coinculpați C.F. și C.C.

Astfel, în opinia apărării, instanța de fond, prin stabilirea eronată a adevărului judiciar, a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare, caz de casare circumscris dispozițiilor art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., în raport cu care s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, achitarea inculpatului, în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) sau d) C. proc. pen.

Examinând materialul probator administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și al cercetării judecătorești prin raportare la criticile formulate de recurentul intimat inculpat V.C., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, atât cele ce vizează latura obiectivă, cât și cele care vizează latura subiectivă, iar corespondența acestor elemente în materialul probator administrat fac ca fapta săvârșită de inculpat să se înscrie în tiparul stabilit de norma incriminatoare, în mod corect, prima instanță condamnându-l pe inculpat pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

Instanța de recurs constată astfel că situația de fapt, așa cum a fost stabilită de prima instanță, are deplină acoperire în probatoriile administrate și conturează vinovăția inculpatului V.C. pentru infracțiunea reținută în sarcina acestuia.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, confirmă valabilitatea argumentelor de fapt și de drept reținute de prima instanță cu privire la acuzațiile care formează obiectul analizei, constatând că probatoriul administrat în cauză a demonstrat în mod indubitabil că inculpatul V.C. în anul 2009, a pretins de la inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit suma de 200.000 euro promițând că în schimbul acestora, va interveni pe lângă magistrații secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, investiți cu soluționarea dosarului de fond având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale menționate.

Astfel, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că, în conformitate cu prevederile art. 257 alin. (1) C. pen., infracțiunea de trafic de influență constă în „primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu”.

Rezultă astfel că, elementul material al infracțiunii de trafic de influență, se poate realiza alternativ fie printr-o acțiune de pretindere sau primire a unei sume de bani sau alt folos material, în scopul de a-și exercita influența asupra unui funcționar.

Practica judiciară a învederat că existența infracțiunii de trafic de influență prevăzută în art. 257 C. pen. nu presupune existența unei influențe reale a făptuitorului asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, însă pentru existența acestei infracțiuni este necesar ca influența, pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcționar care are atribuții în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase, chiar dacă funcționarul nu a fost individualizat, fiind suficient să se facă referire la funcția pe care acesta o îndeplinește.

Pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu interesează dacă intervenția promisă a avut loc și nici dacă prin intervenție s-a urmărit efectuarea de către funcționar a unui act legal sau ilegal, esențial fiind ca făptuitorul „să aibă influență” sau „să lase să se creadă că are influență” asupra unui funcționar și să promită intervenția sa pe lângă un funcționar pentru a-l determina să facă sau să nu facă „un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu”.

Făptuitorul lasă să creadă că are influență asupra unui funcționar atunci când, fără a avea trecere pe lângă acel funcționar, creează persoanei falsa credință că s-ar bucura de aceasta trecere. În acest caz, influența nu este reală ci numai afirmată de făptuitor, afirmație care se impune însă, a fi una posibilă și credibilă, nu o pretinsă influență ce pare irealizabilă sau absurdă, imposibil de a exista sau de a produce vreun efect.

Dând sens și dispozițiilor art. 3 din C. proc. pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanța de fond a reținut și apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ținând seama de întregul material administrat în cauză.

Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, instanța este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenței dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).

În speță, se observă că dosarul a fost judicios soluționat de către prima instanță, avându-se în vedere și principiul procesului echitabil din punct de vedere al garanțiilor procesuale.

Urmare analizei coroborate a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că acesta conduce, fără dubii, la concluzia primei instanțe cu privire la situația de fapt și vinovăția inculpatului sub aspectul comiterii infracțiunilor de trafic de influență pentru care a fost condamnat, fiind întrunite elementele constitutive ale acestora, atât sub aspectul laturii obiective, cât și al laturii subiective.

Astfel, sub aspectul laturii obiective, primirea sumelor de bani de către inculpatul V.C., se circumscrie acțiunilor alternative prevăzute în textul de încriminare, iar scopul pretinderii banilor și acceptul remiterii acestora, este fără îndoială dovedit, așa cum s-a conturat în materialul probator administrat respectiv:proces verbal din 15 ianuarie 2010, în care au fost redate în formă scrisă convorbiri și comunicări telefonice purtate de inculpații C.V. și C.C. în ziua de 13 iulie 2009 și 15 iulie 2009 (vol. I - filele 31-32); proces verbal din 03 februarie 2010, în care a fost redată în formă scrisă o convorbire telefonică purtată de inculpații C.V. și C.C. în ziua de 03 august 2009 (vol. I - filele 33-35; proces verbal din 08 decembrie 2009, în care au fost redate în formă scrisă convorbiri și comunicări telefonice și dialoguri purtate în mediul ambiental de inculpații C.V., C.F. și C.C. (vol. I - filele 36-56); proces verbal din 02 februarie 2010, în care a fost redată în formă scrisă o convorbire telefonică purtată în ziua de 22 decembrie 2009 de inculpatul C.V. cu martorul R.D.F. (vol. I - filele 57-58); proces verbal din 02 februarie 2010, în care a fost redată în formă scrisă o convorbire telefonică purtată în ziua de 12 decembrie 2009 de martorul R.D.F. cu martorul I.A.C. (vol. I - filele 59-60); proces verbal din 05 mai 2010, în care au fost redate în formă scrisă convorbiri și comunicări telefonice purtate în zilele de 15 octombrie 2009, 30 octombrie 2009, 11 noiembrie 2009, de inculpații C.V., C.C., F.C. și martorul H.B. (vol. I – filele 61-70); proces verbal din 31 martie 2010, în care a fost redată în formă scrisă o convorbire telefonică purtată în ziua de 29 martie 2009 de martorii R.D.F. și D.L.A. (vol. I – filele 71-76); procese - verbale din 25 martie 2010, 05 mai 2010 și 06 mai 2010 ale D.N.A. - secția de combatere a corupției, adresa din 29 decembrie 2009, procesul - verbal cu același număr din 28 decembrie 2009 și opis-urile convorbirilor telefonice, toate întocmite de Serviciul Tehnic al D.N.A., (vol. I, filele 82 - 101); declarațiile martorilor D.M., G.A., F.R.D., D.L.A., U.N., F.M., U.V., Ș.I., H.I., C.I., B.C.E., B.H.P., B.L., P.J., V.E.Ș., M.S.C., F.M.C., V.D.I., precum și declarațiile inculpaților C.V., C.F. și C.C.

De asemenea, este evidentă convingerea creată coinculpatului C.C. de către inculpatul V.C. în sensul că acesta își poate exercita influența către membrii completului de judecată investit cu soluționarea dosarului de fomd având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău și C.N.A.D.N.R.

Relevantă în acest sens este declarația coinculpatului C.C. din 28 aprilie 2010 (vol. 8 dosar urmărire penală, fila 286) în care arată că, ulterior soluționării dosarului de fond, „nu mai eram convins că inculpatul V.C. ar fi intervenit pentru mine la judecători” (ceea ce semnifică implicit că anterior a acceptat implicit posibilitatea existenței unei astfel de intervenții).

Totodată, în declarația inculpatului C.C. din 9 aprilie 2010 (dosar de fond al Înaltei Curți, secția penală), acesta arată, în legătură cu întâlnirea din data de 11 noiembrie 2009 de la restaurantul „Select:” (…) la un moment dat eu m-am ridicat de la masă pentru a pleca, s-a ridicat și C.V. care l-a chemat și pe F.C. și am stat împreună de vorbă, la următorul separeu,câteva minute. C.V. mi-a spus că a vrut să mă asigure de toată prietenia dumnealui, că a făcut tot ce a putut, referindu-se la litigiul SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, că dl F.C. îmi poate confirma că am avut dreptate dar am pierdut. Judecătorul F.C. mi-a spus că V.C. a vrut din tot sufletul să mă ajute, întrucât am dreptate. C.V. mi-a spus că o să vadă ce se poate face, referindu-se la faptul că partidul din care face parte va ajunge la putere.”

În acest context instanța de recurs apreciază ca fiind relevantă și atitudinea inculpatului C.F. după consumarea infracțiunii de trafic de influență.

Astfel, la data de 11 noiembrie 2009 începând cu orele 18:37:27, inculpatul C.F. a făcut următoarele afirmații într-o convorbire telefonică cu inculpatul C.C.:

„Domnul (…) ă îmi pare rău că trebuie să vă dau o veste proastă. Dar după ce s-a (…) în fond, după casare s-a menținut soluția de la Curtea de Apel. Vreau să vă spun că mie îmi tremură nu numai vocea, îmi tremură mâinile de (…), de nervi și de indignare pentru ce s-a întâmplat. Credeți-mă că fratele dvs. care e lângă mine și cu mine am făcut tot ce era omenește posibil, mai mult decât atât. Vorbesc pe un telefon care probabil este ascultat. Mă jur pe nepoții mei!”

„(…) Dumnezeu e deasupra, nu ce era omenește posibil, mai mult decât ce ar fi fost omenește posibil. Din păcate una dintre doamnele cu pricina, doamna din Ploiești a făcut pactul cu diavolul, probabil pe bani mulți, iar celelalte două temătoare, mai speriate. Speriate de mediatizare, speriate de așa (…), au fost forțate pur și simplu să (…).”

„Total, total. Este o mizerie, o batjocură! Vom vedea ce remedii juridice ă … mai sunt, ce anume se mai poate face, dar asta aș mai vrea să rețineți și vă spun este un Dumnezeu care le știe pe toate. Nu, nu ceea ce era îndeobște de făcut pentru a ajuta un prieten, un frate. Și să vă povestesc că, repet, ă (…) dacă nu fac atac cerebral în următoarea oră, nu mai fac niciodată. Nu mai fac niciodată pentru că s-a dat o soluție, nu, eu vă spun acum pe telefoanele astea ascultate, super ascultate (…) S-a dat o soluție strâmbă pe cu totul și cu totul și cu totul alte considerente decât dreptatea, decât legea, decât tot.”

„Una dintre doamne, deși a fost rugată la cel mai înalt nivel cu putință, a preferat arginții cum se spune. Iar celelalte două, de frică și terorizate de asta care-i mai bătrână, care a fost președintă de tribunal, care nu știu ce, le-a (…) așa amenințate cu D.N.A., cu dracu să-i ia. Deci, vă spun, am avut inclusiv la 8 jumătate, azi de dimineață, ultima, ultima discuție și am fost încredințat până acum la 6, când s-a terminat, la 6 seara că totul va fi nu bine, că va fi legal, că va fi normal, că va fi în acord cu omenia și cu dreptatea. Vă spun, nu, nu fac pe nebunul.”

„Nu mai fac niciodată, trăiesc 100 de ani. Ce am pățit astăzi nu, nu, n-am pățit în 31 de ani de muncă.”

„O să găsim o (…), o să găsim însă pentru că, cum să spun eu, numai moartea este fără ieșire și fără scăpare. O să găsim o soluție juridică, inclusiv pentru asta.”

Rezultă fără dubiu contribuția importantă la comiterea faptelor de corupție, inculpații V.C. și C.F. făcând, după cum au afirmat „tot ce era omenește posibil, mai mult decât ce ar fi fost omenește posibil” și încercând cu asiduitate să justifice rezultatul nedorit.

În fine, ceea ce este cel mai grav este faptul că inculpații promit că vor continua activitatea infracțională, V.C. spunând că o să vadă ce se poate face, referindu-se la faptul că partidul din care face parte va ajunge la putere, iar coinculpatul C.F. afirmând „O să găsim o (…), o să găsim însă pentru că, cum să spun eu, numai moartea este fără ieșire și fără scăpare. O să găsim o soluție juridică, inclusiv pentru asta.”

Sub aspectul laturii subiective a infracțiunii, vinovăția inculpatului V.C. îmbracă forma intenției directe, iar susținerile acestuia cu privire la justificarea sumei de 200.000 euro, pretins a fi primită de la coinculpatul C.C. sub forma unui împrumut, urmează a fi înlăturate, întrucât nu se coroborează cu celelalte probe administrate.

În acest context instanța de control judiciar are în vedere declarația martorului F.D.R., care, audiat fiind pe parcursul urmăririi penale, a confirmat în parte susținerile inculpatului arătând că, începând cu data de 21 ianuarie 2009 și până în luna august 2009 a fost, într-adevăr, împrumutat de inculpat cu diferite sume de bani totalizând aproximativ 500.000 euro, bani pe care i-a folosit pentru achitarea datoriilor firmei al cărei administrator este, cea mai mare sumă împrumutată, fiind de 110.000 euro, pe care a primit - o în luna iulie 2009 și a depus-o la „E.” Craiova drept garanție pentru obținerea unui credit.

Martorul F.D.R. a precizat totodată că, „din suma de 500.000 euro a restituit inculpatului V.C. aproximativ 210.000-220.000 euro după care, în urma unui telefon pe care l-a primit de la acesta în luna august 2009, în timp ce se afla la Mamaia unde își serba ziua de naștere împreună cu soția sa și cu martorii U.V. și U.N., a convenit cu martorul U.N. să preia el întreaga datorie pe care o avea la inculpat, cedându-i în acest scop toate lucrările pe care le contractase pe numele firmei sale” (filele 11-35 vol. VII dosar urmărire penală, filele 314-315 vol. II dosar instanță).

Ulterior audierii înregistrării audio a convorbirii telefonice din data de 3 august 2009 purtată de inculpatul V.C. cu inculpatul C.C. martorul F.D.R. și-a precizat poziția și a arătat că, într-adevăr, a fost împrumutat de mai multe ori de inculpatul V.C. cu diferite sume de bani pentru rezolvarea problemelor financiare ale firmei sale, precizând însă „cu certitudine că, în luna august 2009 nu a apelat la inculpat pentru ajutor financiar, deoarece în perioada respectivă firma sa nu avea C.E.C.-uri ajunse la scadență și că niciodată soția sa, martora F.M., nu a fost acasă la inculpatul V.C. pentru a-i cere acestuia bani cu titlu de împrumut.”

Relevante, în sprijinul susținerilor martorului F.D.R. sunt și declarațiile martorilor D.L.A., F.M., U.V., C.I. și H.I. (filele 36-84 vol. VII dosar urmărire penală, filele 309-310 vol. III, filele 315-316 vol. II dosar instanță, filele 9, 11, 12-14 vol. III dosar instanță), precum și precizările pe care martorul le-a făcut în convorbirea telefonică pe care a avut-o cu angajata firmei sale, martora D.L.A. la data de 29 martie 2010, convorbire telefonică menționată anterior în descrierea situației de fapt.

De altfel, instanța de control judiciar reține că susținerile inculpatului V.C. sunt irelevante, întrucât chiar dacă sumele de bani pretinse și primite de acesta ar fi reprezentat împrumuturi, răspunderea penală a inculpatului tot nu ar putea fi înlăturată, întrucât folosul infracțiunii de trafic de influență se poate concretiza și într-o sumă de bani primită cu titlu de împrumut, dacă împrumutul s-a dat în scopul prevăzut de art. 257 C. pen.

În contextul cauzei, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că interceptările convorbirilor telefonice sus-menționate, coroborate cu declarațiile inculpatului C.C., atestă faptul că, inculpatul V.C., după ce afla de la inculpatul C.F. termenele de judecată acordate în dosarul de fond aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și primea asigurări de la acesta că în cauză se va pronunța o soluție conformă intereselor inculpatului C.C., îl suna pe acesta din urmă folosind un limbaj disimulat, (ex: „doctor” sau „avocat” în loc de judecători, „spital” în loc de instanță, „registru medical” în loc de condică de ședință, „diagnostic” sau „rețetă medicală” în loc de soluție, „D.N.S.P.” în loc de D.N.A. etc.), creându-i impresia inculpatului C.C. că personal, sau prin intermediul inculpatului C.F. au un control total asupra membrilor completului de judecată care vor tranșa litigiul în favoarea SC P.A.C.O.I. SRL.

Comparând discuțiile telefonice cu cele purtate în mediul ambiental se constată faptul că inculpații foloseau un limbaj disimulat doar când comunicau prin telefon ,,precauțiile” constituind ele însele o dovadă a înțelegerilor de natură infracțională și un mod de a ascunde faptele de corupție în ipoteza interceptării și înregistrării.

Acestea, alături de asigurările pe care inculpatul V.C. de fiecare dată le dădea inculpatului C.C. că, atât el, cât și inculpatul C.F. se află într-un permanent contact cu membrii completului de judecată, coroborate și cu atitudinea adoptată de inculpatul V.C. după ce a aflat de la coinculpatul C.F. că soluția pronunțată în cauză a fost de respingere a recursului declarat de SC P.I. SRL Bacău, (a se vedea din convorbirea din 11 noiembrie 2009, în care inculpații i-au dat numeroase asigurări inculpatului C.C. că și-au respectat toate,,angajamentele” luate dar, cu toate acestea, judecătorii din complet au pronunțat o „soluție strâmbă, recunoscând astfel implicit rolurile și gradul de implicare în întreaga activitate infracțională) demonstrează faptul că inculpatul V.C. a avut reprezentarea stării de pericol produsă cu privire la buna desfășurare a activității de serviciu, urmare pe care dorit-o, deci că a acționat cu intenție directă, formă de vinovăție cerută de art. 257 C. pen. pentru existența infracțiunii de trafic de influență.

Apărarea inculpatului V.C., în sensul că inculpatul C.C. i-a solicitat doar un sfat și o opinie în calitate de avocat și prieten, deoarece se temea că avocatul din Cluj, pe care îl angajase nu este specializat în materie de achiziții publice, nu poate fi primită, întrucât nu este confirmată de probele administrate în cauză, fiind contrazisă chiar de inculpatul C.C., care în declarațiile sale arată că, atunci când inculpatul V.C. i-a promis că-l va ajuta cu relațiile sale și cu un avocat, i-a spus că ”are avocatul său, o persoană pe care o consideră excepțional pregătită profesional.”

De altfel, inculpatul V.C. nu a oferit nici o explicație credibilă justificării interesului manifestat pentru situația unui dosar în care nu era parte, susținând că a vrut să-l ajute pe prietenul său (inculpatul C.C.), căruia „a simțit” că i s-a făcut o nedreptate prin faptul că nu a fost declarată câștigătoare a licitației firma acestuia, ci o firmă străină care avea un număr mic de angajați.

În concluzie, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că faptele inculpatului V.C., astfel cum au fost pe larg expuse anterior, există in materialitatea lor și au fost comise de acesta cu forma de vinovăție cerută de lege, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, astfel cum sunt prevăzute de art. 257 C. pen., cererea acestuia de a se pronunța în cauză o soluție de achitare, urmând a fi respinsă.

