Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Institutul Cultural Român a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea pct. 2 al Încheierii nr. IX/21 din 23 noiembrie 2010, prin care Curtea de Conturi a soluționat contestația formulată împotriva Deciziei nr. 8/2010 emisă de Departamentul IX din cadrul Curții de Conturi, și a pct. 6 din Decizia nr. 8/2010, prin care a fost valorificat procesul-verbal de constatare din 4 iunie 2010 încheiat de Departamentul IX al Curții de Conturi.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că în ceea ce privește pct. 6 din decizie și pct. B.2.2 din procesul-verbal de constatare, referitoare la abaterile cu privire la plata unor servicii de transport către A.T. SRL, reclamantul a susținut că dispozițiile art. 52 alin. (5) din Legea nr. 500/2002 nu detaliază noțiunea de documente justificative, astfel încât, confirmarea primită din partea furnizorului, ca anexă la factură, care atestă parcurgerea distanței menționate în contract este un document justificativ suficient.
Reclamantul a apreciat că auditorii externi au recurs la un procedeu nejuridic refăcând calculul distanței în funcție de o rută zilnică de 15 km despre care nu se oferă nicio informație și de un număr de patru curse Mogoșoaia - București, de asemenea, stabilit arbitrar.
De asemenea, reclamantul a susținut că, auditorii nu au verificat care a fost de fapt ruta de transport și dacă, în raport de lungimea acesteia serviciile au fost calculate corect, ci au recalculat care ar fi trebuit să fie ruta, apreciind că aceasta este limita maximă care ar fi trebuit să fie plătită de reclamant. Însă, în condițiile în care nu există un normativ care să stabilească distanța București - Mogoșoaia, Institutul Cultural Român era obligat să plătească distanța efectiv parcursă, un prejudiciu fiind născut doar dacă între distanța reală și cea plătită existau diferențe negative.
Reclamantul a considerat că nici art. 52 alin. (6) din Legea nr. 500/2002 nu a fost încălcat, întrucât anexele la facturi, în conformitate cu contractul, semnate de furnizor, conțin desfășurătoarele pentru fiecare caz în parte, procesul-verbal de recepție al serviciului semnat de conducătorul proiectului.
Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
2. Hotărârea Curții de apel
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 5816 din 11 octombrie 2011, a admis acțiunea formulată de reclamantul Institutul Cultural Român, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și a anulat pct. 2 din Încheierea nr. IX/21 din 23 noiembrie 2010, pct. 6 din Decizia nr. 8/2010 și în mod corespunzător procesul-verbal de constatare din 4 iunie 2010 emis de Departamentul IX al Curții de Conturi al României.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că, în speță, au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 52 alin. (5) din Legea nr. 500/2002, întrucât între părți au existat trei contracte ferme de prestări servicii, încheiate conform ofertelor financiare din data de 22 aprilie 2009 și a acordului-cadru din 30 aprilie 2009, prestatorul a emis facturi care corespund exigențelor contabile din punct de vedere formal, având anexată justificarea sumelor facturate prin raportare la kilometri parcurși și suma maximă din contractul încheiat, iar efectuarea prestațiilor este confirmată prin proces-verbal de recepție încheiat de coordonatorul de program.
Instanța de fond a avut în vedere că, potrivit pct. 5.2 și 5.3 din contracte, prestatorul nu avea obligația să anexeze dovezi cu kilometri efectiv parcurși, cu foi de parcurs și diagrame, întrucât acesta a întocmit o Anexă în care au fost menționate întocmai cerințele de la pct. 5.2, iar suma facturată nu a depășit valorile corespunzătoare din acordul-cadru, acceptată.
Instanța de fond a apreciat că deși a fost depășit cu puțin numărul de kilometri prevăzuți în contract, facturile nu au depășit valoarea contractelor, iar depășirea numărului de kilometri a fost justificată de faptul că participanții fiind din străinătate, aceștia nu puteau fi luați din același loc.
