Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Vaslui, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantele F.C.T., G.M. și P.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Universitatea „S.H.” și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, obligarea primei pârâte Universitatea „S.H.” la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă, pentru examenul de licență susținut în sesiunea iulie 2009, respectiv obligarea celui de-al doilea pârât să aprobe tipărirea formularelor tipizate ale diplomei de licență și a suplimentelor de diplomă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței, sub sancțiunea unei penalități de 100 RON pe zi de întârziere.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat, în esență, că au urmat și absolvit cursurile Facultății de Psihologie, specializarea Psihologie, din cadrul Universității S.H., București, în perioada 2006-2009, susținând și promovând examenul de licență în sesiunea iulie 2009, fiindu-le eliberate în acest sens adeverințele ce atestă titlul de licențiat în psihologie și că, în aceste condiții, au dreptul la eliberarea diplomei de licență precum și a suplimentului la acestea.
La rândul său, pârâta Universitatea „S.H.”, București a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând ca, în cazul admiterii cererii reclamantelor, acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licență și suplimentul la diplomă pentru reclamante sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 100 RON/fiecare zi de întârziere.
A arătat pârâta că și-a îndeplinit obligațiile legale de a emite adeverințele de studiu pentru reclamante și efectuarea de demersuri către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților pentru anul 2009, acesta având obligația de a proceda în consecință, în condițiile în care adeverințele de licențiat ale reclamantelor există, nu au fost revocate sau anulate în vreun mod, de către instanțele de judecată, și se bucură de prezumția de legalitate.
Pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vaslui; lipsa de obiect raportat la faptul că a avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților din promoțiile 2008, 2009 și 2010; a mai susținut că acțiunea este neîntemeiată în condițiile în care reclamantele au urmat o formă de învățământ/program pentru care universitatea pârâtă nu deținea acreditare/autorizare.
Prin sentința civilă nr. 582/CA din data de 18 iunie 2012, Tribunalul Vaslui a admis excepția necompetenței sale materiale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut calitatea pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de autoritate publică centrală.
La rândul său, prin sentința civilă nr. 231 din 26 iunie 2012, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamante și, în consecință, a obligat pârâta Universitatea „S.H.” la eliberarea către acestea a diplomelor de licență și respectiv a suplimentelor de diplomă, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, prin care să se ateste că au susținut și promovat examenul de licență, în specialitatea „Psihologie”, obținând Titlul de Licențiat; a respins acțiunea reclamantelor formulată în contradictoriu cu pârâta Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtului; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea „S.H.” și, în consecință, a obligat chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea plății de 100 RON penalități pe zi de întârziere, să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în Diplomă de Licență și Suplimentul de Diplomă, într-un număr care să asigure realizarea dreptului reclamantelor de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învățământ superior efectuate în cadrul Universității „S.H.” din București.
Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a reținut, în esență, că reclamantele au urmat cursurile organizate de pârâtă și au promovat în mod legal examenul de licență, motiv pentru care sunt îndreptățite la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la aceasta, drept care nu poate fi afectat și cu atât mai puțin suprimat, în fapt sau în drept, de divergențele care au apărut, pe parcursul timpului, între Universitatea „S.H.” și Ministerul Educației, pe seama valabilității inițierii și desfășurării activităților specifice formei de învățământ la distanță, pentru specializările la care erau organizate și cursuri de zi acreditate/autorizate, atâta timp cât Ministerul Educației sau Agenția Româna de asigurarea Calității în Învățământul Superior, înființată în baza O.U.G. nr. 75/2005, nu au demarat și nu au finalizat vreo procedură administrativă, în perioada de referință, care să conducă la concluzia că instituția de învățământ superior menționată a acționat în afara cadrului legal.
A constatat, însă, curtea de apel, că între reclamanți și pârâtul Ministerul Educației nu există nici un raport juridic direct, legat de procesul de finalizare a studiilor și de eliberare a actelor de studii, raport care există, însă, între pârâta Universitatea „S.H.” și Ministerul Educației, născut din refuzul celui din urmă de a aproba tipărirea, de către SC R. SA a numărului de formulare tipizate solicitat, că acest refuz trebuie calificat ca fiind rezultatul unui exces de putere, atâta timp cât, în cei 10 ani ce au trecut de la înființarea menționatei universități, nu s-a acționat în mod decisiv pentru a se pune capăt pretinsei încălcări a cadrului legal prin organizarea formei de învățământ la distanță, în condițiile în care Ordinul nr. 3404/2006 nu interzicea, în mod explicit, instituției de învățământ să desfășoare această activitate, dacă forma de învățământ prin cursuri de zi fusese acreditată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termenul legal, chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând modificarea acesteia pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 4, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a argumentat că sentința a fost pronunțată de instanța de fond cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, substituindu-se Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului prin decizia de a acorda diplome fără ca aceste diplome să aibă la bază studii universitare la specializări autorizate provizoriu sau acreditate conform legii.
A mai susținut că instanța de fond a interpretat greșit materialul probator prevederile legale și a apreciat în mod eronat că o metodologie a unei persoane juridice de drept privat, în speță metodologia organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor emisă de Universitatea „S.H.” și înregistrată din 12 mai 2009, este superioară legilor și hotărârilor de guvern cu incidență în domeniul organizării și funcționării învățământului superior.
A susținut că formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuiau să parcurgă procedura de evaluare și acreditare, iar, în speță, specializarea urmată de către reclamantă a fost organizată și desfășurată fără urmarea acestei proceduri.
Ca urmare, studiile urmate în afara cadrului legal sunt nule și nu pot avea ca rezultat obținerea unei diplome valabile, recurentul neputând fi obligat, în aceste condiții, la eliberarea avizului pentru tipărirea diplomelor de licență.
A mai susținut că în speță nu poate fi constatat refuzul său nejustificat, în condițiile în care recurentul nu poate aproba emiterea de diplome pentru activități desfășurate ilegal.
Recurentul a invocat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție conform căreia pentru formele de învățământ FR și ID Universitatea „S.H.” avea obligația să parcurgă procedura de autorizare provizorie și ulterior de acreditare, potrivit legii, arătând că intimata-pârâtă a încălcat cu bună-știință legea.
Examinând actele și înscrisurile cauzei, Înalta Curte constată incidența motivului de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., față de care va admite recursul și va casa sentința instanței de fond.
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, esențialmente, la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la aceasta, către reclamante, absolvente ale a unui examen de licență.
Nu are relevanță, în speță, calitatea de pârât sau chemat în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, întrucât finalitatea acțiunii o reprezintă realizarea obligației asumate de către pârâta Universitatea „S.H.” privind eliberarea diplomei de licență a reclamantei, obligație asumată de aceasta în mod direct prin contractele de studii încheiate cu aceasta și care constituie, în esență, temeiul juridic al acțiunii.
Pârâta Universitatea „S.H.” București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Universitatea „S.H.” din București a fost înființată prin Legea nr. 443/2002, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.
Potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Guvernului, cu rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.
Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamante) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, iar unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.
Potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În speță, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.
În mod evident, Universitatea „S.H.” din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial, neîndeplinind cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.
Astfel, în speța de față, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”
Pentru stabilirea competenței materiale, acest articol instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, iar, având în vedere rangul instituției pârâte, de autoritate publică locală, tribunalul este competent să soluționeze, pe fond, acest litigiu.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 312 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței competente, Tribunalul Vaslui, secția de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului împotriva sentinței civile nr. 313 din 15 octombrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința recurată.
Trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2014.