1.7. O altă critică invocată de recurentul intimat inculpat V.C. prin apărătorii săi, avocații: C.I. și V.M., a fost cea cu privire la faptele comise în raporturile cu inculpatul L.M., solicitând admiterea recursului în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. b) C. proc. pen. combinat cu art. 385⁹ pct. 12 si 18 C. proc. pen., casarea hotărârii atacate și achitarea inculpatul V.C., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) și 10 lit. b) și d) C. proc. pen., pentru infracțiunile de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și fals în înscrisuri sub semnătură privata, în legătură cu faptele de corupție, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În argumentare apărarea a arătat că probele administrate în cauză nu confirmă situația de fapt reținută în rechizitoriu și în hotărârea instanței de fond, comițându-se, în felul acesta, o gravă eroare de fapt (punctul 18 al art. 385⁹ C. proc. pen.).

În cauză, s-a arătat că este incident și cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență.

Astfel s-a susținut că trimiterea în judecată a inculpatului V.C. și condamnarea acestuia pentru infracțiunea de trafic de influență s-au făcut în urma unei interpretări subiective și selective a materialului probator administrat în cauză.

Cu referire la această critică, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că, astfel cum s-a arătat și în cele ce preced, potrivit dispozițiilor art. 257 alin. (1) C. pen., infracțiunea de trafic de influență constă în „ pretinderea ori primirea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu”.

Din interpretarea dispozițiilor legale sus-menționate rezultă că sub aspectul laturii obiective, una din condițiile ce trebuie îndeplinite pentru existența infracțiunii de trafic de influență se referă la realizarea uneia dintre modalitățile alternative de săvârșire a faptei, respectiv „pretinderea”, „primirea”, „acceptarea” de bani, daruri sau alte valori.

Urmare analizei coroborate a probatoriului administrat în cauză, (proces-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare din 10 decembrie 2009 (vol. IV - filele 9-11); Proces-verbal din 10 decembrie 2009, în care au fost redate în formă scrisă dialoguri ambientale, convorbiri și comunicații telefonice purtate de inculpații C.V. și L.M., martorii I.A., C.L. și C.M. (vol. IV - filele 12 - 41); Proces-verbal din 22 ianuarie 2010 având ca obiect ridicarea unor documente financiar contabile ale SC L.I. SRL de către comisari din cadrul Gărzii Financiare și înscrisurile menționate (vol. IV - filele 42 - 59); declarațiile martorilor R.M.C., S.A., F.D.D., Proces verbal de ridicare de înscrisuri din 14 decembrie 2009 referitoare la contractul de asistență juridică încheiat între C.V. și SC L.I. SRL (IV - filele 69-71); Rezoluția din 05 ianuarie 2010 a D.N.A.- secția de combatere a corupției, prin care s-a dispus efectuarea de către Garda Financiară - Comisariatul General a unei constatări la sediul SC L.I. SRL și Cabinetul de avocatură C.V., procesul verbal întocmit de către comisarii Gărzii Financiare și documentele anexă la procesul verbal (vol. IV - filele 72 - 343) ; declarațiile martorilor C.L., C.M., B.D., I.A., E.F.T., E.C., G.V., P.V., M.G.A., declarațiile inculpaților M.L. și C.V.) Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că acestea conduc, fără dubii, la concluzia primei instanțe cu privire la reținerea situația de fapt și a vinovăției inculpatului V.C., fiind cert că la data de 21 octombrie 2009, în contul Cabinetului de avocat „V.C.” a fost virată de către SC L.I. SRL  suma de 119.000 LEI, sumă care a fost pretinsă de inculpatul V.C. inculpatului L.M. pentru intervențiile promise acestuia pentru rezolvarea favorabilă a dosarului penal.

În susținerea vinovăției inculpatului V.C., instanța de recurs apreciază ca fiind relevant dialogul purtat la data de 30 august 2009 de inculpatul V.C. cu inculpatul L.Ma., în prezența martorilor I.A. și C.L., inculpatului L.M. fiindu-i creată convingerea că inculpatul V.C. are o mare influență asupra persoanelor din conducerea I.G.P.R. deoarece în perioada 2000-2004, când a ocupat funcția de consilier pentru ordine publică și siguranță națională în cadrul Administrației Prezidențiale - D.S.N. a sprijinit pe mulți polițiști să promoveze în funcții de conducere, despre unii deținând și date compromițătoare, așa încât nu i-ar putea refuza eventualele cereri:

„Eu mâine, o spun cu voce tare, îmi pun fundul în mașină și mă duc direct, personal, pentru dl L.. la Poliția Capitalei. ba nu. O să mă duc la I.G.P. și îi chem la mine, într-un birou la I.G.P. pe cei de la Capitală.(…) Și rezolv această problemă. Și eu vă asigur că nu se va întâmpla nimic. Dar, nici nu vă spun cu cine vorbesc, pentru că (…) le spun Domnilor, dacă apreciați în viață ce am făcut și eu pentru voi cât eram la Palatul Cotroceni, dacă veți fi azi în viață (…) de câte ori v-am tratat cu respectul cuvenit, cu prietenie, vă rog foarte mult, uitați-vă de 10 ori! Părerea mea, opinia mea (…) este că L., dacă are probleme are numai de natură comercială, nu este escroc, nu este țepar, nu e bandit.”

De altfel convorbirea sus arătată este în deplină concordanță cu declarațiile martorului I.A. și a martorul C.L. care au arătat că au luat personal cunoștință de faptul că inculpatul V.C. s-a angajat că-i va rezolva problema juridică pe care inculpatul L.M. o avea la poliție, întrucât inculpatul V.C. avea ascendent asupra persoanelor cu funcții de conducere de la Poliția Capitalei la care urma să apeleze și cărora, potrivit spuselor sale, le făcuse unele servicii în perioada când lucrase la Palatul Cotroceni.

În concret, inculpatul V.C. l-a asigurat pe inculpatul L.M. că va comunica reprezentanților conducerii poliției faptul că problema sa juridică a fost generată de administratorul SC T.M.L. I.F.N. SA, numitul E.F.T. și că acesta ar fi remis polițiștilor care instrumentau cauza, sume de bani pentru a-i determina să dispună luarea împotriva sa a măsurii preventive a reținerii („sunt informat că s-au dat bani în toată povestea asta, sunt informat că este amenințat de-un anume T. (…)” „și ar fi prea periculos pentru ei să riște atât de mult, pentru 50.000, să se certe cu unul ca mine, care, eu știu, poate într-o bună zi îi am în lucru.”) și că îi va determina pe polițiști să nu facă, până după alegerile prezidențiale, nici un act de cercetare penală în dosarul respectiv(„(…) și eu vă spun că nu se va întâmpla nimic până la alegeri, iar dacă le spun chestia asta, îi bag în dificultate totală.”).

Împrejurarea că, în schimbul intervențiilor pe care le-a promis că le va face în favoarea inculpatului L.M., inculpatul V.C. a urmărit obținerea de bani, rezultă și din faptul că în ziua de 30 august 2009, după plecarea inculpatului L.M., inculpatul V.C. a obținut de la martorul C.L. promisiunea că, în cazul în care va fi întrebat de cineva dacă a luat bani de la inculpatul L.M. să-i confirme apărarea că nu a pretins și nu a primit bani de la acesta (filele 27, vol. IV dosar urmărire penală).

În acest context, instanța de ultim control judiciar reține că intervenția inculpatului V.C. pe lângă martorul C.M. este certă, rezultând atât din convorbirile telefonice purtate de cei doi la datele de 4 septembrie 2009 și 8 septembrie 2009, cât și din declarațiile martorului, care a confirmat discuțiile telefonice pe care le-a avut cu inculpatul V.C. și a arătat că a fixat audiența solicitată de inculpatul L.M. în funcție de ceea ce i-a cerut inculpatul V.C.

Martorul C.M. a dat curs cererilor inculpatului C.V., organizând în biroul său din sediul D.G.P.M.B. o întâlnire cu inculpatul M.L., în cursul căreia au purtat discuții în legătură cu cercetările ce se efectuau în dosarul de fond al Parchetului).

În acest sens, instanța de recurs, reține că dialogurile purtate de inculpatul V.C. cu numitul C.M. pun în evidență faptul că ofițerul, din postura de șef al Poliției Române, îndeplinea întocmai și fără nici o opoziție solicitările inculpatului C.V. implicându-se direct, la cererea acestuia în rezolvarea cu maximă promptitudine a unor probleme personale ale inculpatului chiar dacă acestea se situau în afara cadrului legal și reprezentau o imixtiune gravă în activitatea de cercetare penală.

Aspectele rezultate din conținutul notelor de redare a înregistrării discuțiilor ambientale au fost confirmate și de martorul I.A. (declarație vol. VII, filele 127-133), care a arătat „(…) După câteva zile, L. mi-a spus că a fost în audiență la C., șeful Poliției Capitalei, iar la câteva zile după aceea a rezolvat problema cu T., plătindu-i suma de bani pe care acesta i-a cerut-o, superioară celei pe care i-o datora.”

Manifestându-și indignarea cu privire la faptul că inculpatul L.M. ar fi divulgat unor persoane intervențiile pe care el le-a făcut în interesul său la organele de poliție, inculpatul V.C. i-a relatat martorului C.L. că l-a amenințat pe inculpatul L.M., în sensul că va interveni la ofițerii de poliție pe care îi contactase în interesul rezolvării problemei sale judiciare și le va cere să îl rețină „ Cum am aflat i-am zis lui L.: Dacă cumva, cu (…) astea care le-am aflat te duci la pușcărie, ți-o spun încă o dată. Eu ți-am făcut un bine gratis. Ai venit la mine și ai plâns că ești o victimă. Eu am acționat legal. Dacă te dai mare, te spargi cu numele meu. De unde știa că un om mare a intervenit, a făcut, a dres? Uită-te la mine! Te duci dracu' învârtindu-te. Dacă-mi tăvălești numele acuma, să mă prindă B. cu chestii d-astea în campanie, să arunce pe piață, că intervin, că fac, că dreg, în ce mă privește reține un singur fenomen - te duci jos.”

Ulterior datei de 17 septembrie 2009 cei doi inculpați( V. și L.) au convenit asupra modului în care să procedeze pentru a da aparență de legalitate sumei de bani ce urma să fie primită de inculpatul V.C. de la inculpatul L.M. în schimbul intervențiilor promise acestuia din urmă pentru soluționarea favorabilă a dosarului penal în care era cercetat.

În acest sens inculpații V.C. și L.M. au convenit ca remiterea banilor să fie disimulată sub forma plății prestațiilor aferente unui contract de consultanță juridică încheiat de Cabinetul de avocat „V.C.” cu SC L.I. SRL.

Această împrejurare rezultă fără echivoc din dialogului purtat de cei doi inculpați în ziua de 16 octombrie 2009 „L.:(…) Deci am aranjat cu miliardul, marți sau miercuri putem face contract (…).

V.C. „Eu am vrut să dau acoperire legală relației (…) printr-o firmă onorabilă și printr-un avocat bun. …Întâmplător ștacheta mea e asta, dacă nu-i aveți banii, uitați-i. Eu am zis un miliard plus T.V.A. T.V.A.-ul se deduce, știți foarte bine. Miliardul îl băgați pe cheltuieli. Eu n-am nevoie de un leu șpagă. B. s-ar putea. Un contract între mine și dumneavoastră legal, acoperă (…)Și - atunci eu când vă dau un sfat vă dau un sfat ca la un frate. Eu, ca să acopăr această chestiune, că-i clară că el va încerca cu orice treabă să o arunce pe televizor. Un contract între mine și dumneavoastră legal, acoperă…. intervențiile mele (…) cu chestii domnule, la modul că: e clientul meu, se consultă cu mine.”

La mult timp după această discuție,” arată martorul I.A. (declarație vol. VII, filele 127-133) „ M.L. mi-a spus că a încheiat un contract de consultanță cu firma de avocatură a domnului V.C., în baza căruia i-a plătit lui V. Cătălin o sumă de bani, fără să precizeze despre ce fel de consultanță este vorba. Nici eu nu l-am întrebat în legătură cu acest aspect. Despre sumă, respectiv 1 miliard + T.V.A., am aflat pe 12 decembrie 2009, de la M.L., dar nici de această dată L. nu mi-a spus nimic despre tipul prestației.

V.C. nu mi-a spus niciodată că ar fi încheiat un contract de consultanță cu M.L. (…).”

Cercetările efectuate au stabilit că la data de 19 octombrie 2009 Cabinetul de Avocat,,V.C.” a încheiat cu SC L.I. SRL contractul de asistență juridică nr. 380.802, având ca obiect „consultanță juridică în materie civilă și comercială”.

Potrivit mențiunilor din contract părțile au convenit asupra unui onorariu de 100.000 lei și 19.000 lei reprezentând T.V.A.-ul aferent, cheltuielile urmând a fi stabilite,, în funcție de decontul prezentat ”. La capitolul „Alte clauze” a fost inserată mențiunea „Onorariul se va achita în max. 7 zile de la semnare în B.R.D. Ag. Cotroceni I.B.A.N.”

În aceeași zi, 19 octombrie 2009, Cabinetul de Avocat ,,V.C.” a emis către SC L.I. SRL factura în valoare de 119.000 lei (cu T.V.A. inclus) cu mențiunea „Servicii avocațiale conform contract asistență juridică din 19 octombrie 2009”. La data de 21 octombrie 2009 SC L.I. SRL a virat în contul Cabinetului de Avocat ,,V.C.” suma de 119.000 lei.

În realitate, din materialul probator administrat rezultă fără dubiu că suma de 119.000 lei primită de inculpatul C.V. cu titlu de plată a prestațiilor aferente contractului de asistență juridică din 19 octombrie 2009 încheiat cu SC L.I. SRL reprezintă foloase necuvenite, obiect al faptelor de corupție reținute în sarcina celor doi inculpați.

Audiat fiind în legătură cu acest contract, inculpatul L.M. a arătat:” În legătură cu suma de bani despre care s-a făcut mențiune (…), precizez că i-am achitat-o lui V.C., dar cu titlu de contraprestații la un contract de consultanță.

În temeiul acesta l-am remunerat pe dl V.C. pentru trecut, prezent și viitor, legat de activitatea firmei L. Contractul de consultanță s-a încheiat în luna octombrie sau noiembrie între Cabinetul de avocatură al domnului V. și SC L.I. SRL. Consultațiile din partea dl V.C. au vizat următoarele aspecte:

- cum va evolua legislația în domeniul construcțiilor;

- informațiile legat de acest aspect reprezentau de fapt niște păreri ale dl V.C. bazate pe cunoștințele sale profesionale de avocat. De exemplu, în materie de T.V.A., aspect foarte important în construcții, dânsul și-a dat cu părerea că T.V.A. va rămâne stabilă, la 19% și piața construcțiilor se va redresa.

Am considerat că părerile exprimate de dl V.C. sunt reale, bazându-mă și pe calitatea dânsului de senator.”

Totodată, inculpatul V.C. în declarația dată la 11 decembrie 2009 arată:” În urmă cu o lună și jumătate - două, la inițiativa dl M.L., am încheiat cu acesta un contract de consultanță, cu o valoare de 20.000 euro + T.V.A. Obiectul prestației avea un caracter general, respectiv consultanță în domeniul juridic, mediul de afaceri. Contractul are doar dată și nu are fixată perioada pentru care a fost încheiat.

Am încasat pentru prestații făcute pe acest contract, prin virament bancar, o singură tranșă în valoare de 1 miliard + T.V.A.

Consultanța care a format obiectul contractului s-a rezumat strict la sfaturi de natură juridică iar nu de redactare de înscrisuri sau de asistență juridică. (…). Prin urmare, suma de bani pe care am încasat-o de la dl. M.L. reprezintă contravaloarea unor sfaturi, ce nu se găsesc materializate în vreun înscris.

Pentru cei 20.000 euro + T.V.A. pe care i-am încasat de la M.L. i-am dat sfaturi juridice în următoarea manieră: Mi-a precizat că unii din oamenii cu care dânsul avea relații imobiliar-financiare, ocazie cu care am aflat de dl V.S., cumpăraseră în comun anumite terenuri, urmând să edifice mai multe construcții, iar dl M.L. fiind blocat financiar exista riscul să fie acționat în judecată de acești oameni. I-am precizat că, atunci când vor apărea probleme de acest gen, în cazul în care nu voi putea să-l reprezint, datorită limitărilor impuse de mandatul de senator, eu voi apela, la rândul meu, la alte cabinete de avocatură, de specialitate, în și pentru interesul dânsului.

Până în acest moment, dl M.L. nu a apelat la sprijinul meu în vreun litigiu pe care i l-ar fi declanșat vreun creditor, înțelegerea fiind ca de toate litigiile de această natură, care ar fi putut să apară, să mă ocup eu, „dacă dânsul ar fi plecat din țară, ar fi în spital, sau în imposibilitatea de a se ocupa de afacerile sale judiciare”. Până în prezent nu mi-a semnalat asemenea situații. Prin urmare suma de 20.000 euro + T.V.A. am încasat-o având în vedere eventualitatea apariției unor asemenea situații.

Eu am convenit cu dl M.L. să reprezint pentru dumnealui, în eventualitatea în care creditorii i-ar fi blocat conturile, o garanție că are cine să se ocupe de problemele sale juridice.”

Cu privire la proveniența sumei pretinse de inculpatul C.V. în scopul arătat, din probatoriul cauzei (declarațiile martorului R.M.C., S.A. și P.V.) a rezultat că inculpatul M.L., neavând disponibilitățile bănești necesare în conturile SC L.I. SRL a împrumutat suma de 119.000 lei de la martorul S.A.

De asemenea, în acest context instanța de recurs apreciază ca fiind relevantă și declarația martorei G.V. contabil, colaborator al SC L.I. SRL, care arată ” în concret, am întrebat angajații firmei care este baza legală în care a fost emisă factura fiscală din 19 octombrie 2009 cu valoare de 119 000 lei emisă de cabinet de avocatură V.C. către SC L.I. SRL. Referitor la această factură precizez că atunci când am verificat toate facturile primite am descoperit-o și pe aceasta care era deja înregistrată în contabilitate, dar greșit. Greșeala consta în aceea că valoarea înscrisă în factură a fost înregistrată în contul contabil de cheltuieli deși, conform contractului ar fi trebuit înregistrată în contul contabil cheltuieli anticipate (cheltuieli efectuate în avans).