De asemenea, instanța de fond a reținut că, potrivit contractului, prestatorul nu avea obligația de a emite note justificative pentru fiecare cursă în parte, iar părțile nu au stabilit analitic numărul de km ce trebuie parcurși pentru fiecare cursă și pentru fiecare zi, tocmai pentru că nu s-a prevăzut un traseu exact pe care trebuie să-1 parcurgă prestatorul, situație justificată de specificul activității și de categoriile de cursanți.
În concluzie, instanța de fond a reținut că auditorii publici au efectuat un calcul care nu are la bază elemente certe, fiind o estimare a distanței parcurse zilnic luată abstract și liniar, prin raportare la distanța de 15 km București - Mogoșoaia, fără să se întemeieze pe elemente de fapt certe legate de distanța parcursă, nefăcându-se dovada că s-ar fi creat un prejudiciu cert, nefiind deci îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
3. Motivele de recurs înfățișate de pârâtă
Pârâta Curtea de Conturi a României a atacat cu recurs sentința menționată, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac recurenta-pârâtă a arătat că sentința a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile în speță, iar în dezvoltarea motivului de recurs a reiterat situația de fapt și apărările prezentate pe fondul cauzei.
A susținut în esență că nu există acte justificative, care să dovedească executarea serviciilor care fac obiectul acestor contracte de prestări servicii și anume faptul că la procesele-verbale de recepție, întocmite de coordonatorul programului nu au fost anexate desfășurătoarele sau alte asemenea documente justificative (foi de parcurs, diagrame), furnizate de prestator din care să rezulte numărul efectiv de km parcurși și decontați de entitate.
Prestatorul SC A. SRL a emis facturile fiscale din 16 iunie 2009 și din 7 iunie 2009, din 30 noiembrie 2009 în sumă de 43.672 RON reprezentând transport intern de persoane (10.175 km), iar plata acestora s-a efectuat de către entitate fără ca aceste facturi să fie însoțite de detalierea serviciilor prestate prin documente justificative sau printr-un desfășurător din care să rezulte distanțele efectiv parcurse.
În aceste condiții, echipa de audit a procedat la estimarea prejudiciului produs prin această abatere, obligația stabilirii prejudiciului cert fiind în sarcina Institutului Cultural Român și nu a echipei de audit din cadrul pârâtei, cum în mod vădit nelegal a stabilit instanța de fond.
În consecință, recurenta arată că SC A.T. SRL nu a făcut dovada prin documente justificative că a parcurs numărul de km decontați de intimatul Institutul Cultural Român, astfel că solicită admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
4. Apărările intimatului Institutul Cultural Român
Prin întâmpinarea depusă la 18 februarie 2014, conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimatul-reclamant Institutul Cultural Român a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând criticilor formulate în recurs cu privire la existența documentelor justificative pentru prestarea serviciilor, obiect ale contractelor nr. x/2009; nr. y/2010 și nr. z/2010.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
II.1. Argumente de fapt și de drept relevante
Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând verificarea legalității Încheierii nr. IX/21 din 23 noiembrie 2010 și a Deciziei nr. 8/2010 emisă de Departamentul IX din cadrul Curții de Conturi, respectiv pct. 2 al Încheierii și pct. 6 din Decizia ce vizează decontarea nelegală de către reclamantă în lipsa documentelor justificative a sumei de 13.749,63 RON aferentă unui număr de 3.195 km pentru asigurarea transportului pe ruta București - Mogoșoaia și retur, în cadrul Programului de burse pentru traducători în formare.
Pentru asigurarea transportului zilnic al bursierilor, dus-întors pe ruta București - Mogoșoaia și retur, în cadrul Programului de burse pentru traducători în formare, reclamantul Institutul Cultural Român a încheiat trei contracte cu firma SC A.T. SRL, în cadrul cărora au fost emise facturile: din 16 iunie 2009 în sumă de 17.998 RON (anexa la factură arată că suma reprezintă c./valoarea transport de persoane totalizând 4.225 km în perioada 1 septembrie - 15 iunie 2009); din 7 iulie 2009, în sumă de 5.323,01 RON (anexa la factură arată că suma reprezintă c./valoare transport, 1.250 km, pentru perioada 16 iunie - 30 iunie 2009); din 30 noiembrie 2009 în sumă de 20.350 RON (anexă la factura ce vizează o distanță de 4.700 km parcurși în intervalul 5 octombrie - 5 decembrie 2009).