Citind contractul am constatat că nu prevede o durată în timp a prestației ci doar mențiunea „în funcție de decontul prezentat”. În contract nu există mențiuni referitoare la data când începe prestația și cea la care se finalizează, așa încât factura emisă în temeiul acestui contract nu poate fi înregistrată pur și simplu la cheltuieli efective fără să aibă legătură cu activitatea firmei. Mai precis uitându-mă în contract am observat că orice plată trebuie precedată de un decont. Ori nu am găsit nici un decont. Din acest motiv am înregistrat factura ca fiind o cheltuială anticipată urmând ca la sosirea unui eventual decont să fie înregistrată pe cheltuieli cu onorariu, în contul 622 - cheltuieli cu onorariu.”

 În concluzie, Înalta Curte, completul de 5 judecători, pentru considerentele mai sus-arătate, constată că solicitarea inculpatului V.C. de a fi achitat pentru cel de a-l doilea act material al infracțiunii de trafic de influență nu poate fi primită deoarece, infracțiunea există în materialitatea ei și a fost săvârșită de acesta cu intenție directă, formă de vinovăție cerută de art. 257 C. pen.

2. Cu privire la inculpatul C.C.:

Criticile formulate de acesta în recurs au vizat deopotrivă aspecte de nelegalitate și netemeinicie.

2.1. Într-o primă apărare s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 2 C. proc. pen., constând in aceea ca instanța nu a fost sesizată legal.

În argumentare apărarea a arătat că în mod nelegal, prin încheierea din 13 octombrie 2010, prima instanță a respins cererea de restituire a dosarului la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, deși era prezent cazul de restituire prevăzut de art. 332 alin. (2) C. proc. pen., constând în nerespectarea dispozițiilor legale privind sesizarea instanței.

Totodată, apărarea a susținut că, în contradicție evidentă cu dispozițiile legale (art. 228 alin. (1) C. proc. pen.) prima instanță a stabilit că actele premergătoare efectuate de un alt organ de urmărire penală decât cel sesizat, nu sunt de natură a conduce la nelegala sesizare a instanței de judecată.

În aceeași ordine de idei apărarea a arătat că, în mod nelegal, prima instanță a considerat că infirmarea de către procurorul Șef al D.N.A. la 29 ianuarie 2010 a ordonanței inițiale de punere în mișcare a acțiunii penale din 21 decembrie 2009 nu atrage sancțiunea nulității actelor de urmărire penală ulterioare emiterii acestei ordonanțe, fără să țină seama de una din trăsăturile specifice nulităților în procesul penal, conform art. 197 C. proc. pen., aceea a lipsirii de efect atât a actelor pe care se bazează actul considerat nul, cât și a celor subsecvente, care se afla în legătură de dependență cu acesta.

Astfel, s-a arătat că, așa cum rezultă din cuprinsul rechizitoriului, precum și din întregul material de urmărire penală, procurorii s-au folosit doar de fragmente din înregistrările de convorbiri, respectiv de convorbiri înregistrate care au fost transcrise parțial și rupte din context, fiind interpretate exclusiv în defavoarea inculpatului, profitând de faptul că acesta nu le-a contestat. S-a arătat că prima instanță trebuia să ia în considerare și acest motiv de nulitate a rechizitoriului, fiind vorba de o nulitate absolută prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. pe motivul necompetenței materiale, cu consecințe în ceea ce privește legala sesizare a instanței, care se bazează în exclusivitate pe aceste înregistrări de convorbiri și să dispună restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.

Pentru acest motiv, apreciindu-se că rechizitoriul se bazează exclusiv pe interceptări și înregistrări de convorbiri, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în temeiul art. 385¹⁶ alin. (2) raportat la art. 380 și 332 alin. (2) C. proc. pen., restituirea cauzei la procuror, pentru a lua măsuri în vederea refacerii urmăririi penale.

Critica apărării este neîntemeiată, argumentele primei instanțe pe acest aspect găsindu-și pe deplin valabilitatea și în fața instanței de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că analiza acestei critici presupune anumite considerații teoretice:

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepția celui de la lit. b)¹.

Modurile de sesizare prevăzute în art. 221 C. proc. pen., text de lege la care trimite art. 228 alin. (1) din același cod sunt plângerea, denunțul și sesizarea din oficiu.

Opinia exprimată în doctrină este în sensul că sesizarea organelor judiciare poate fi primară și complementară.

Sesizarea este primară în ipoteza în care încunoștințarea despre săvârșirea unei infracțiuni a ajuns pentru prima oară în fața unui organ de urmărire penală. Sunt sesizări primare plângerea, denunțul, modurile speciale de sesizare și sesizarea din oficiu.

Sesizarea este complementară în ipoteza în care cauza a trecut anterior prin fața altui organ de urmărire penală.

Sub aspectul valorii informațiilor primite despre comiterea unei infracțiuni, legea nu face nici o deosebire între modurile de sesizare prevăzute în art. 221 C. proc. pen.

În situația în care organul de urmărire penală este sesizat, atât prin mijloace proprii, cât și din afară, trebuie exploatate ambele surse informative.

Examinând actele și lucrările dosarului Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că D.N.A. s-a sesizat din oficiu, cu faptul că din datele și informațiile primite, de la serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor rezultă că în cauză sunt indicii privind săvârșirea de către inculpatul C.C. a infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În acest sens, procurorii au întocmit procesul-verbal de sesizare din oficiu (filele 1-3, vol. I din dosar urmărire penală), în cauză fiind vorba de o sesizare primară.

Un alt mod de sesizare a procurorilor care au efectuat urmărirea penală în cauza dedusă judecății l-a constituit rezoluția din data de 27 noiembrie 2009, dată în dosarul de fond al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I. de criminalitate organizată și terorism (fila 204-206, vol. I dosar urmărire penală), fiind vorba de o sesizare complementară.

Prin rezoluția susmenționată s-a reținut că din cuprinsul actelor premergătoare efectuate au rezultat indicii temeinice cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000, infracțiune pentru care urmărirea penală se efectuează de D.N.A. în favoarea căreia a fost declinată cauza spre competentă soluționare.

Faptul că prin rezoluția din 17 noiembrie 2009 dată în dosarul penal al D.I.I.C.O.T. s-a dispus declinarea competenței în favoarea D.N.A. în vederea efectuării de cercetări numai față de V.C. și C.F., nu poate duce la concluzia că împotriva inculpatului C.C. nu există un act de sesizare valabil potrivit legii.

Cu privire la acest inculpat, așa cum s-a arătat în cele ce preced, actul de sesizare este procesul verbal de sesizare din oficiu întocmit de organul de urmărire penală la data de 16 noiembrie 2009 și care constituie un mod de sesizare primară (filele 1-3 vol. 1 dosar urmărire penală).

În ce privește conținutul procesului verbal de sesizare din oficiu încheiat de organul de urmărire penală la data de 16 noiembrie 2009, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că acesta îndeplinește cerințele prevăzute în art. 91 C. proc. pen., iar împrejurarea că nu cuprinde „ora la care a început și ora la care s-a finalizat întocmirea procesului-verbal” și că nu este semnat de organul care l-a întocmit pe fiecare pagină, ci doar la sfârșit, nu este de natură a afecta valabilitatea acestuia și de a atrage nulitatea absolută în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Cu referire la susținerea apărării potrivit căreia la baza rezoluției de începere a urmăririi penale din 10 decembrie 2009 stau acte premergătoare efectuate de un alt organ de urmărire penală, contrar dispozițiilor legale, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține următoarele:

Astfel, se reține că în conformitate cu dispozițiile art. 228 alin. (1) C. proc. pen., care nu prevăd obligativitatea efectuării actelor premergătoare pentru a se dispune începerea urmăririi penale, cât și cu opiniile exprimate în literatura de specialitate, verificarea unei plângeri, denunț, a altor moduri de sesizare, inclusiv cele din oficiu, se poate face prin investigații proprii ale organelor de urmărire penală sau ale unor organe de informații.

În plus, actele premergătoare, atunci când sunt efectuate, trebuie să conducă doar la concluzia că este necesară sau că nu este justificată începerea urmăririi penale; pentru lămurirea cauzei este necesară efectuarea urmăririi penale prin acte de cercetare, și nu prin acte premergătoare.

În ce privește nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor art. 228 alin. (1)¹ C. proc. pen., prin aceea că rezoluția de începere a urmăririi penale din 10 decembrie 2009 și ordonanța de începere a urmăririi penale din 22 ianuarie 2010 nu au fost înregistrate într-un registru special, nu atrage sancțiunea nulității absolute a acestor acte procesuale cu consecința restituirii dosarului la procuror în vederea refacerii urmăririi penale în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc. pen., nefiind prevăzută în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. care reglementează dispozițiile legale a căror încălcare atrage nulitatea absolută.

În acest context instanța de recurs reține că infirmarea de către procurorul șef al D.N.A. la data de 29 ianuarie 2010 a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale din 21 decembrie 2009 nu atrage sancțiunea nulității absolute a actelor de urmărire penală anterioare și a celor ulterioare emiterii acestei ordonanțe nefiind prevăzută între cazurile expres reglementate de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Motivul admiterii plângerii de către procurorul șef a fost nerespectarea în cauză a dispozițiilor art. 70 și ale art. 237 C. proc. pen., prin aceea că inculpatul nu a fost informat în detaliu cu privire la cauza și natura învinuirilor formulate și nu i s-a dat posibilitatea reală și efectivă de a-și pregăti apărarea.

Din actele și lucrările de la dosar rezultă că, după ce inculpatul C.C. a luat cunoștință de conținutul ordonanței din 22 ianuarie 2010 prin care împotriva sa a fost pusă în mișcare acțiunea penală, întrebat fiind de organul de urmărire penală dacă dorește să dea declarație a răspuns afirmativ, solicitând în acest scop un termen pentru a-și pregăti apărarea (proces verbal încheiat la 11 februarie 2010, filele 249-250, vol. 8, dosar urmărire penală).

La data de 12 februarie 2010, stabilită pentru a fi audiat în cauză, inculpatul C.C. a precizat că va da declarație după soluționarea plângerii depuse împotriva ordonanței din 22 ianuarie 2010 urmând să aducă la cunoștința organelor de urmărire penală ziua în care se va prezenta pentru a fi audiat (proces-verbal, filele 252-253, vol. 8, dosar urmărire penală).

Ulterior, la datele de 25 martie 2010 și 8 aprilie 2010, inculpatul C.C. a precizat că va da declarații în cursul urmăririi penale dacă va primi răspuns la toate cererile și plângerile pe care le-a formulat la procurorul șef al D.N.A., în ziua în care procurorii de caz i-au adus la cunoștință prevederile art. 70 alin. (2) din C. proc. pen. (filele 265-260, vol. 8, dosar urmărire penală). Ulterior, inculpatului C.C. i s-au adus la cunoștință dispozițiile art. 70 alin. 2 C. proc. pen. și în ce privește ordonanța din 7 aprilie 2010 prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice din două infracțiuni de cumpărare de influență într-o singură infracțiune comisă în formă continuată, acesta solicitând un termen pentru a-și pregăti apărarea, fiind audiat în data de 9 aprilie 2010 (filele 262-267 vol. 8, dosar urmărire penală).

Prin urmare, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că organul de urmărire penală a respectat, atât prevederile art. 70 alin. (2) din C. proc. pen., cât și pe cele ale art. 237 din același cod, din procesele verbale existente la filele 249-263 vol. 8 din dosarul de urmărire penală rezultând că inculpatului C.C., în prezența apărătorilor, i s-au adus la cunoștință faptele pentru care a fost învinuit și i s-au explicat drepturile și obligațiile pe care le are.

Totodată, instanța de ultim control constată că, în mod corect, a apreciat instanța de fond că împrejurarea că inculpatului C.C. nu i s-au pus la dispoziție procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice în integralitatea lor și că nu i s-a dat posibilitatea să asculte toate înregistrările, nu atrage nulitatea procesului-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală, inculpatul având posibilitatea să formuleze o astfel de cerere în cursul cercetării judecătorești.

Prin urmare, față de cele învederate Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciind ca fiind nefondate criticile invocate, va respinge acest motiv de recurs, constatând că hotărârea recurată este temeinică și legală.

2.2. Într-un alt motiv de recurs, apărarea a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., constând în aceea că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția.

În argumentare apărarea a arătat că prima instanță a omis să motiveze soluția de condamnare prin prisma tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, contrar exigențelor art. 356 lit. c) alin. (2) C. proc. pen. în care se arată că, în caz de condamnare, expunerea trebuie să cuprindă printre altele fapta reținută de instanță în sarcina inculpatului, precum și forma și gradul de vinovăție.

Critica este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit art. 385 ⁹ pct. 9 C. proc. pen., hotărârea poate fi supusă casării în cazul în care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția ori motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii sau acestea nu se înțeleg.

Analizând structura și conținutul sentinței recurate se constată că aceasta cuprinde considerente proprii în fapt și în drept și nu s-a mărginit a trimite la rechizitoriul parchetului, deși a arătat că își însușește starea de fapt, încadrarea juridică și raționamentele folosite la interpretarea probatoriului.

De asemenea, în cuprinsul hotărârii, prima instanță, prin coroborarea materialului probator administrat a stabilit situația de fapt, după care într-un punct distinct a analizat efectiv probele și mijloacele de probă administrate, care au format convingerea asupra existenței vinovăției inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii imputate acestora, cu trimitere la mijloacele de probă administrate direct și nemijlocit, așa încât cele reținute corespund exigențelor unei motivări ample asupra chestiunilor de fapt și de drept, atât în accepțiunea dispozițiilor art. 356 C. proc. pen., cât și a blocului de convenționalitate dat de art. 6 și 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și jurisprudența în materie( Artico contra Italiei § 33; Perez contra Franței § 80; Boldea contra României § 28; Tatishvili contra Rusiei § 58; Suominen contra Finlandei § 36 ).

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reține că în hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza Boldea împotriva României se arată că „art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze hotărârile și nu poate fi înțeles în sensul că impune un răspuns amănunțit pentru fiecare argument (cauza Van de Hurk împotriva Olandei § 61).

Dimensiunea acestei obligații poate să varieze în funcție de natura hotărârii. Mai mult, instanța trebuie să țină cont mai ales de diversitatea mijloacelor pe care un pledant le poate ridica in instanță . De aceea, problema de a ști dacă o instanță și-a încălcat obligația de motivare ce rezultă din art. 6 din Convenție nu se poate analiza decât in lumina circumstanțelor spetei (cauza García Ruiz împotriva Spaniei, § 29).

În plus, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea, prin preluarea motivării instanței inferioare sau altfel, să fi analizat in mod real chestiunile esențiale ce i-au fost supuse judecății și să nu se fi mulțumit cu a aproba pur si simplu concluziile unei instanțe inferioare (cauza Helle contra Finlandei, § 60).”

Astfel, în mod temeinic și motivat instanța de fond a reținut că din înregistrările convorbirilor telefonice, necontestate de inculpatul C.C., coroborate cu declarațiile martorilor D.M., G.A., F.R.D., D.L.A., U.N., F.M., U.V., Ș.I., H.I., C.I., B.C.E., B.H.P., B.L., P.J., V.E.Ș., M.S.C., F.M.C., V.D.I., precum și declarațiile inculpaților C.V., C.F. și C.C., rezultă că la data de 11 septembrie 2009, inculpatul C.C. a remis inculpatului V.C. suma de 200.000 euro, convins fiind că, urmare influenței pe care acesta din urmă a afirmat că o are asupra magistraților de la Înalta Curte de Casație și Justiție, va obține o hotărâre favorabilă în cauza având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău și C.N.A.D.N.R.

Implicarea inculpatului C.F. în activitatea infracțională desfășurată de inculpatul V.C. a fost cunoscută de către inculpatul C.C.

Totodată, s-a reținut că inculpatul C.C. avea un interes real în a cumpăra influența de care se prevala inculpatul V.C., interes determinat de valoarea ridicată a contractului de achiziție publică ce nu i-a fost atribuit de comisia care a evaluat ofertele depuse de participanții la licitație, printre care s-a numărat și el, și care a fost estimată de autoritatea contractantă în limita maximă a sumei de 31.410.500 euro.

Din probele administrate în cauză, astfel cum au fost evidențiate în cele ce preced, a rezultat că inculpatul C.C. a fost convins că inculpatul V.C. are o influență reală asupra judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție și că va face demersurile promise, atât personal, cât și prin intermediul inculpatului C.F. pentru obținerea unei soluții favorabile în cauza în care era interesat.

Prin urmare, din cuprinsul hotărârii atacate rezultă că au fost examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse judecății instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia, apreciind astfel că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 ⁹ pct. 9 C. proc. pen., reținând că instanța de fond a examinat în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei instanței, iar în considerentele hotărârii au fost redate pe larg argumentele care au condus la pronunțarea acesteia.

Prin urmare se constată că, în îndeplinirea obligației de motivare, prima instanță, procedând la o examinare proprie a cauzei, a răspuns în mod judicios și temeinic argumentat la fiecare dintre criticile și apărările invocate de părți.

2.3. Un alt motiv de recurs s-a circumscris cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., constând in aceea că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate, de natură să influențeze soluția procesului.

În argumentare apărarea a arătat că instanța de fond s-a bazat exclusiv pe înregistrările convorbirilor telefonice, pe interpretările subiective ale Ministerului Public, omițând să se pronunțe cu privire la celelalte probe administrate, respectiv declarațiile martorilor D.M., F.D.R., D.L.A., U.V., Ș.I., H.I., C.I., B.C.E., B.H.P., P.J., V.E.Ș., M.S.C., F.M.C., B.L. și V.D.I. cu toate ca aceste probe erau de natură să influențeze soluția procesului, întrucât din conținutul lor rezultau elemente de fapt care ar fi exclus orice implicare a inculpatului C.C. în săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Critica este neîntemeiată.

În ceea ce privește lipsa pronunțării cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., invocat de apărătorii aleși ai recurentului inculpat C.C. se constată că prima instanță a reținut corect starea de fapt și vinovăția inculpaților în comiterea infracțiunii pentru care au fost condamnați în baza probelor administrate și respectiv readministrate în cursul cercetării judecătorești ( respectiv declarațiile martorilor D.M. (filele 307-308 Vol. II dosar instanță); G.A. (filele 309-310, vol. II dosar instanță); F.D.R. (filele 311-314, vol. II, dosar instanță); F.M. (filele 315-316, vol. II dosar instanță); D.L.A. (filele 4-5 vol. III dosar instanță); U.N. (filele 1-3, vol. III dosar instanță); U.V. (fila fil.9 vol. III dosar instanță); Ș.I. (fila 10 vol. III dosar instanță); H.I. (fila 11 vol. III dosar instanță); C.I. (filele 12-14 vol. III dosar instanță); B.C.E. (fila 83 vol. III dosar instanță); B.H.P. (fia 85 vol. III dosar instanță); P.J. (fila 214 vol. III dosar instanță); V.E.Ș. (fila 81 vol. III dosar instanță); M.S.C. (fila 79 vol. III dosar instanță);F.M.C. (fila 80 vol. III dosar instanță); V.D.I. (fila 78 vol. III dosar instanță); B.L. (fila 230, vol. IV dosar instanță); C.L. (filele 87-88 vol. III dosar instanță); C.M. (filele 215-216 vol. III dosar instanță); I.A. (filele 89-91 vol. III dosar instanță); E.F.T. (filele 217-218 vol. III dosar instanță); E.C. (fila 219 vol. III dosar instanță); G.V. (fila 220 vol. III dosar instanță); P.V. (fila 106 vol. IV dosar instanță); M.G.A. (fila 107 vol. IV dosar instanță); R.M.C. (fila 160 vol. IV dosar instanță); S.A. (fila 159 vol. IV dosar instanță); audierea martorilor propuși de inculpatul C.C.: C.P., D.F., B.G., B.M., expertizarea criminalistică a înregistrărilor/ interceptărilor convorbirilor telefonice și în mediu ambiental, întocmindu-se rapoartele de expertiză criminalistică din 13 februarie 2012 și din 6 aprilie 2012 (filele 6 - 14 vol. VI, filele 148-156 vol. VII, dosar instanță); audierea în ședință publică a înregistrărilor convorbirilor telefonice solicitate de inculpați; declarațiile inculpaților V.C., C.C., C.F. și L.M. (filele 153-159, 161-168, 256-260, 261-265 vol. II dosar instanță), în condiții de oralitate, nemijlocire și contradictorialitate, cu respectarea drepturilor procesuale ale inculpaților.

În acest context, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că în virtutea rolului său activ, instanța este obligată să administreze toate probatoriile în vederea aflării adevărului și justei soluționări a cauzei. Astfel, aprecierea fiecărei probe se face de către instanță care are posibilitatea înlăturării acelor probe ce nu exprimă adevărul sau de a renunța la audierea unor martori, deoarece depoziția acestora a devenit inutilă soluționării cauzei, conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. pen., după cum, poate constata și imposibilitatea ascultării unei persoane când aceasta nu mai este cu putință, potrivit dispozițiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen.

Din economia textelor de lege enunțate rezultă că instanța, tocmai în exercitarea rolului activ analizează necesitatea administrării probatoriilor și face aprecieri asupra concludenței și utilității unor probe, procedând, ulterior, la interpretarea ansamblului probator în vederea soluționării cauzei.

Cu referire la critica formulată de apărarea inculpatului C.C., instanța de control judiciar reține că, instanța de fond a procedat, în mod nemijlocit, la audierea martorilor D.M., F.D.R., D.L.A., U.V., Ș.I., H.I., C.I., B.C.E., B.H.P., P.J., V.E.Ș., M.S.C., F.M.C., B.L. și V.D.I.

Contrar susținerii inculpatului, Înalta Curte, completul de 5 judecători, examinând probele a căror administrare s-a făcut în mod nemijlocit în fața instanței de fond reține că, prima instanță a constatat că, din declarațiile martorelor P.J., V.D.I., M.S.C., F.M.C., D.M., judecătorii care au compus completul de judecată pe parcursul desfășurării procesului având ca obiect recursul declarat de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău și ale martorei B.L. - președinte interimar al Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu reies date utile soluționării acțiunii penale cu privire existența sau inexistența acțiunii de cumpărare de influență exercitată direct din partea inculpatului C.F. sau indirect prin intermediul său, apreciind declarațiile acestora ca nefiind relevante în contextul cauzei.

Apărarea inculpatului V.C. în sensul că la datele de 3 august 2009 și 11 septembrie 2009 a cerut inculpatului C.C. sumele de 2.500.000.000 lei sau echivalentul a 60.000 euro, respectiv, de 200.000 euro, cu titlu de împrumut, în primul caz, suma fiindu-i necesară pentru a-l ajuta pe un fin al său, iar în al doilea caz, suma fiindu-i necesară pentru rezolvarea unor probleme personale, aspecte care ar rezulta din declarațiile martorilor D.M., F.D.R., D.L.A., U.V., Ș.I., H.I., C.I., care nu au fost avute în vedere de instanță la pronunțarea hotărârii, este nefondată și în consecință, urmează a fi înlăturată.

Astfel, se constată că instanța de fond, în considerentele sentinței recurate, a făcut ample referiri la susținerile martorilor F.D.R., U.V. și U.N., I.B. și B.H.P. reținând că martorul F.D.R., începând cu data de 21 ianuarie 2009 și până în luna august 2009 a fost, într-adevăr, împrumutat de inculpatul V.C. cu diferite sume de bani totalizând aproximativ 500.000 euro, bani pe care i-a folosit pentru achitarea datoriilor firmei al cărei administrator este, cea mai mare sumă împrumutată, fiind de 110.000 euro, pe care a primit-o în luna iulie 2009 și a depus-o la „E.” Craiova drept garanție pentru obținerea unui credit. A mai arătat martorul că din suma de 500.000 euro a restituit inculpatului V.C. aproximativ 210.000-220.000 euro după care, în urma unui telefon pe care l-a primit de la acesta în luna august 2009, în timp ce se afla la Mamaia unde își serba ziua de naștere împreună cu soția sa și cu martorii U.V. și U.N., a convenit cu martorul U.N. să preia el întreaga datorie pe care o avea la inculpat, cedându-i în acest scop toate lucrările pe care le contractase pe numele firmei sale (filele 11-35 vol. VII dosar urmărire penală, filele 314-315 vol. II dosar instanță).

În acest context s-a reținut că susținerile martorului F.D.R. sunt confirmate de martorul U.N. care a explicat și împrejurarea în care a luat cunoștință pentru prima dată de datoria de 300.000 euro pe care F.D.R. o avea la inculpatul V.C. și motivul care l-a determinat să preia datoria, respectiv faptul că a rămas șocat de reacția de teamă a lui F.D.R. față de inculpatul V.C. în urma telefonului pe care acesta l-a primit de la inculpat în luna august 2009 și situația financiară a firmei martorului care era una foarte grea.

Ulterior, după ce martorul U.N. a aflat de la F.D.R. că și în luna noiembrie 2009 acesta a fost împrumutat de inculpatul V.C. cu suma de 25.000 euro cu care a achitat o datorie pentru pensiunea din Delta Dunării al cărui proprietar este „ lucru care l-a pus pe gânduri” nu a mai fost de acord să plătească nicio sumă de bani inculpatului V.C. în contul datoriei pe care F.D.R. o avea la acesta ( filele 41-63 vol. VII dosar urmărire penală, filele 1-3 vol. III dosar instanță).

După ce, în cursul urmăririi penale a ascultat înregistrarea audio a convorbirii telefonice din data de 3 august 2009 purtată de inculpatul V.C. cu inculpatul C.C. și a recunoscut vocea inculpatului V.C., martorul F.D.R. a respins categoric și motivat apărarea acestuia în sensul că suma de 60.000 euro sau 2.500.000.000 lei ar fi fost cerută cu titlu de împrumut pentru el de inculpatul V.C. de la inculpatul C.C.

Declarațiile martorului F.D.R. sunt confirmate și de martorii D.L.A., F.M., U.V., C.I. și H.I. (filele 36-84 vol. VII dosar urmărire penală, filele 309-310 vol. III, filele 315-316 vol. II dosar instanță, filele 9, 11, 12-14 vol. III dosar instanță), la care instanța de fond a făcut referire în considerentele hotărârii recurate.

Prin urmare se constată că astfel, așa cum rezultă din examinarea sentinței recurate, aceasta cuprinde într-un mod sistematizat, cercetarea judecătorească de la momentul sesizării instanței, excepțiile invocate și modul în care acestea au fost soluționate, administrarea propriu-zisă a mijloacelor de probă, soluția pronunțată fiind consecința unei aprecieri complete și coroborate a întregului material probator administrat în cauză, critica formulată de apărare sub acest aspect apărând ca fiind total nefondată.

2.4. O altă critică formulată de apărarea recurentului intimat inculpat C.C. în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. a vizat faptul că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență prevăzute de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

Astfel, s-a arătat că, din cuprinsul textului de incriminare rezultă că elementul material al infracțiunii constă într-una din acțiunile alternative, care este, în cazul de față, darea unei sume de bani. Ea trebuie să se realizeze însă față de o persoana care are influență reală sau presupusă pe lângă un funcționar și care trebuie să fie competent să îndeplinească actul pentru a cărui realizare este interesat cumpărătorul de influență.

Fapta materială de remitere a unei sume de bani unei persoane cu titlu de cumpărare de influență în sensul normei de incriminare, nu poate fi realizată decât sub forma de vinovăție a intenției și, întrucât scopul special face parte din conținutul constitutiv al infracțiunii, înseamnă că intenția trebuie sa fie directă, fiind calificată de scopul special.

Plecând de la incriminarea legală, fapta inculpatului C.C. de a remite o sumă de bani la o solicitare de împrumut, fără nicio referire sau măcar aluzie la un interes pe l-ar fi avut legat de îndeplinirea de către funcționar a unui act ce intră în atribuțiile de serviciu ale acestuia și traficarea influenței în acest scop de către persoana care a solicitat împrumutul, nu poate constitui infracțiunea de cumpărare de influență, ci reprezintă o faptă materială licită, efectuată în temeiul unui contract de împrumut.

În acest sens s-a arătat că reprezentarea, în mintea inculpatului C.C., a caracterului de împrumut a solicitării făcute de inculpatul V.C. este probată de însăși împrejurarea că nu a existat o înțelegere în acest sens cu inculpatul V.C., fapt ce rezultă din chiar conținutul convorbirii din 11 septembrie 2009.

Apărarea a arătat că, în mod evident lipsește orice element de fapt din care să rezulte că inculpatul C.C. ar fi avut vreo înțelegere cu inculpatul V.C. sau că ar fi avut cunoștință că reprezentarea acestuia a fost alta decât cea care i-a fost transmisă în mod nemijlocit.

Pentru, acest motiv, s-a solicitat, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârii atacată și, în rejudecare, achitarea inculpatului C.C. în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) si art. 10 lit. d) C. proc. pen., pe motiv că faptei îi lipsesc elementele constitutive ale unei infracțiuni.

În raport de argumentația apărării, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, constată că prezenta critică este, de asemenea, neîntemeiată.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. se constată că, după cum s-a argumentat și în cele ce preced, conținutul constitutiv al infracțiunii reținute în sarcina inculpatului C.C. este realizat, atât prin prisma laturii obiective, cât și prin cea a laturii subiective, astfel încât nu poate fi primită solicitarea de achitare, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., starea de fapt anterior expusă, în baza mijloacelor de probă, demonstrând, fără dubiu, modul de comitere de către inculpat a infracțiunilor reținute în sarcina acestuia.

În acest sens instanța de recurs reține că elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 constă în acțiunea de cumpărare a influenței reală sau presupusă pe lângă un funcționar care poate fi săvârșită alternativ prin promisiunea, oferirea sau darea direct sau indirect de bani, daruri ori alte foloase pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră in atribuțiile sale de serviciu.

Acțiunile care alternativ pot constitui element material al laturii obiective a infracțiunii de cumpărare de influență: promisiunea, oferirea sau darea direct sau indirect de bani, daruri ori alte foloase de influență, trebuie să îndeplinească următoarele condiții esențiale:

- cumpărătorul de influență trebuie să creadă că persoana contactată se bucură de trecerea de care se prevalează pe lângă funcționar, fiind fără relevanță dacă influența este reală sau doar pretinsă;

- cumpărătorul de influență trebuie să aibă un interes real, legitim sau nelegitim în legătură cu un act care intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului;

- promisiunea, oferirea sau darea de bani, daruri sau alte foloase trebuie să fie săvârșite mai înainte ca funcționarul să fi îndeplinit actul solicitat, sau cel mai târziu în timpul efectuării acestuia.

Sub aspectul laturii subiective, cumpărarea de influență se comite numai cu intenție directă, calificată de scopul special urmărit de făptuitor.

Scopul este reprezentat de influența pe care cumpărătorul o tranzacționează și care urmează să fie exercitată asupra funcționarului.

Forma de vinovăție a intenției directe rezultă din textul de lege care incriminează infracțiunea de cumpărare de influență și care prevede că promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase trebuie să fie făcute pentru ca vânzătorul de influență să-l determine pe funcționar să îndeplinească sau nu un act care face parte din atribuțiile sale de serviciu.

Astfel, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că, în mod corect, prima instanță de judecată, prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză, a reținut în sarcina inculpatului C.C. săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în calitate de asociat la SC P.A.C.O.I. SRL Bacău, în anul 2009, a dat inculpatului V.C. suma de 200.000 euro, în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistrații secției contencios administrativ și fiscal, din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, investiți cu soluționarea dosarului de fond având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să adopte o soluție favorabilă societății comerciale menționate.

În contextul concret al cauzei rezultă că prima instanță a făcut un examen amplu asupra fiecărei infracțiuni reținută în sarcina inculpaților, în raport cu împrejurările faptice, pe care le-a prezentat în amănunt, evidențiind actele concrete de executare comise de către fiecare din inculpați, în baza mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, pe care le-a valorificat coroborat, ceea ce a presupus un proces de analiză și sinteză, finalizat prin stabilirea activității infracționale, în sarcina fiecărui inculpat.

Înalta Curte reține că infracțiunea de cumpărare de influență pentru care inculpatul C.C. a fost trimis în judecată, există în materialitatea ei și că sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

Astfel, din înregistrările convorbirilor telefonice, necontestate de inculpatul C.C., coroborate cu declarațiile martorilor D.M. (filele 307-308 Vol. II dosar instanță); G.A. (filele 309-310, vol. II dosar instanță); F.D.R. (filele 311-314, vol. II, dosar instanță); F.M. (filele 315-316, vol. II dosar instanță); D.L.A. (filele 4-5 vol. III dosar instanță); U.N. (filele 1-3, vol. III dosar instanță); U.V. (fila fil.9 vol. III dosar instanță); Ș.I. (fila 10 vol. III dosar instanță); H.I. (fila 11 vol. III dosar instanță); C.I. (filele 12-14 vol. III dosar instanță); B.C.E. (fila 83 vol. III dosar instanță); B.H.P. (fia 85 vol. III dosar instanță); P.J. (fila 214 vol. III dosar instanță); V.E.Ș. (fila 81 vol. III dosar instanță); M.S.C. (fila 79 vol. III dosar instanță);F.M.C. (fila 80 vol. III dosar instanță); V.D.I. (fila 78 vol. III dosar instanță); B.L. (fila 230, vol. IV dosar instanță); C.L. (filele 87-88 vol. III dosar instanță); C.M. (filele 215-216 vol. III dosar instanță); I.A. (filele 89-91 vol. III dosar instanță); E.F.T. (filele 217-218 vol. III dosar instanță); E.C. (fila 219 vol. III dosar instanță); G.V. (fila 220 vol. III dosar instanță); P.V. (fila 106 vol. IV dosar instanță); M.G.A. (fila 107 vol. IV dosar instanță); R.M.C. (fila 160 vol. IV dosar instanță); S.A. (fila 159 vol. IV dosar instanță); C.P., D.F., B.G., B.M., expertizarea criminalistică a înregistrărilor/ interceptărilor convorbirilor telefonice și în mediu ambiental, întocmindu-se rapoartele de expertiză criminalistică din 13 februarie 2012 și nr .124 din 6 aprilie 2012 (filele 6 - 14 vol. VI, filele 148-156 vol. VII, dosar instanță ); audierea în ședință publică a înregistrărilor convorbirilor telefonice solicitate de inculpați; declarațiile inculpaților V.C., C.C., C.F. și L.M. (filele 153-159, 161-168, 256-260, 261-265 vol. II dosar instanță), probe la care s-a făcut referire cu ocazia expunerii situației de fapt, rezultă că la data de 11 septembrie 2009, inculpatul C.C. a remis inculpatului V.C. suma de 200.000 euro convins fiind că, urmare influenței pe care acesta din urmă a afirmat că o are asupra magistraților de la Înalta Curte de Casație și Justiție, va obține o hotărâre favorabilă în cauza având ca obiect litigiul dintre SC P.A.C.O.I. SRL Bacău și C.N.A.D.N.R.

Implicarea inculpatului C.F. în activitatea infracțională desfășurată de inculpatul V.C. a fost cunoscută de către inculpatul C.C.

Acest aspect rezultă, atât din declarațiile date de inculpatul V.C., în care susține că la prima întâlnire pe care a avut-o cu inculpatul C.C. în luna iulie 2009 - după ce a fost înregistrat recursul la Înalta Curte de Casație și Justiție - i-a spus acestuia că îl va ajuta cu un avocat și că va cere un sfat de la judecătorul C.F., cât și din declarațiile inculpatului C.C. în care arată că la sfârșitul lunii august 2009 când s-a întâlnit cu inculpații V.C. și C.F., acesta din urmă era deja informat despre litigiul pe care SC P.A.C.O.I. SRL îl avea cu C.N.A.D.N. și despre pierderea litigiului la curtea de apel și, nu în ultimul rând, din convorbirile telefonice pe care inculpații V.C. și C.C. le-au purtat într-un limbaj disimulat, acceptat de ambii.