Echipa de audit a constatat că la procesele-verbale de recepție întocmite de coordonatorul programului nu au fost anexate desfășurătoarele sau alte documente justificative (foi de parcurs, diagrame) furnizate de prestator, din care să rezulte numărul efectiv de km parcurși și decontați de reclamantă, apreciind că în lipsa acestor documente serviciile de transport sunt confirmate în mod nejustificat.
În aceste condiții, echipa de audit a calculat că a fost plătită către SC A.T. SRL suma de 13.749,63 RON, ca urmare a includerii unui număr de 3.195 km pentru care nu există documente justificative. Astfel, a fost refăcut calculul și a fost luată în considerare o distanță zilnică de 60 km, reprezentând patru curse dus-întors București - Mogoșoaia, a câte 15 km.
Instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (5) și (6) din Legea nr. 500/2002: (5) Instrumentele de plată trebuie să fie însoțite de documente justificative. Acestea trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepția bunurilor și executarea serviciilor și alte asemenea, conform angajamentelor legale încheiate. Instrumentele de plată se semnează de contabil și șeful compartimentului financiar contabil.
Efectuarea plăților în limita creditelor bugetare aprobate se face numai pe bază de acte justificative întocmite în conformitate cu dispozițiile legale și numai după ce acestea au fost lichidate și ordonanțate potrivit prevederilor art. 24 și 25, după caz.
Având în vedere dispozițiile legale menționate mai sus, Înalta Curte nu poate primi concluzia instanței de fond în sensul că în cauză au fost respectate exigențele legale privind întocmirea de documente justificative, dat fiind existența celor trei contracte ferme încheiate de părți conform ofertelor financiare din data de 22 aprilie 2009 și a acordului-cadru din 30 aprilie 2009, a facturilor emise conform dispozițiilor legale contabile, ce au anexată justificarea sumelor facturate prin raportare la km parcurși și suma maximă din contractul încheiat, precum și procesul-verbal de recepție încheiat de coordonatorul de program, așa cum a concluzionat instanța de fond.
Aceste documente nu justifică prestarea serviciilor de transport, atâta timp cât furnizorul nu a anexat dovezi cu privire la km efectiv parcurși, respectiv foi de parcurs și diagrame.
Deși reține că a fost depășit numărul de km prevăzuți în contract, în mod greșit instanța de fond apreciază că facturile nu au depășit totuși valoarea contractelor, existând justificarea că respectivele curse s-au desfășurat pe ruta Universitate - Băneasa - Șoseaua de Centură - Mogoșoaia, întrucât participanții fiind din străinătate nu puteau fi luați din același loc.
Justificarea respectivă nu poate fi reținută atâta timp cât pentru ruta respectivă nu au fost întocmite foi de parcurs pentru distanțele efectuate, ci s-au emis facturi luând în calcul numărul total de km parcurși pe o anumită perioadă fără a exista note justificative pentru fiecare cursă în parte.
De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea că nu au fost întocmite note justificative întrucât prestatorul nu avea o astfel de obligație potrivit contractului și chiar și în aceste condiții nu s-a făcut dovada că s-a cauzat un prejudiciu, atâta timp cât prevederile art. 52 alin. (5), (6) din Legea nr. 500/2002 sunt explicite, în sensul că efectuarea plăților în limita creditelor bugetare aprobate se face numai pe bază de acte justificative.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că soluția instanței de fond este greșită atunci când reține că auditorii publici au efectuat un calcul ce nu are la bază elemente certe, fiind doar o estimare a distanței parcurse zilnic, luată abstract și liniar, prin raportare la distanța de 15 km București - Mogoșoaia, fără să se întemeieze pe elemente de fapt certe.
II.2. Soluția adoptată în recurs
Având în vedere cele menționate la pct. II.1., în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica sentința recurată în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 5186 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Modifică sentința recurată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul Institutul Cultural Român, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2014.
Procesat de GGC - AS