Totodată, instanța de recurs reține că inculpatul C.C. a fost convins că inculpatul V.C. are o influență reală asupra judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție și că va face demersurile promise, atât personal, cât și prin intermediul inculpatului C.F. pentru obținerea unei soluții favorabile în cauza în care era interesat

O dovadă în acest sens sunt chiar precizările inculpatului C.C. făcute în declarațiile date în cursul urmăririi penale pe care le-a menținut la instanța de judecată și anume, că „nu a acceptat sprijinul inculpatului V.C., dar nici nu l-a refuzat”, precizând totodată: ”Cu prilejul întâlnirilor pe care le-am avut cu C.V., l-am perceput ca fiind o persoană puternică, în sensul că era înconjurat de oameni foarte puternici. Uneori, din dorința de a lăsa o impresie favorabilă în privința sa, sub aspectul puterii pe care o are în viața publică, vorbea despre relațiile sale cu oameni politici, magistrați, avocați, generali, persoane cu funcții de conducere din Poliția Română, persoane din serviciile secrete. (…) Astfel, în anturajul lui C.V. l-am văzut pe domnul general I., pe care C.V. mi l-a prezentat ca făcând parte din serviciile secrete, fără a-mi preciza care, dl general S., de la Academia de Poliție, domnul general M. de la S.R.I., dl M.V., dl N., fost M.A.I., dl G. de la D.G.A., dl H.”

În contextul cauzei, instanța de recurs apreciază că inculpatul C.C. avea un interes real în a cumpăra influența de care se prevala inculpatul V.C., respectiv acela de a-i determina pe judecătorii investiți cu soluționarea dosarului de fond să pronunțe o soluție favorabilă SC P.A.C.I. SRL Bacău, interes determinat de valoarea ridicată a contractului de achiziție publică ce nu i-a fost atribuit de comisia care a evaluat ofertele depuse de participanții la licitație, printre care s-a numărat și el, și care a fost estimată de autoritatea contractantă în limita maximă a sumei de 31.410.500 euro.

În acest sens, conduita adoptată de inculpatul C.C. pe parcursul judecării cauzei în soluționarea căreia era interesat dovedește că scopul urmărit era acela de a obține, în schimbul sumei de 200.000 euro, dată inculpatului V.C., influența acestuia asupra membrilor completului de judecată.

Astfel, inculpatul C.C. a acceptat să comunice cu inculpatul V.C. într-un limbaj disimulat, apt să conducă la ascunderea sau împiedicarea descoperirii faptelor de corupție, a participat la întâlniri cu inculpații V.C.. și C.F., și a acționat conform „sfaturilor”acestora (a se vedea concluziile scrise pe care la solicitarea sa, transmisă de inculpații V. și C., martorul B.H.P. le-a depus la dosar potrivit îndrumărilor date de inculpatul C.F. referitoare la conținut și la numărul de pagini).

Pe cale de consecință, în raport de elementele factuale anterior prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție în complet de 5 judecători, constată că faptele inculpatului C.C. astfel cum au fost descrise mai sus, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, reținând că fapta de cumpărare de influență constând în actul material din data de 11 septembrie 2009 există în materialitatea ei și a fost comisă de inculpatul C.C. cu forma de vinovăție cerută de Lege.

2.5. O altă critică formulată de recurentul intimat inculpat C.C. subscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., constând în aceea că s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare.

Astfel, în argumentare apărarea a arătat că, prin reținerea unei stări de fapt neconforme cu realitatea, reconstituite prin intermediul mijloacelor de probă, prima instanță a comis o eroare gravă de fapt.

Așa cum rezultă din considerentele sentinței, hotărârea de condamnare nu este întemeiată pe probe, contrar exigențelor art. 345 alin. (2) C. proc. pen., ci pe interpretări de convorbiri telefonice, precum și pe răstălmăcirea propriilor declarații, care nu reprezintă probe după definiția arătată în art. 63 alin. (1) C. proc. pen.

În consecință, s-a susținut că prezumția de nevinovăție nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanței asupra vinovăției inculpatului formată pe bază de probe neîndoielnice.

Critica este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., anterior menționate, hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a produs o gravă eroare de fapt cu consecința pronunțării unei soluții greșite de achitare sau respectiv de condamnare.

În literatura de specialitate s-a statuat că grava eroare de fapt poate exista numai dacă se constată că situația reținută de instanța de fond este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare eroarea trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar și, să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. Existența erorii de fapt, ca motiv de reformare a unei hotărâri nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor.

Înalta Curte, verificând probatoriul cauzei și hotărârea atacată în raport de criticile aduse, constată faptul că instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, făcând o judicioasă coroborare a mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, evaluându-le în mod unitar și evidențiind aspectele concordante ce susțin vinovăția inculpaților.

În cauză prezumția de nevinovăție de care beneficiază inculpatul C.C. a fost răsturnată în cursul activității de probațiune, ansamblul material al probelor administrate în cauză fiind cert în sensul stabilirii vinovăției acestuia.

În raport de argumentația prezentată mai sus având în vedere că instanța de fond nu a denaturat probele administrate, în sensul de a reține împrejurări esențiale, fără ca probele să le susțină, sau, dimpotrivă, nereținând asemenea aspecte, deși probele le confirmau, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că infracțiunea de cumpărare de influență pentru care inculpatul C.C. a fost trimis în judecată, există în materialitatea ei și că sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

Prin urmare, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că, în mod corect, prima instanță, prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză, examinate și detaliate cu ocazia examinării criticilor precedente formulate de inculpatul C.C., a dispus condamnarea acestuia pentru infracțiunea de cumpărare de influență prevăzute de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000.

3.Cu privire la inculpatul C.F.:

Criticile formulate de acesta în recurs au vizat deopotrivă aspecte de nelegalitate și netemeinicie, solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinței penale nr. 877 din 1 iunie 2012 și, pe fond, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului F.C. sub aspectul complicității la infracțiunea de trafic de influență, faptă prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În argumentare apărarea a arătat că, instanța de fond, analizând complicitatea recurentului F.C. ca o formă de participație penală, pierde din vedere aspecte esențiale ale raportului infracțional specific dintre autorul unei infracțiuni și complicele său.

Concluzionând în legătură cu activitatea infracțională pe care trebuie să o desfășoare un complice, prin raportare la acuzațiile concrete aduse recurentului F.C., apărarea a arătat că, se poate constata că această formă de participație nu a fost realizată, nici chiar în varianta ajutorului moral dat autorului faptei, în sensul în care acesta, anterior demarării proiectului infracțional sau pe parcursul comiterii faptei, să fi primit susținerea psihologică necesară pentru ca rezoluția infracțională să-i fie confirmată sau consolidată, iar producerea rezultatului socialmente periculos al faptei să devină mai lesnicioasă, astfel cum încearcă instanța de fond să acrediteze în cuprinsul sentinței și în justificarea soluției de condamnare.

Prin urmare s-a arătat că se impune o evaluare a elementelor constitutive a infracțiunii de trafic de influență, faptă în raport de care Înalta Curte de Casație și Justiție reține participarea în calitate de complice a judecătorului F.C.

Critica este neîntemeiată, argumentele primei instanțe pe acest aspect găsindu-și pe deplin valabilitatea și în fața instanței de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei.

3.a Astfel, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că sunt neîntemeiate criticile referitoare la folosirea, în prezenta cauză a convorbirilor telefonice și în mediul ambiental interceptate și înregistrate în dosarul de fond al D.I.I.C.O.T. Structura Centrală, pentru considerentele ce au fost anterior expuse cu ocazia analizării motivelor de recurs formulate de recurentul intimat inculpat V.C.

3.b De asemenea, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, sunt neîntemeiate, criticile formulate de recurentul intimat inculpat C.F. vizând încălcarea principiului procesului echitabil în cursul urmăririi penale, întrucât au fost folosite mijloace de probă reprezentând convorbiri interceptate, telefonic ori în mediul ambiental, obținute și administrate ilegal, pentru considerentele ce au fost anterior expuse la analizarea motivelor de recurs formulate de recurentul intimat inculpat V.C.

În aceeași ordine de idei și în completarea celor deja arătate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține totodată că, în speța dedusă judecății, pentru a se asigura compatibilitatea dintre publicitatea procedurilor penale și secretul specific domeniului siguranței naționale, prin încheierea din data de 16 februarie 2011, instanța de fond a admis cererile formulate de inculpații C.F. și C.C. prin care au solicitat declasificarea celor 9 mandate emise de Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991 modificată, prin care a fost autorizată interceptarea și înregistrarea convorbirilor/comunicațiilor purtate de sus-numiții inculpați între ei și cu inculpatul V.C. în perioada iulie-noiembrie 2009, inclusiv a încheierilor de ședință în baza cărora s-au emis mandatele respective (filele 354-361, vol. II instanță).

Cu adresa din 3 martie 2011, Compartimentul Documente Clasificate din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a înaintat instanței mandatele din 15 ianuarie 2009, din 11 februarie 2009, din 16 aprilie 2009, din 14 iulie 2009, din 2 octombrie 2009, din 16 octombrie 2009, din 25 august 2009, din 10 septembrie2009 și din 9 aprilie 2009, precum și încheierile în baza cărora au fost emise respectivele mandate, cu precizarea că atât încheierile, cât și mandatele au fost declasificate parțial în temeiul art. 24 alin. (2) și (10) din Legea nr. 182/2002 și art. 20 alin. (1) din H.G. nr. 585/2002 (filele 388-433, vol. II dosar instanță).

Întrucât chiar declasificate, informațiile rezultate din tehnicile de investigare folosite în materia siguranței naționale pot fi utilizate în probațiunea cauzei penale numai sub condiția ca organul judiciar să dovedească legalitatea modului în care au fost obținute, instanța de fond procedând la verificarea legalității procedeului investigativ, a constatat că:

- autorizarea a fost dată cu respectarea regulilor de competență (de către un judecător din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, anume desemnat de președintele acestei instanțe în temeiul art. 20 și art. 21 din Legea nr. 535/2004 raportat la art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991);

- operațiunea investigativă face parte dintre cele de care conform legii, pot uza autoritățile responsabile în materia siguranței naționale;

- informațiile cu valoare probatorie în cauza penală dedusă judecății au fost obținute prin procedeul investigativ autorizat; perioada în care informațiile au fost obținute este cea înscrisă în actul de autorizare care, fiind emis în baza dispozițiilor din legea specială prevede o altă durată pe care se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice, care este diferită de cea prevăzută in codul de procedură penală.

Prin urmare, verificând legalitatea modului de obținere a informațiilor și din perspectiva compatibilității și conformității legislației interne cu reglementările europene, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată, contrar celor susținute de apărarea inculpatului C.F., că prin modificările aduse dispozițiilor Legii nr. 51/1991 sunt asigurate cetățeanului garanții adecvate și suficiente contra abuzurilor autorităților publice în cazul interceptărilor și înregistrărilor de comunicații în materie de siguranță națională.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte, completul de 5 judecători, examinând sentința recurată în raport de criticile formulate de apărarea recurentului intimat inculpat C.F., în sensul că instanța de fond a conferit valoare probatorie interceptărilor convorbirilor telefonice și din mediul ambiental, față de concluziile raportului de expertiză criminalistică întocmit în cauză, constată că instanța de fond a reținut, contrar celor susținute de inculpat, că, situația de fapt și vinovăția acestuia au fost analizate și stabilite prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor D.M. (filele 307-308 Vol. II dosar instanță); G.A. (filele 309-310, vol. II dosar instanță); F.D.R. (filele 311-314, vol. II, dosar instanță); F.M. (filele 315-316, vol. II dosar instanță); D.L.A. (filele 4-5 vol. III dosar instanță); U.N. (filele 1-3, vol. III dosar instanță); U.V. (fila fil.9 vol. III dosar instanță); Ș.I. (fila 10 vol. III dosar instanță); H.I. (fila 11 vol.III dosar instanță); C.I. (filele 12-14 vol. III dosar instanță); B.C.E. (fila 83 vol. III dosar instanță); B.H.P. (fia 85 vol. III dosar instanță); P.J. (fila 214 vol. III dosar instanță); V.E.Ș. (fila 81 vol. III dosar instanță); M.S.C. (fila 79 vol.III dosar instanță);F.M.C. (fila 80 vol. III dosar instanță); V.D.I. (fila 78 vol. III dosar instanță); B.L. (fila 230, vol. IV dosar instanță); C.L. (filele 87-88 vol. III dosar instanță); C.M. (filele 215-216 vol. III dosar instanță); I.A. (filele 89-91 vol. III dosar instanță); E.F.T. (filele 217-218 vol. III dosar instanță); E.C. (fila 219 vol. III dosar instanță); G.V. (fila 220 vol.III dosar instanță); P.V. (fila 106 vol. IV dosar instanță); M.G.A. (fila 107 vol. IV dosar instanță); R.M.C. (fila 160 vol. IV dosar instanță); S.A. (fila 159 vol. IV dosar instanță); C.P., D.F., B.G., B.M., expertizarea criminalistică a înregistrărilor/ interceptărilor convorbirilor telefonice și în mediul ambiental, întocmindu-se rapoartele de expertiză criminalistică din 13 februarie 2012 și din 6 aprilie 2012 (filele 6 - 14 vol. VI, filele 148-156 vol. VII, dosar instanță ); audierea în ședință publică a înregistrărilor convorbirilor telefonice solicitate de inculpați; declarațiile inculpaților V.C., C.C., C.F. și L.M. (filele 153-159, 161-168, 256-260, 261-265 vol. II dosar instanță), probe la care s-a făcut referire cu ocazia expunerii situației de fapt, și nu doar pe baza interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor telefonice și în mediul ambiental reținute in actul de sesizare a instanței, necontestate de inculpați.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, apreciază că sunt neîntemeiate criticile formulate de apărarea recurentului intimat inculpat C.F., recursul declarat de acesta urmând a fi respins ca nefondat în temeiul art. 385 ¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

3.c Totodată, potrivit dispozițiilor art. 26 C. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că „este complice persoana care, cu intenție înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită”.

Ceea ce caracterizează complicitatea în raport cu celelalte forme de participație penală este caracterul său de contribuție indirectă la săvârșirea infracțiunii.

Complicele nu determină nici nu realizează în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci îi înlesnește autorului această realizare, făcând, prin sprijinul pe care îl dă, ca autorul să săvârșească mai ușor, mai repede sau mai sigur fapta incriminată.

Pentru existența complicității este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții:

- comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală;

- săvârșirea de către complice a unei acțiuni menite să înlesnească, să ajute pe autor la săvârșirea infracțiunii;

- complicele să acționeze cu intenție directă sau indirectă, ceea ce înseamnă că acesta fie prevede și urmărește producerea rezultatului socialmente periculos, fie nu-l urmărește dar îl prevede și acceptă posibilitatea producerii lui, stabilindu-se astfel legătura subiectivă cu autorul.

Complicitatea este morală când se contribuie la întărirea sau menținerea hotărârii infracționale a autorului, hotărâre care era deja luată. Această formă a complicității presupune un ajutor sau sprijin care vizează latura psihică a faptei săvârșită de autor și constă în actul de natură să întărească moralul acestuia la comiterea faptei.

Raportând considerațiile teoretice sus-menționate la speța dedusă judecății, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că, în luna iulie 2009, inculpatul C.F. s-a întâlnit cu inculpatul V.C., ocazie cu care, luând cunoștință de la acesta de faptul că inculpatul C.C. pierduse o licitație, a acceptat propunerea inițială a inculpatului V.C. de a „se uita pe niște hârtii și în funcție de acestea să facă niște precizări și eventual să-i dea niște sfaturi juridice”(filele 161-168, vol. III dosar instanță).

După această primă întâlnire, în luna august 2009, cei trei inculpați s-au întâlnit, la invitația inculpatului V.C., la restaurantul „S.”, ocazie cu care inculpatul C.C. a înțeles că inculpatul C.F. fusese deja informat de C.V. despre litigiul pe care SC P.A.C.O.I. SRL îl avea cu C.N.A.D.N.R. și despre pierderea acestuia la Curtea de Apel.

Potrivit declarațiilor inculpatului C.C., „la sfârșitul lunii august 2009, inculpatul C.F. s-a întâlnit cu inculpatul V.C., în cursul acestei întâlniri judecătorul C. mi-a spus că a primit de la prietenul și fratele său C.V. niște hârtii legate de litigiul SC P.A.C.O.I. SRL pe care o să le studieze și o să-și spună părerea.”(declarația inculpatului C.C. dată în ziua de 09 aprilie 2010 în dosarul de fond al Înaltei Curții de Casație și Justiție - secția penală, - (vol. VIII, filele 267- 272)

Același inculpat arată ”Fac precizarea că hârtiile la care am făcut referire și care erau probabil documente legate de litigiul SC P.A.C.O.I. SRL, pe care urma să le studieze F.C. și să-și dea o părere, nu i le-am dat eu lui C.V. și din câte știu nici avocatul meu H.B. Nu știu de unde avea C.V. documentele la care se referea F.C. că le primise de la acesta și nici nu cunosc la ce documente se referea. Spun acest lucru deoarece eu nu i-am dat lui C.V. la prima întâlnire avută cu acesta și nici ulterior, până la întâlnirea cu F.C., vreun înscris legat de litigiul SC P.A.C.O.I. SRL (declarația inc. C.C. dată în ziua de 28 aprilie 2010 în dosarul de fond - vol. VIII, filele 274-287), fiind evident că inculpatul C.F. fusese deja informat de C.V. despre litigiul pe care SC P.A.C.O.I. SRL îl avea cu C.N.A.D.N.R. și despre pierderea acestuia la Curtea de Apel.

Contrar susținerilor apărării, instanța de recurs reține că inculpatul C.F. a cunoscut hotărârea infracțională luată de inculpatul V.C. de a obține foloase materiale de la inculpatul C.C., în schimbul promisiunilor făcute acestuia că, prin „ relațiile” pe care le are, îl va ajuta în rezolvarea favorabilă a litigiului pe care îl avea pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest context, instanța de recurs apreciază ca fiind relevante aspectele ce rezultă din dialogul din 17 septembrie 2009, purtat de inculpatul C.V. cu inculpatul C.F. „(…) e un om, e un om serios de tot și nu mai muncim tot anul ! Și tre să am încredere în el ca în fratele meu, înțelegeți ?

E păcat să ratăm o chestie de-asta (…) plus că noi vedem un happy end. Doi! Ăștia-s bani pe care nu-i mai luăm. Luăm o dată și gata! Pe muncă cinstită.

Și eu vă spun un lucru : Dincolo de faptul că vorbim între noi, dom`ne are dreptate cu carul. E păi cum (…) neinteligibil (…)Ai văzut ce fel de om e !(…)” cei doi inculpați încercând să se convingă totodată că, nu există riscul de a fi denunțați de C.C., fapt ce se constituie o dovadă înțelegerii infracționale dintre aceștia.

Înalta Curte, completului de 5 judecători, reține că, se circumscriu noțiunii de complicitate morală, ca formă a participației penale, astfel cum este definită în art. 26 C. pen., acțiunile inculpatului C.F. care:

- a acceptat să-și spună părerea cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond și la motivele de recurs depuse la dosar;

- a acceptat să participe la întâlnirile pe care, inițial, le-a avut doar cu inculpatul V.C., dar și la cele ulterioare, la care a participat și inculpatul C.C. și să aibă convorbiri telefonice cu inculpații V.C. și C.C., referitoare la evoluția dosarului de fond9 și la căile de urmat, propuse de inculpatul V.C. și la care el a achiesat, pentru a se ajunge la soluționarea favorabilă a acestuia în alte condiții decât cele legale;

- l-a asigurat pe inculpatul V.C., de fiecare dată când era sunat de acesta sau când se întâlneau, că soluția ce se va pronunța va fi favorabilă SC P.A.C.O.I. SRL, asigurări despre care știa că sunt transmise mai departe de inculpatul V.C., inculpatului C.C., precum și conduita adoptată pe toată perioada desfășurării procesului.

Discuțiile pe care inculpatul C.F. le-a avut cu inculpatul V.C., pe toată perioada desfășurării procesului au fost de natură a contribui la întărirea și menținerea hotărârii infracționale luată de inculpatul V. Cătălin de a obține foloase materiale de la inculpatul C.C. în schimbul promisiunilor făcute acestuia încă de la începutul lunii iulie 2009, când a aflat despre dosar, că va interveni pe lângă membrii completului de judecată și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă SC P.A.C.O.I. SRL Bacău.

Prin acțiuni conjugate traficantul de influență și complicele său au urmărit să-l asigure pe inculpatul C.C. că au un control total asupra membrilor completului de judecată care vor tranșa litigiul în favoarea SC P.A.C.O.I. SRL.

 Prin urmare, în raport de întregul material probator administrat în cauză instanța de recurs apreciază că nu poate fi primită apărarea inculpatului C.F. în sensul că activitatea acestuia s-a rezumat doar la a-și spune un punct de vedere cu privire la hotărârea pronunțată de instanța de fond prin care s-a respins contestația formulată de SC P.A.C.O.I. SRL Bacău și la motivele de recurs depuse la dosar.

Astfel, inculpatul C.F. a avut reprezentarea faptului că ajutorul promis de inculpatul V.C., inculpatului C.C. nu se rezuma doar la sfaturile pe care el urma să i le dea inculpatului C.C., în condițiile în care sfaturile respective veneau de la o persoană pentru care, potrivit susținerilor inculpatului C.C., achizițiile publice nu reprezentau un domeniu la care să se priceapă foarte bine, aspect cunoscut de inculpatul C.C., care avea mare încredere în avocatul care reprezenta firma în instanță și pe care l-a descris celor doi inculpați ca fiind ”excepțional pregătit profesional”.

De asemenea, inculpatul C.F. cunoștea faptul că toate informațiile despre dosar pe care el le comunica inculpatului V.C. și asigurările date acestuia că soluția ce se va pronunța va fi favorabilă firmei administrată de inculpatul C.C. erau transmise mai departe de acesta inculpatului C.C. (o dovadă în acest sens fiind, de exemplu, convorbirea telefonică din data de 28 octombrie 2009 în care, inculpatul V.C. ii spune inculpatului C.F. „ la omul acela i-am dat vestea bună, că diagnosticul e cert” („omul acela”, fiind inculpatul C.C.).

Relevante în sprijinul concluziei potrivit căreia soluția ce se impune a fi pronunțată in cauză este aceea de condamnare a inculpatului C.F. sunt și discuțiile pe care acesta le-a avut cu inculpatul V.C. la întâlnirile și în convorbirile telefonice purtate la data de 17 septembrie 2009, când inculpatul C.F. se declară pe deplin de acord și acceptă sugestiile primite de la inculpatul V.C. referitoare la modalitatea în care să procedeze în discuțiile cu membrii completului de judecată pentru ca, pe de o parte, să nu le trezească acestora suspiciunea că în schimbul intervențiilor cerute, cei doi primesc bani (“gologani " în limbajul folosit de inculpatul V.C.) de la inculpatul C.C., iar pe de altă parte, și pentru a-i convinge să pronunțe soluția urmărită de acesta din urmă („ați fost rugate de mediul politic, că ar fi o mârșăvie, o. domnul C.C. a câștigat peste tot dar la Curtea de Apel l-au mânărit”(…).

Expresia folosită de inculpatul C.F. :,,(…) Una dintre doamne, deși a fost rugată la cel mai înalt nivel cu putință” dezvăluie înțelegerea pe care a avut-o cu inculpatul C.V. și punerea în aplicare a metodelor de influențare a completului de judecată sugerate de acesta din urmă în ziua de 16 septembrie 2009 cu ocazia întâlnirii de la restaurantul,,S.” din București.

De asemenea, relevantă este și convorbirea din 14 octombrie 2009, al cărei conținut nu a fost contestat de inculpatul C.F. în care, acesta din urmă, îi confirmă inculpatului V.Că. că a discutat cu magistrații din complet („doamna profesoară)” și îi dă asigurări că decizia de amânare a pronunțării a fost luată în scopul adoptării unei hotărâri favorabile SC P.A.C.O.I. SRL, „(…) este foarte bine, credeți-mă”… „Că, dacă era rău, era azi. Dacă nu e, e bine (…)”.

În convorbirea purtată la data de 11 noiembrie 2009 cu inculpatul C.C., care la ora la care a fost sunat nu cunoștea încă soluția pronunțată, inculpatul C.F., pe lângă propriile aprecieri asupra soluției pronunțate, îi dă acestuia detalii cu privire la cariera profesională a judecătorilor din complet, opiniile și stările de spirit ale magistraților înainte și după pronunțarea hotărârii, făcând referiri directe la presiunile politice și fapte de corupție care ar fi determinat pronunțarea acestei soluții”strâmbe” asigurându-l, totodată, că o să găsească o soluție juridică pentru desființarea deciziei și pronunțarea alteia, favorabilă intereselor SC P.A.C.O.I SRL Bacău.

Relevantă în contextul cauzei este și declarația martorei B.L., președinte interimar al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care audiată fiind a declarat că, a aflat din zvonurile care circulau în instituție „că se vor face presiuni asupra completului de judecată prezidat de judecătorul J.P. în legătură cu un dosar rămas în pronunțare” iar „presiunile urmează să vină din partea unor parlamentari” (vol. VII, filele 97-99).

În virtutea atribuțiilor conferite de funcția deținută, martora i-a spus judecătoarei J.P. să adopte soluția corectă. Totodată, i-a transmis că dosarul este monitorizat, împrejurare despre care ar fi luat cunoștință din aceleași zvonuri.

Susținerile sale au fost parțial confirmate de judecătoarea P.J. care a arătat că în dimineața zilei de 14 octombrie 2009, când cauza urma sa rămână în pronunțare, martora V.E.Ș., magistrat asistent șef la secția condusă de inculpatul C.F., a sunat de mai multe ori in biroul său și a cerut să vorbească cu doamna judecător D.M. care făcea parte din completul de judecată investit cu soluționarea dosarului de fond. A mai arătat martora, că doamna judecător D.M. nu a fost găsită în birou deoarece intre timp se pensionase.

Nu lipsită de interes în aprecierea vinovăției inculpatului C.F. este și întâlnirea pe care acesta a avut-o cu ceilalți inculpați în luna noiembrie 2009, ulterior convorbiri purtate la data de 11 noiembrie 2009, în cadrul căreia, potrivit declarațiilor inculpatului C.C. :” C.V. mi-a spus ca a vrut să mă asigure de toata prietenia dumnealui, că a făcut tot ce a putut, referindu-se la litigiul SC P.A.C.O.I. SRL, că dl C. îmi poate confirma că am avut dreptate, dar am pierdut. Judecătorul C. mi-a spus că .C. a vrut din tot sufletul să mă ajute, întrucât am dreptate, dar cu toate acestea am pierdut procesul.”

Având în vedere considerentele mai sus-arătate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, va respinge cererea inculpatul C.F. de a se pronunța o soluție de achitare, apreciind-o ca fiind neîntemeiată, reținând că infracțiunea de complicitate la trafic de influență, pentru care acesta a fost trimis în judecată, există în materialitatea ei și a fost comisă cu forma de vinovăție prevăzută de lege.

4. Cu privire la inculpatul L.M.:

Criticile formulate de acesta în recurs au vizat deopotrivă aspecte de nelegalitate și netemeinicie.

4.1. Într-un prim motiv de recurs a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului L.M.

În argumentare, cu privire la cel de-al doilea act material reținut în rechizitoriu, constând în remiterea sumei de 119.000 lei, prin încheierea Contractului de asistență juridică din 19 octombrie 2009 între Cabinetul de Avocat „V.C." și SC L.I. S.R.L., apărarea a arătat că activitățile inculpatului V.C. ce vizau stabilirea unei audiențe pentru dl. L. nu au fost însoțite de solicitări ori acceptări de bani sau alte bunuri.

Astfel, având în vedere probele existente la dosarul cauzei și, în mod special, dialogurile purtate de dl. V.C. cu martorul C.L. (17 septembrie 2009) și cel cu L.M. (16 octombrie 2009), apărarea a concluzionat că nu se poate discuta despre o îndoială cu privire la o posibilă legătură între încheierea Contractului de asistență juridică din 19 octombrie 2009 și discuțiile privind stabilirea unei audiențe, ci este evident că situația de fapt este cu totul alta decât cea stabilită de prima instanță de judecată.

În aceste circumstanțe, apărarea a solicitat, în temeiul art. 385 pct. 2 lit. b) și art. 10 lit. d) C. proc. pen. achitarea inculpatului L.M., pe motiv ca faptei îi lipsesc elementele constitutive ale unei infracțiuni.

În acest context Înalta Curte, completul de 5 judecători, are în vedere și critica formulată în recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție , D.N.A. vizând greșita înlăturare din conținutul infracțiunii de cumpărare de influență reținută în sarcina inculpatului L.M., în formă continuată, a actului material constând în promisiunea făcută inculpatului V.C. de a publica cu titlu gratuit în cotidianul „I.P.” a unor articole cu conținut electoral.

 În esență, reprezentantul Ministerului Public, susținând oral motivele de recurs detaliate în memoriul depus la dosar și redate pe larg în cuprinsul părții introductive a prezentei hotărâri a invocat drept caz de casare dispozițiile art. 385⁹ pct. 18 din C. proc. pen., criticând sentința penală nr. 877 din 01 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul de fond și solicitând, în temeiul art. 385¹⁵ alin. (2) lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 385⁹ punctul 18 C. proc. pen., admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii instanței de fond și, rejudecând, reținerea în sarcina inculpatului L.M. a actului material comis la data de 30 august 2009 și condamnarea acestuia la pedeapsa de 5 ani închisoare.

Criticile sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

Examinând actele și lucrările dosarului se constată că, prima instanță, în baza probatoriului administrat, a reținut în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului L.M.

În ce privește primul act material reținut în rechizitoriu ca fiind comis prin „promisiune”, ca modalitate normativă alternativă de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de cumpărare de influență, instanța de fond, în mod corect, a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei fapte penale sub aspectul laturii obiective.

În consecință, constatând că nu se poate reține în sarcina inculpatului L.M. vinovăția pentru actul material sus-menționat, pretins comis la data de 30 august 2009, în baza art. 334 C. proc. pen. instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de cumpărare de influență comisă în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de cumpărare de influență prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, în opinia instanței nefiind suficientă doar înlăturarea din încadrarea juridică a faptei a prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen.

Totodată, instanța de fond a reținut că, deși dispozițiile art. 334 C. proc. pen. nu au fost puse în discuția părților, nu s-a adus nicio vătămare acestuia, întrucât dreptul la apărare al inculpatului nu a fost în niciun fel afectat, câtă vreme și apărarea sa, a fost în sensul că pentru primul act material nu se impune condamnarea.

În acest context, instanța de recurs reține că este neîntemeiată critica formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind greșita înlăturare din conținutul infracțiunii de cumpărare de influență reținută în sarcina inculpatului L.M., în formă continuată, a actului material constând în promisiunea făcută inculpatului V.C. de a publica, cu titlu gratuit, în cotidianul „I.P.” niște articole cu conținut electoral, este neîntemeiată.

Astfel, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că argumentele primei instanțe vizând acest aspect își găsesc pe deplin valabilitatea și în fața instanței de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei reținând că, din conținutul convorbirii telefonice înregistrate și interceptate în mediu ambiental la data de 30 august 2009, nu rezultă că inculpatul L.M. s-a angajat față de inculpatul V.C. că în cazul în care acesta din urmă va interveni pe lângă polițiștii care instrumentau cauza în care era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și-i va determina să nu ia împotriva sa măsura reținerii și să propună parchetului o soluție de neurmărire penală, îi va publica cu titlu gratuit în cotidianul „I.P.” articole cu conținut electoral.

Discuția dintre cei doi inculpați s-a rezumat la întrebarea adresată de inculpatul L.M. inculpatului V.C. „ Cu ce putem ajuta, începe campania electorală. La tipografie după ce citeați?”, întrebare care, în opinia instanței de recurs, nu are semnificația unui angajament, a unei promisiuni care să atragă incidența în cauză a prevederilor art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 care incriminează infracțiunea de cumpărare de influență.

Pentru aceste considerente Înalta Curte, completul de 5 judecători, va respinge ca nefondat acest motiv de recurs invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A.

Contrar susținerilor apărării inculpatului L.M., Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că, al doilea act material al infracțiunii de cumpărare de influență reținut în sarcina inculpatului L.M., constând în remiterea sumei de 119.000 lei inculpatului V.C. în schimbul intervențiilor promise de acesta pe lângă polițiști din cadrul D.G.P. a Municipiului București, există în materialitatea lui și a fost comis de inculpat cu forma de vinovăție cerută de lege.

Astfel, instanța de recurs reține că elementul material al infracțiunii prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 constă în acțiunea de cumpărare a influenței reale sau presupuse care poate fi realizată alternativ prin promisiunea, oferirea sau darea direct sau indirect de bani, daruri sau alte foloase. Cumpărătorul tranzacționează sau numai încearcă, influența reală sau presupusă pe care o persoană o are pe lângă un funcționar, acesta acționând numai în considerarea influenței reale sau presupuse.

Totodată, se reține că pentru a fi realizat elementul material, cumpărătorul de influență, trebuie să aibă un interes real, legitim sau nelegitim, iar promisiunea, oferirea sau darea de bani, daruri ori alte foloase să fie săvârșite mai înainte ca funcționarul pe lângă care o persoană are sau lasă să se creadă că are influență, să fi îndeplinit actul care intră în atribuțiile sale de serviciu și care este solicitat, cerut sau, cel mai târziu, în timpul efectuării acestuia.

Raportând considerațiile teoretice sus-menționate la speța dedusă judecății, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține următoarele:

Fiind interesat de soluționarea favorabilă a dosarului penal, înregistrat la S.I.F. din cadrul D.G.P. a Municipiului București, în care era cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen., urmare plângerii penale formulate împotriva sa de martorul E.F.T., inculpatul L.M., prin intermediul martorului I.A., a luat legătura cu inculpatul V.C. în ziua de 30 august 2009, după ce anterior, pe numele său fusese emisă o citație de către organul de poliție și i-a cerut acestuia din urmă să intervină pe lângă polițiștii ce instrumentau dosarul respectiv pentru a nu dispune împotriva sa o măsură preventivă și pentru a se propune parchetului o soluție de neurmărire penală.

Din discuția purtată de cei doi inculpați în prezența martorilor I.A. și C.L., interceptată și înregistrată în mediul ambiental la data de 30 septembrie 2009, cât și din declarațiile acestor martori și din discuțiile ulterioare purtate de inculpați, convins fiind că inculpatul V.C. este persoana care îi poate rezolva problema juridică pe care o avea, inculpatul L.M. a fost de acord ca, în schimbul intervențiilor promise de inculpatul V.C. pe lângă polițiștii din cadrul D.G.P. a Municipiului București să-i remită acestuia suma de 119.000 lei.

În acest context se impune a fi reținută convorbirea înregistrată și interceptată în mediu ambiental din data de 30 august 2009 în care inculpatul V.C. afirmă: „Eu mâine, o spun cu voce tare, îmi pun fundul în mașină și mă duc direct, personal, pentru dl L. la Poliția Capitalei. ba nu. O să mă duc la I.G.P. și îi chem la mine, într-un birou la I.G.P. pe cei de la Capitală. (…) dvs. puteți scăpa, fără să vă spun un nume. Eu vă spun că mă duc la o persoană autorizată, îi chem pe toți în birou, acolo și pe ăla și pe ăla și pe ăla . situația: Domnilor, dacă apreciați în viață ce am făcut și eu pentru voi cât eram la Palatul Cotroceni, dacă veți fi azi în viață opinia mea (…) (…) este că L. dacă are probleme are numai de natură comercială, nu este escroc, nu este țepar, nu e bandit.„

Urmare înțelegerii de natură infracțională descrisă, în perioada imediat următoare inculpatul C.V. a purtat mai multe convorbiri telefonice cu martorul M.C., la acea dată inspector general adjunct al I.G.P.R., desemnat și la conducerea Poliției Capitalei, funcții în virtutea cărora avea atribuții ce-i permiteau să intervină pentru rezolvarea favorabilă a intereselor cumpărătorului de influență.

În cursul acestor convorbiri inculpatul V.C. i-a cerut martorul M.C. să dea dispoziție polițiștilor din cadrul D.G.P.M.B.- S.I.F. care instrumentau cauza să nu-l pună sub învinuire pe inculpatul M.L. și să finalizeze cercetările cu o propunere de netrimitere în judecată.

Martorul C.M. a dat curs cererilor inculpatului C.V., organizând în biroul său din sediul D.G.P.M.B. o întâlnire cu inculpatul M.L., în cursul căreia au purtat discuții în legătură cu cercetările ce se efectuau în dosarul de fond, ofițerul de poliție implicându-se direct, la cererea inculpatului C.V. în rezolvarea cu maximă promptitudine a solicitărilor acestuia.

„V.C.: Bine. Dar vreau mult de tot și insist să vă notați pe agendă să fie sub da ? adică, să aveți dvs. în atenție, ca să stau și eu liniștit. Să nu fie acuze, să nu da ? Bine.

C.M.:Dacă e, vine întâi la mine și chem eu oamenii, cum doriți! Dacă e așa.

V.C. : Deci, el o să spună la poartă că se numește M. și că e chemat de dumneavoastră, l-așteaptă (…)

C.M.: La șapte ș-un sfert

V.C. : La Capitală, nu la biroul de la I.G.P.

C.M.: La Capitală, capitală.”

Astfel, în ziua de 10 septembrie 2009, când inculpatul M.L. a mers la Poliția Capitalei, urmare intervențiilor inculpatului V.C., în biroul în care a fost condus, pe lângă martorul C.M. se afla și numitul B.D., șeful S.I.F., serviciu în cadrul căruia își desfășura activitatea martorul M.I., agentul de poliție care instrumenta cauza în a cărei soluționare favorabilă era interesat inculpatul L.

În această context, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că pentru existența infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 este necesar ca oricare și fiecare dintre acțiunile care definesc elementul material al laturii obiective al infracțiunii să fie săvârșită mai înainte ca funcționarul pe lângă care s-a pretins că se are influență reală sau presupusă să îndeplinească actul vizat și care intră în atribuțiile sale de serviciu.

În speță, instanța de recurs reține că actul vizat de cumpărătorul de influență era trimiterea la parchet, de către martorul M.I., a dosarului penal, în care inculpatul L.M. era cercetat, cu o propunere de neurmărire penală și neluarea față de el a măsurii preventive a reținerii, acte care nu au fost îndeplinite până la data când a avut loc discuția dintre cei doi inculpați referitoare la pretinderea, de către inculpatul V.C., și respectiv, remiterea la data de 21 octombrie 2009, de către inculpatul L.M., a sumei de 119.000 lei. De altfel, dosarul nu a fost soluționat până la data definitivării cercetărilor în prezenta cauză penală.

Martorul E.F.T., audiat în cauză a arătat că „de la data sesizării și până la data ascultării sale în prezenta cauză, nu au fost chemați la poliție nici el, nici vreun alt angajat al firmei SC T.M.L. I.F.N. SA pentru a fi audiați în dosarul în care a formulat plângere penală împotriva inculpatului L.M. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave (filele 134-136, vol. VII dosar urmărire penală, filele 217-218 vol. III dosar instanță).”

Sub aspectul laturii subiective, se reține că inculpatul L.M. a acționat cu forma de vinovăție a intenției directe calificată de scopul urmărit de acesta, constând în obținerea influenței pe care inculpatul V.C. a afirmat că o are pe lângă polițiștii din cadrul D.G.P. a Municipiului București pentru a-i determina să soluționeze în favoarea sa cauza penală în care era cercetat.

Din dialogul purtat de inculpații V.C. și L.M. la data de 30 august 2009 în prezența martorilor I.A. și C.L., rezultă că inculpatul V.C. i-a creat inculpatului L.M. convingerea că are o mare influență asupra persoanelor din conducerea I.G.P.R., deoarece în perioada cât a ocupat funcția de consilier pe probleme de ordine publică și siguranță națională în cadrul Administrației Prezidențiale - D.S.N., i-a sprijinit pe mulți polițiști să promoveze în funcții de conducere, așa încât aceștia nu i-ar putea refuza eventualele cereri, între care și cea vizând soluționarea favorabilă a dosarului în care inculpatul L.M. era cercetat penal.

Interpretarea dialogului din data de 30 august 2009 în sensul celor de mai sus rezultă, contrar celor susținute de inculpat în sensul că trimiterea sa în judecată s-a fundamentat exclusiv pe convorbiri telefonice, și din declarațiile martorului I.A., persoana căreia inculpatul L.M. i-a relatat că împotriva lui a formulat plângere penală SC T.M.L. I.F.N. SA pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și pe care l-a rugat să-i intermedieze o întâlnire cu inculpatul V.C., dar și din declarațiile martorului C.L.

Astfel, în declarația dată la organul de urmărire penală, martorul I.A. a arătat că inculpatul V.C. i-a promis inculpatului L.M. că-i va rezolva problema juridică pe care o avea la poliție, întrucât avea ascendent asupra persoanelor cu funcții de conducere de la Poliția Capitalei la care urma să apeleze și cărora, potrivit spuselor sale, le făcuse unele servicii în perioada când lucrase la Palatul Cotroceni (filele 127-133, vol. VII dosar urmărire penală).

Aceleași aspecte le-a relatat martorul și în declarația dată în cursul cercetării judecătorești (filele 89-91, vol. 3 dosar instanță).

De asemenea, martorul C.L., în declarația dată la procuror a arătat că inculpatul V.C. s-a angajat că va vorbi la Poliția Capitalei, poate și mai sus în structurile poliției să rezolve problema inculpatului L.M.

Aceleași aspecte le-a învederat martorul și în declarația dată în fața instanței de judecată în care arată „(…) în prezența mea dl C.V. a afirmat că personal va merge a doua zi sau în zilele următoare la poliție, în calitatea dumnealui de senator deoarece s-a făcut o nedreptate lui L.M.” (filele 87-88 vol. III dosar instanță);

Pentru a fi îndeplinită condiția referitoare la împrejurarea că făptuitorul „să promită intervenția sa pe lângă funcționar spre a-l determina să facă sau să nu facă „un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu”, este indispensabil ca făptuitorul să fi cunoscut toate datele referitoare la ajutorul ce i se solicită, neinteresând dacă intervenția promisă a avut loc sau nu și nici dacă prin intervenție s-a urmărit efectuarea de către funcționar a unui act legal sau ilegal.

În acest context se reține că, în prezența martorilor I.A. și C.L., inculpatul V.C., după ce a aflat de la inculpatul L.M. că fusese citat în cauza penală înregistrată la S.I.F.r din cadrul D.G.P. a Municipiului București, urmare plângerii formulate împotriva sa de către SC T.M.L. I.F.N. SA, i-a promis acestuia că nu îl va aresta nimeni, că personal va merge la I.G.P., că îi va chema într-un birou pe cei de la Capitală și va rezolva problema, asigurându-l că nu i se va întâmpla nimic.

Intervenția inculpatului V.C. pe lângă martorul C.M. este certă, rezultă atât din convorbirile telefonice purtate de cei doi la datele de 4 septembrie 2009 și 8 septembrie 2009, cât și din declarațiile martorului, care a confirmat discuțiile telefonice pe care le-a avut cu inculpatul V.C. și a arătat că a fixat audiența solicitată de inculpatul L.M. în funcție de ceea ce i-a cerut inculpatul V.C. respectiv, la ora 7 și 15 minute, pentru ca M.L. să nu fie văzut de alte persoane în sediul poliției.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar constată că faptele reținute în sarcina inculpatului L.M., astfel cum au fost pe larg expuse anterior, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută și pedepsită de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 modificată, probatoriul relevând că inculpatul a acționat cu intenție, în vederea obținerii soluționării favorabile a dosarului său, iar față de toate argumentele arătate mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, apreciază că nu se impune casarea hotărârii și achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

4.2. Susținând un alt motiv de recurs apărarea a arătat că hotărârea instanței de fond este contrară legii, în ceea ce privește reținerea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, în sarcina inculpatului L.M., fiind astfel incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.

În argumentare apărarea a arătat că în latura penală a cauzei, soluția de condamnare a inculpatului trebuie să se întemeieze pe prevederile legii penale cu privire la existența infracțiunii, la încadrarea faptei în textul corespunzător al legii penale, la existența răspunderii penale a inculpatului, la aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, de siguranță, asigurătorii etc. O soluție în care nu se face o aplicare corectă a prevederilor legii penale, în sensul indicat, atrage nelegalitatea hotărârii atacate prin încălcarea legii penale substanțiale.

Prin urmare,s-a concluzionat că a avut loc o interpretare greșită a legii penale, în contradicție cu litera și sensul său corect, instanța de fond apreciind în mod greșit situația de fapt raportată la prevederile art. 290 C. pen.

În ceea ce privește Contractul de prestări servicii (fără număr) din data de 17 octombrie 2009, încheiat între SC L.I. SRL și SC A.I.E. SRL, apărarea a arătat că situația este asemănătoare cu cea ce vizează încheierea contractului de asistență juridică.

Astfel, s-a apreciat că nu poate fi reținută infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, câtă vreme persoanele care au întocmit contractul respectiv sunt aceleași persoane care au și semnat, numele lor și al societăților pe care le reprezintă regăsindu-se în conținutul contractului.

Prin urmare, raportat la probele și mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei, apărarea a concluzionat că nu au existat activități de contrafacere sau de plăsmuire (totală ori parțială) a Contractului de asistență juridică din 19 octombrie 2009 sau a Contractului de prestări servicii din 17 octombrie 2009, aceste înscrisuri reprezentând documentele originale. Totodată, cele două contracte analizate conțin date reale, fiind corespunzătoare adevărului și realității de fapt.

În consecință, apărarea a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței penale recurate și, în rejudecare achitarea inculpatului L.M., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Critica este neîntemeiată, argumentele primei instanțe sub acest aspect găsindu-și pe deplin valabilitatea și în fața instanței de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei.

În acest sens, raportat la caracterul doctrinar al argumentelor apărării, constatând necesare anumite repere teoretice cu privire la infracțiunea supusă analizei, instanța de recurs reține următoarele:

Sub denumirea „infracțiuni de fals”, legiuitorul a inclus într-o categorie distinctă de infracțiuni, în Titlul VII al părții speciale a C. pen., faptele de alterare a adevărului cu privire la anumite entități - înscrisuri - care au menirea, potrivit legii, să facă dovada adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă.

Cap. III este consacrat infracțiunilor constând în falsuri în înscrisuri - art. 288 - art. 294 C. pen. - obiectul juridic comun constând în relațiile sociale referitoare la încrederea de care trebuie să se bucure aceste entități, cărora legea le-a atribuit însușire probatorie, adică adevărul pe care acestea au destinația legală de a-l exprima sau atesta.

Elementul material al laturii obiective al acestor infracțiuni se realizează, de regulă, printr-o acțiune de falsificare, de alterare a adevărului, iar urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită. Doar unele dintre infracțiunile de fals produc și alte urmări, constând într-o pagubă materială.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 290 alin. (1) C. pen. constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen., respectiv prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice.

Obiectul material al infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. îl constituie înscrisul sub semnătură privată, contrafăcut sau alterat. Înscrisul falsificat constituie, în același timp, și produsul activității infracționale.

Pentru ca falsificarea unui înscris sub semnătură privată, urmată de folosirea acestuia, să atragă incidența prevederilor art. 290 C. pen. este necesar ca înscrisul să fie apt a produce consecințe juridice, adică să prezinte, pe de o parte, aparența unui act veritabil, respectiv să pară veridic, iar pe de altă parte, anumite caracteristici.

În primul rând, înscrisul trebuie să aibă putere probatorie, să fie susceptibil a proba faptul în dovedirea căruia este invocat, iar în al doilea rând înscrisul trebuie să aibă semnificație juridică, adică este esențial a se stabili dacă folosirea înscrisului falsificat este susceptibilă să dea naștere unor consecințe juridice.

În ce privește elementul material al laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, din dispozițiile art. 290 C. pen., rezultă că acesta constă în acțiunea de falsificare prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen., respectiv prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod a unui înscris.

Așa cum s-a susținut în literatura juridică de specialitate, în cazul alterării prin adăugire, inserare, apare ca necesară o contrafacere a scrierii, fiind vorba despre același înscris, de mână sau dactilografiat, tehnoredactat, existând situații când, pentru a nu deveni suspect, datorită unor ștersături, modificări, adăugiri, falsificatorul preferă să contrafacă înscrisul în întregime.

Totodată, contrafacerea scrierii înseamnă și o imitare prin reproducerea conținutului obișnuit al înscrisului falsificat, fără o astfel de reproducere a conținutului înscrisul fals neputând avea aparența unui înscris adevărat.

Așadar, contrafacerea scrierii înseamnă și plăsmuirea, respectiv confecționarea unui înscris similar cu cel care trebuie să conțină mențiuni adevărate, deoarece o condiție a existenței infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. este ca înscrisul falsificat să fie susceptibil de a produce consecințe juridice în cazul când ar fi folosit, cerință care este îndeplinită din moment ce înscrisul falsificat are doar aparent însușirile și conținutul unui înscris adevărat, ce ar putea, prin folosire, să producă aceleași efecte ca și acesta din urmă.

De asemenea, în literatura juridică de specialitate s-a arătat că acțiunea de falsificare poate îmbrăca fie forma contrafacerii scrierii ori a subscrierii, fie forma alterării în orice mod.

A contraface înseamnă a reproduce ceva în mod fraudulos, a imita, a plăsmui, a ticlui, a alcătui ceva, atribuindu-i caracter de adevăr, de autenticitate.

Sub aspectul laturii subiective infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se săvârșește numai cu intenție directă calificată prin scop.

Autorul trebuie să comită acțiunea de falsificare, cât și acțiunea consecutivă de folosire sau de încredințare a înscrisului pentru folosire în vederea producerii de consecințe juridice.

Mobilul determinant și scopul final urmărit de autor nu au relevanță în ceea ce privește existența infracțiunii. Intenția privește atât acțiunea de falsificare cât și acțiunea de folosire sau de încredințare a înscrisului falsificat altei persoane spre folosire în vederea producerii unor consecințe juridice.

De aceea, instanța trebuie să se ocupe numai de scopul imediat prevăzut de lege( producerea unei consecințe juridice), iar nu și de scopul final avut în vedere de autor care poate fi, de exemplu, dobândirea unui folos ilicit, producerea unei pagube altei persoane, etc.

Latura subiectivă a acțiunii este realizată și atunci când înscrisul falsificat a fost folosit pentru dovedirea unui fapt adevărat, deoarece un înscris falsificat creează întotdeauna o stare de pericol pentru încrederea publică pe care legiuitorul a urmărit să o apere prin incriminarea falsului în înscrisuri.

Prin urmare, raportând dispozițiile art. 290 C. pen. la speța dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, reținând că, contrafacerea scrierii - modalitate normativă de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 288 C. pen. la care face trimitere art. 290 C. pen., - înseamnă și plăsmuirea, respectiv, confecționarea unui înscris similar cu cel care trebuia să conțină mențiuni adevărate, și coroborând probele administrate în cauză ( declarațiile martorilor S.A., R.M., P.V., G.V.), Înalta Curte, completul de 5 judecători, concluzionează că fapta inculpatului L.M. de a întocmi și semna în calitate de administrator al SC L.I. SRL, Contractul fără număr din data de 17 octombrie 2009 încheiat cu SC A.I.E. SRL în cuprinsul căruia a menționat nereal că obiectul acestuia îl reprezintă „contract de comision pentru intermediere a locațiunii de imobile cu valoare de 23.500 euro fără T.V.A.” și Contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009 încheiat cu Cabinetul de Avocat „V.C.” în cuprinsul căruia a menționat nereal că: obiectul acestuia îl reprezintă „consultanță juridică în materie civilă și comercială” ; cheltuielile urmează a fi stabilite „în funcție de decontul prezentat”; „Onorariul se va achita în max.7 zile de la semnare la B.R.D. Ag.Cotroceni I.B.A.N. 4.100 lei” și de a folosi înscrisurile false sus-menționate, la organele gărzii financiare și la organele de urmărire penală în scopul ascunderii infracțiunii de cumpărare de influență, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Totodată, confirmând valabilitatea constatărilor primei instanțe, instanța de control judiciar reține că, din coroborarea probelor administrate în cauză a rezultat că, întrucât inculpatul L.M. nu avea disponibilitățile bănești necesare în conturile SC L.I. SRL și, fiind interesat să justifice încheierea unui contract de consultanță juridică cu inculpatul V.C. prin aceea că firma administrată de el desfășoară activități economice generatoare de profit, a împrumutat de la martorul S.A. - care avea calitatea de împuternicit la SC A.I.E. SRL Ilfov - suma de 119.000 lei, stabilind de comun acord cu acesta ca împrumutul sumei respective să fie disimulat sub forma plății prestațiilor aferente contractului fără număr încheiat la data de 17 octombrie 2009 cu SC A.I.E. SRL Ilfov.

Inculpatul L.M., audiat fiind în legătură cu Contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009 încheiat cu Cabinetul de avocat „V.C. a arătat că: „suma de bani despre care s-a făcut mențiune în rezoluția de învinuire, precizez că i-am achitat-o lui V.C., dar cu titlu de contraprestație la un contract de consultanță. În temeiul acesta l-am remunerat pe dl V.C. pentru trecut, prezent și viitor…. consultațiile din partea dl V.C. au vizat următoarele aspecte: cum va evolua legislația în domeniul construcțiilor; informațiile legate de acest aspect reprezentau de fapt niște păreri ale dl V.C. bazate pe cunoștințele sale profesionale de avocat. De exemplu, în materie de T.V.A., aspect foarte important în construcții, dânsul și-a dat cu părerea ca T.V.A. va rămâne stabil, la 19% și piața construcțiilor se va redresa. Am considerat că părerile exprimate de dl V.C. sunt reale, bazându-mă și pe calitatea dânsului de senator. .Până în prezent, consultanța ce mi-a fost acordată de dl. V.C. s-a rezumat la sfaturi, acordate verbal. Urma ca la sfârșitul acestui an să-i formulez în scris întrebări legate de activitatea construcțiilor și importurilor, iar dumnealui să-mi răspundă tot în scris, într-un raport. Nu-mi amintesc acum dacă eu și domnul V. am prevăzut în contract, în scris, durata prestației. Verbal însă s-a stabilit această durată pe parcursul a doi ani. În contractul de consultanță am trecut o formulare generică a prestațiilor, fără a particulariza tipurile de servicii (…)” (filele 332-338, vol. VIII dosar urmărire penală).

Ulterior, în declarația dată în fața organului de urmărire penală, în ziua de 12 februarie 2010 inculpatul L.M. a arătat ”Revin și arăt că, la sfârșitul fiecărei luni se emitea un document de către Cabinetul de avocatură ”V.C.” în care se regăseau atât răspunsurile privind consultanța juridică, cât și valoarea prestației, care se scădea întotdeauna din suma plătită anticipat, respectiv 119.000 lei, factură care avea discontul cuvenit” ” (…) contractul de consultanță juridică încheiat cu Cabinetul de avocatură ”V.C.” este real și urma a se efectua pe parcursul unui an conform celor convenite verbal.”

Totodată, inculpatul V.C. în declarația dată la 11 decembrie 2009 arată:” În urmă cu o lună și jumătate - două, la inițiativa dl M.L., am încheiat cu acesta un contract de consultanță, cu o valoare de 20.000 euro + T.V.A. Obiectul prestației avea un caracter general, respectiv consultanță în domeniul juridic, mediul de afaceri. Contractul are doar dată și nu are fixată perioada pentru care a fost încheiat.

Am încasat pentru prestații făcute pe acest contract, prin virament bancar, o singură tranșă în valoare de 1 miliard + T.V.A.

(…). Prin urmare, suma de bani pe care am încasat-o de la dl. M.L. reprezintă contravaloarea unor sfaturi, ce nu se găsesc materializate în vreun înscris (…)

Până în acest moment, dl. M.L. nu a apelat la sprijinul meu în vreun litigiu pe care i l-ar fi declanșat vreun creditor, înțelegerea fiind ca de toate litigiile de această natură, care ar fi putut să apară, să mă ocup eu, „dacă dânsul ar fi plecat din țară, ar fi în spital, sau în imposibilitatea de a se ocupa de afacerile sale judiciare”. Până în prezent nu mi-a semnalat asemenea situații. Prin urmare suma de 20.000 euro + T.V.A. am încasat-o având în vedere eventualitatea apariției unor asemenea situații.

Eu am convenit cu dl M.L. să reprezint pentru dumnealui, în eventualitatea în care creditorii i-ar fi blocat conturile, o garanție că are cine să se ocupe de problemele sale juridice.”

 În acest context, instanța de recurs are în vedere declarațiile martorilor P.V. (contabil primar la firma administrată de inculpat), G.V., R.M.C. și S.A., din care rezultă că SC L.I. SRL avea o situație financiară precară, fiind în imposibilitate de a-și achita datoriile cuantificate la nivelul lunii noiembrie 2009 la suma de 30.000.000 eli, declarații care infirmă afirmațiile inculpatului L.M. în sensul că SC L.I. SRL derula activități economice generatoare de profit care să justifice o consultanță juridică în plus de la inculpatul V.C. (potrivit susținerilor inculpatului L.M., acesta mai avea angajați încă doi avocați).

Înalta Curte de Casație și Justiție în complet de 5 judecători, constată că activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatului L.M. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată și că a fost dovedită prin mijloacele probatorii administrate în cauză.

În ce privește infracțiunea de participație improprie la infracțiunea de fals intelectual la Legea contabilității în legătură cu fapte de corupție prevăzută și pedepsită de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., reținută în sarcina inculpatului L.M. prin actul de sesizare a instanței, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că argumentele primei instanțe sub aspect și găsesc pe deplin valabilitatea și în fața instanței de recurs, prin raportare la datele concrete ale cauzei, reținând, contrar celor susținute de apărare, că sunt întrunite elementele constitutive și ale acestei fapte atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

Astfel, instanța de ultim control judiciar constată că, din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul L.M., cu intenție, i-a determinat pe angajații SC L.I. SRL să comită, fără vinovăție, fapte de fals intelectual la Legea contabilității, ce au avut ca rezultat denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și pasiv ce se reflectă în bilanț, scopul fiind acela al disimulării infracțiunii de cumpărare de influență.

Susținerea inculpatului în sensul că toate înregistrările au fost făcute în contabilitatea SC L.I. SRL din dispoziția sa este confirmată de declarațiile martorei G.V., contabil la firma administrată de inculpat și ale martorilor P.V. și M.V. care au îndeplinit funcțiile de contabil primar, respectiv contabil la firma sus-menționată.

În consecință, cererea inculpatului L.M. de a se pronunța o soluție de achitare pentru infracțiunea de fals intelectual la Legea contabilității în legătură cu fapte de corupție comisă în participație improprie ca formă a participației penale este nefondată și nu poate a fi primită.

5. 1. Cu privire la critica formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. vizând greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpaților C.F., V.C., C.C. și L.M., în raport cu prevederile art. 72 C. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că aceasta este întemeiată cu următoarea motivare:

Individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante și sensibile operațiuni juridice de a cărei acuratețe depinde în mod direct reușita procesului de îndreptare și recuperare a condamnatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravității infracțiunii comise și a periculozității infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a inculpatului în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa și modul de executare a acesteia.

Infracțiunea, ca faptă socialmente periculoasă, creează o tulburare socială, aduce o atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală și ordinii juridice instaurate prin voința întregului popor. Pentru înlăturarea acestor consecințe negative ale infracțiunii este necesar să se reacționeze din partea societății, este necesar să se aplice anumite măsuri de constrângere juridică celor ce săvârșesc asemenea fapte. Mai mult, pentru înlăturarea neliniștii și tulburării sociale, pentru reintegrarea ordinii juridice trebuie ca cei care au săvârșit infracțiuni să fie de îndată trași la răspundere penală.

Pedeapsa, felul și limitele acesteia constituie criteriul principal prin care legea penală, evaluează, determină și diferențiază gradul de pericol social abstract, generic al fiecărei infracțiuni în parte.

Aplicarea și executarea pedepsei se realizează în vederea atingerii unor scopuri bine definite: pe de o parte, în scopul prevenirii săvârșirii de noi fapte penale din partea infractorilor, prin reeducarea acestora și din partea altor persoane, prin exemplaritatea pedepselor, iar pe de altă parte, în scopul restabilirii liniștii sociale și al reintegrării ordinii juridice.

Aplicarea și executarea pedepselor pot conduce la atingerea scopurilor urmă­rite, dacă efectuarea lor are loc în timp util. În general, sancționarea infractorilor prin aplicarea pedepsei devine cu atât mai eficace și contribuie cu atât mai intens la realizarea scopurilor de mai sus, cu cât ea intervine într-un interval de timp cât mai scurt și cât mai apropiat de momentul infracțiunii.

De asemenea, exemplaritatea, care decurge din supunerea celui condamnat la executarea pedepsei, devine cu atât mai puternică cu cât punerea în executare se produce imediat după condamnare. În aceste condiții, conștiința socială are încă vie și exactă imaginea pericolului pe care îl prezintă fapta și făptuitorul, a urmărilor dăunătoare sau primejdioase ale faptei săvârșite și va reacționa mai adecvat.

Cu atât mai mult, în condițiile în care, în ultimii ani, societatea românească a asistat la o tendință de creștere a faptelor de corupție, ce au căpătat o amploare deosebită se impune ca justiția să riposteze cu fermitate ori de câte ori se probează asemenea cazuri, ca o dovadă a faptului că statul de drept nu asistă pasiv la amplificarea și propagarea acestora, la toate nivelurile, ci dimpotrivă, funcționează și, mai ales, reacționează prin autoritățile și pârghiile specifice puse în slujba propriilor cetățeni.

Poziția ierarhică pe care o ocupă în societate autorul unei infracțiuni de corupție, valoarea obiectului faptei de corupție, precum și gradul de impact al acesteia reprezintă criterii de diferențiere a marii corupții de mica corupție.

„Studiile europene efectuate în ultima perioadă vizând acest fenomen social grav au demonstrat că, marea corupție sau așa-numita corupție politică ori de nivel înalt se întâlnește, de regulă, la nivelul organelor de conducere ale statelor ( spre exemplu președintele unei țări, parlamentari, prim-miniștri, miniștri, înalți funcționari, inclusiv din serviciile de siguranță și militare, judecători), respectiv la nivelul organelor ce alcătuiesc politicile, strategiile, legile. Corupția politică acoperă o paletă largă de practici, de la finanțarea ilegală a partidelor politice și a campaniilor electorale și influențarea inițiativelor legislative până la cumpărare de voturi sau traficarea influenței de politicieni sau cei aleși în funcții publice „(decizia nr. 160 din 20 iunie 2012 a Înaltei Curți, completul de 5 judecători, - pg.448 alin. (3)).

În acest context, în mod întemeiat, prima instanță a reținut gradul de pericol social ridicat al faptelor săvârșite, dedus nu doar din circumstanțele în care faptele s-au comis, ci și din calitatea persoanelor implicate în activitatea infracțională.

Instanța de recurs apreciază că modalitatea în care inculpații au desfășurat activitatea infracțională, prejudiciul semnificativ produs, numărul faptelor ce intră în concursul de infracțiuni, gravitatea concretă a fiecăreia dintre acestea, poziția procesuală a inculpaților care nu au recunoscut săvârșirea faptelor, refuzând practic să își asume fiecare răspunderea pentru activitatea sa, perseverând în a considera că modalitatea în care au acționat ar fi fost una legală, justifică modalitatea de executare a pedepselor stabilită de prima instanță, singura aptă a asigura îndeplinirea scopului de exemplaritate și educativ al pedepsei.

Înalta Curte, în complet de 5 judecători, constată că prima instanță, dând eficiență criteriilor de individualizare a pedepselor anterior menționate, în scopul asigurării deopotrivă, a prevenției speciale, dar și a celei generale, a procedat justificat atunci când a apreciat că, în cauză, se impune aplicarea pentru toți inculpații a unor pedepse exemplare, reținând astfel, că scopul pedepselor aplicate a fost acela de a preîntâmpina săvârșirea în viitor, de către ei sau de alte persoane, a unor noi infracțiuni sau a altora de același gen cu cele care au format obiectul judecății.

Referitor la inculpatul V.C., având în vedere și amploarea activității infracționale desfășurată de acesta, determinată de numărul mare de infracțiuni comise, precum și încercarea inculpatului de a zădărnici aflarea adevărului prin influențarea unui martor, instanța de recurs apreciază că scopul preventiv și educativ al pedepselor, astfel cum este definit în art. 52 C. pen., nu poate fi atins decât prin executarea acestora în regim de detenție.

În acord cu argumentele primei instanțe, se constată că, prin atitudinea sa de folosire abuzivă și discreționară, în disprețul normelor de drept și a moralei, a autorității cu care a fost investit, inculpatul V.C. a creat nu doar prejudicii de imagine autorității din care făcea parte, dar și o stare de neîncredere a societății în autoritățile statului, cu privire la care inculpatul a lăsat să se creadă că sunt aservite intereselor sale personale.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că numai o pedeapsă justă și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea, cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în C. pen. român, în art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.”

Ori, faptele pentru care inculpatul a fost condamnat de instanța de fond sunt neîndoielnic grave, astfel că în operațiunea complexă a individualizării tratamentului penal, Înalta Curte, completul de 5 judecători, având în vedere activitățile ilicite desfășurate, astfel cum au fost descrise anterior, precum și calitatea pe care o avea, importanța și specificul valorilor sociale ocrotite de legea penală, consecințele grave ale acțiunilor sale și, nu în ultimul rând, circumstanțele personale (atitudinea cu privire la faptele comise, antecedența penală, situația familială și materială, ș.a) apreciază că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse într-un cuantum majorat în modalitatea de executare stabilită de instanța de fond.

În acest sens, instanța de recurs consideră că exemplul inculpatului, sancționat prin aplicarea unor pedepse principale într-un cuantum moderat, stabilite diferențiat, în raport cu fiecare infracțiune reținută în sarcina sa, dându-se relevanță efectivă valorii sociale atinse, gradului ridicat de pericol social concret, ce a fost agravat prin modalitățile de săvârșire și calitatea persoanei inculpatului, dar cu executare în regim de detenție - trebuie să reprezinte un puternic semnal de alarmă în primul rând pentru toți reprezentanții clasei politice din România, cu mesajul că ei nu sunt mai presus de lege, că faptele penale și, în particular, cele de corupție, pe care intenționează să le comită, nu vor rămâne nesancționate, chiar dacă, deseori, trece un interval de timp mai îndelungat de la momentul săvârșirii lor și până la aplicarea pedepselor, perioadă de timp de care inculpații nu sunt, întotdeauna, străini.

Considerentele mai sus-arătate sunt în opinia Înaltei Curți, completul de 5 judecători, de natură a crea convingerea că pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare aplicată inculpatului V.C. (în sarcina acestuia reținându-se vinovăție pentru săvârșirea în concurs real a două infracțiuni de trafic de influență - din care una comisă în forma continuată - și a unei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție) este proporțională cu gravitatea faptelor pentru care a fost deferit justiției și de natură a contribui la reeducarea acestuia.

În ceea ce-i privește pe inculpații C.C. și C.F., Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază, raportat la poziția procesuală a celui dintâi, respectiv la contribuția efectivă a celui de-al doilea inculpat la săvârșirea infracțiunii de trafic de influență reținută în sarcina inculpatului V.C., că pronunțarea față de aceștia a unei soluții de condamnare în condițiile art. 86¹ C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este suficientă pentru atingerea scopului preventiv și educativ.

Astfel, pornind de la aceleași dispoziții legale mai sus menționate - art. 72 C. pen. - care obligă instanța ca la stabilirea și aplicarea pedepsei să aibă în vedere toate criteriile generale de individualizare, instanța de recurs apreciază că, față de inculpații C.C. și C.F. se justifică aplicarea prevederilor art. 86¹ C. pen. care reglementează suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În privința circumstanțelor personale ale inculpaților C.C. și C.F., instanța de control judiciar constată că prima instanță, justificat, a reținut, pe de o parte, că aceștia nu aveau antecedente penale, iar pe de altă parte, că nivelul înalt de instruire pe care inculpații îl au nu i-a împiedicat să comită infracțiunile deduse judecății, dovedind un real dispreț pentru valorile apărate de legea penală.

Însă, tot prin raportare la circumstanțele personale ale acestora, precum și contribuția lor concretă la comiterea faptelor, al căror grad ridicat de pericol social nu poate fi ignorat, raportat însă, și la activitatea infracțională desfășurată de ceilalți coinculpați, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, consideră că aplicarea unor pedepse de câte 4 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia pe durata unui termen maxim de încercare, stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 86² C. pen. de 9 ani, este îndestulătoare pentru a-i determina pe inculpați să conștientizeze consecințele conduitei lor ilicite și să adopte, pe viitor, o atitudine de respect față de valorile sociale ocrotite de lege, realizându-se, astfel, scopul pedepsei, așa cum este reglementat de art. 52 C. pen.

În ceea ce-l privește pe inculpatul L.M., instanța de recurs, procedând la o nouă evaluare a criteriilor de individualizare judiciară a pedepsei, prin raportare la cauza dedusă judecății, constată că prima instanță a aplicat acestui inculpat o pedeapsă corect individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., ținând seama de dispozițiile părții generale a C. pen., de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, dar și de modalitatea concretă de săvârșire a faptei, motiv pentru care, contrar solicitării reprezentantului Ministerului Public (care a apreciat-o ca neîndestulătoare), o va menține, atât în ceea ce privește cuantumul acesteia, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.

Astfel, instanța de recurs apreciază că, prin menținerea pedepsei anterior aplicată inculpatului L.M., atât sub aspectul cuantumului, cât și sub aspectul modalității de executare, pe de o parte, au fost respectate toate garanțiile procesuale conferite, atât de dispozițiile legale procesuale penale, cât și de cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a căror finalitate, prin tragerea la răspundere penală, în condițiile stabilirii vinovăției inculpatului, corespunde și caracterului disuasiv al pedepsei, iar pe de altă parte, se poate asigura, în viitor, reinserția sa socială, precum și o reacție promptă a opiniei publice adecvată gradului de pericol pe care-l reprezintă săvârșirea unor infracțiuni de corupție la nivelul unor funcții de înaltă demnitate publică, consolidând percepția cetățenilor că organele judiciare sunt în măsură să realizeze un act de justiție dând o ripostă fermă celor care, de la înălțimea funcțiilor deținute la un moment dat, au considerat că pot fi mai presus de lege, disprețuind-o și încălcând-o.

5.2. Cu privire la criticile comune ale recurenților inculpați V.C., C.C. și L.M. vizând greșita individualizare a pedepselor, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că acestea sunt neîntemeiate în raport de argumentația arătată anterior, privitoare la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

Prin urmare, pentru considerentele mai sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în baza dispozițiilor art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. împotriva sentinței nr. 877 din 1 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul de fond, va casa, în parte, sentința penală recurată, numai cu privire la cuantumul pedepselor aplicate intimaților inculpați C.F. și V.C. și durata termenelor de încercare stabilite față de inculpații C.F. și C.C. și,în rejudecare:

1. Va descontopi pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicată inculpatului V.C. în pedepsele componente, care vor fi repuse în individualitatea lor.

Va majora pedeapsa stabilită inculpatului V.C. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 de la 5 ani închisoare la 7 ani închisoare.

Va majora pedeapsa stabilită inculpatului V.C. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 4 ani închisoare la 6 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., vor fi contopite pedepsele stabilite inculpatului V.C. prin prezenta decizie cu pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare, stabilită aceluiași inculpat prin sentința penală recurată, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și dispune ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare.

2. Va majora pedeapsa aplicată inculpatului C.F. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 de la 3 ani închisoare la 4 ani închisoare.

Va majora termenul de încercare stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 86² C. pen. față de inculpatul C.F. de la 6 ani la 9 ani.

3. Va majora termenul de încercare stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 86² C. pen. față de inculpatul C.C. de la 7 ani la 9 ani.

Totodată, vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

De asemenea, instanța de ultim control judiciar, în baza dispozițiilor art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ce nefondate, recursurile declarate de inculpații V.C., C.F., C.C. și L.M. împotriva aceleiași sentințe penale.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, va obliga recurenții intimați inculpați la plata sumei de câte 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 250 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, va stabili că, cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. împotriva sentinței nr. 877 din 1 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul de fond.

Casează, în parte, sentința penală recurată, numai cu privire la cuantumul pedepselor aplicate intimaților inculpați C.F. și V.C. și durata termenelor de încercare stabilite față de inculpații C.F. și C.C. și, rejudecând:

1. Descontopește pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicată inculpatului V.C. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

Majorează pedeapsa stabilită inculpatului V.C. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 de la 5 ani închisoare la 7 ani închisoare.

Majorează pedeapsa stabilită inculpatului V.C. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 4 ani închisoare la 6 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., contopește pedepsele stabilite inculpatului V.C. prin prezenta decizie cu pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare, stabilită aceluiași inculpat prin sentința penală recurată, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și dispune ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare.

2. Majorează pedeapsa aplicată inculpatului C.F. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 de la 3 ani închisoare la 4 ani închisoare.

Majorează termenul de încercare stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 86² C. pen. față de inculpatul C.F. de la 6 ani la 9 ani.

3. Majorează termenul de încercare stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 86² C. pen. față de inculpatul C.C. de la 7 ani la 9 ani.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

4. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații V.C., C.F., C.C. și L.M. împotriva aceleiași sentințe penale.

Obligă recurenții intimați inculpați la plata sumei de câte 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 250 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2013.