Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor şi actelor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul laşi la data de 27 aprilie 2012 reclamantul R. SPRL cu sediul în Bucureşti, în calitate de lichidator judiciar al SC T. SA - în faliment, a învestit instanţa cu acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 2007 încheiat de SC T. SA şi SC I.I.E.C. SRL şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului nul.
În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că asupra bunurilor adjudecate există un sechestru instituit de D.I.I.C.O.T., astfel că valorificarea nu poate avea loc, datorită existenţei interdicţiei de înstrăinare care a fost nesocotită la încheierea contractului de vânzare - cumpărare şi care a determinat fraudarea legii.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 966, art. 968, art. 1006, art. 1008 C. civ., art. 1237, art. 1247, art. 1250 Noul C. civ.
Prin cererea reconvenţională pârâta SC I.I.E.C. SRL' a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv a obligării SC T. SA la plata sumei de 4.338.189,58 lei reprezentând suma pe care a achitat-o cu titlu de preţ, indexată cu rata inflaţiei începând cu data de 21 septembrie 2007 şi până la data plăţii efective.
În cauză s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de D.G.F.P. a Judeţului laşi în calitate de creditor majoritar cu un procent de 85%, prin care se susţine valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Interesul în promovarea cererii s-a motivat pe faptul majorării averii debitorului, acţiunea formulată fiind în detrimentul intereselor creditorilor înscrişi, la masa credală.
Instanţa de prim grad a desemnat curator special al pârâtei SC T. SA pe A.V.A.S. Bucureşti, în prezent A.A.A.S. (A.A.A.S.).
Prin sentinţa civilă nr. 862 din 06 iunie 2013 Tribunalul laşi, secţia II civilă, contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul R. SPRL, lichidator judiciar al SC T. SA în contradictoriu cu pârâtele SC T. SA prin curator special A.V.A.S. Bucureşti şi administrator special G.C. şi SC I.I.E.C. SRL.
S-a admis şi cererea reconventională formulată de pârâta-reclamantă SC I.I.E.C. SRL în contradictoriu cu pârâta SC T. SA, prin lichidator judiciar R. SPRL şi s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1 octombrie 2007 încheiat între SC T. SA şi SC I.I.E.C. SRL.
Au fost repuse părţile în situaţia anterioară încheierii contractului în sensul că a fost obligată SC T. SA, prin lichidator judiciar R. SPRL să restituie pârâtei-reclamante SC I.I.E.C. SRL, suma de 4.338.189,58 lei şi a fost obligată SC I.I.E.C. SRL să restituie către SC T. SA, prin lichidator judiciar R. SPRL bunurile ce compun Activul nr. 32 în posesia cărora a intrat în baza contractului nul.
S-a respins cererea pârâtei-reclamante SC I.I.E.C. SRL privind obligarea lichidatorului judiciar al SC T. SA la păstrarea sumei ce va fi restituită într-un cont colateral până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
S-a respins ca inadmisibilă, în principiu, cererea de intervenţie formulată de D.G.F.P. a Jud. laşi, cu sediul în laşi.
Pentru a pronunţa hotărârea prima instanţă a stabilit următoarea situaţie de fapt şi motivare în drept, înlăturând sau primind apărările părţilor:
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1 octombrie 2007 SC T. SA, în calitate de vânzător, s-a obligat să transmită dreptul de proprietate şi să remită către SC I.I.E.C. SRL, în calitate de cumpărător Activul Construcţii şi teren etapa a II a, situat în laşi, înscris în C.F. a municipiului laşi, activul fiind compus din bunurile imobile stipulate în Anexa 1 şi bunurile imobile stipulate în Anexa 2.
Părţile au convenit ca dreptul de proprietate şi posesia asupra tuturor componentelor activului vândut să fie transmise de la vânzătoare la cumpărătoare împreună cu toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de legislaţia română şi de contract numai din momentul achitării integrale a preţului, contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică urmând a fi semnat în maxim 10 zile din momentul achitării preţului, adică 27 octombrie 2007.
Părţile au convenit că preţul este de 4.247.418,60 lei fără T.V.A., respectiv 5.054.428,13 lei cu T.V.A. inclus.
Suma de 716.238,55 lei reprezintă T.V.A. supus taxării inverse şi nu va fi achitată, diferenţa de 4.338.189,58 lei urmând a fi achitată astfel: garanţia de participare în sumă de 427.741,86 lei achitată de cumpărătoare se constituie ca avans din preţul de adjudecare şi se consideră plătită, restul de plată de 3.910.447,72 lei va fi achitată de cumpărătoare până la data de 17 octombrie 2007.
Contractul părţilor a fost încheiat de SC T. SA aflată în procedura lichidării voluntare, Legea nr. 137/2002 stabilind prin art. 37 că în această situaţie vânzarea bunurilor se face pe bază de licitaţie cu strigare, licitaţie în plic sigilat ori prin negociere, în condiţiile prevăzute în normele metodologice emise în aplicarea prezentei legi, contractul de vânzare a bunului adjudecat urmând a fi încheiat sub sancţiunea nulităţii, în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data adjudecării licitaţiei.
Tribunalul a reţinut că prin Ordonanţa din 7 februarie 2005 dată în Dosarul nr. 375/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. s-a dispus în temeiul art. 163 C. proc. pen. instituirea sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile sau imobile aparţinând mai multor societăţi, între care şi SC T. SA, pentru acoperirea prejudiciului cauzat de inculpaţii din dosarul respectiv şi în scopul evitării majorării prejudiciului prin vânzarea de active fără respectarea procedurilor legale.
Prin procesul verbal din data de 7 februarie 2005 organul de urmărire penală a procedat la identificarea şi indisponibilizarea bunurilor SC T. SA până la concurența sumelor de 23.000.000 dolari SUA, 2.000.000 euro, 88.000.000.000 lei, 5.000.000 euro, 590.210 euro, 69.196 euro şi 488.443 dolari SUA.
Extrasele de carte funciară depuse la dosar de lichidatorul judiciar al societăţii confirmă înscrierea în cartea funciară a sechestrului instituit de organul de urmărire penală. Aşadar, la data încheierii contractului, era notat sechestrul penal în cartea funciară.
Potrivit art. 163 alin. (1) C. proc. pen. măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
După cum rezultă din acest text legal, se arată în considerentele sentinţei că sechestrul asigurător este o măsură de indisponibilizare a bunului proprietatea învinuitului sau inculpatului, indisponibilizarea presupunând faptul că nu mai permite efectuarea actelor de dispoziţie cu privire la bunul aflat sub sechestru până la finalizarea definitivă a procesului penal.
Contractul invocat în prezenta cauză este ţinut a respecta condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor prevăzute de art. 948 C. civ., în caz contrar va fi lipsit de efectele sale juridice, fiind lovit de nulitate.
Nulitatea ca sancţiune a nerespectării condiţiilor de validitate a actului operează pentru cauze existente la momentul încheierii actului, independent de faptul îndeplinirii obligaţiilor asumate.
Conform jurisprudenţei instanţei supreme, actul săvârşit în vederea unei fraude nu poate produce efectul urmărit fiind sancţionat cu nulitatea absolută.
Se socoteşte fraudă la lege, când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziţii legale de la sensul şi spiritul lor. Caracterul fraudulos al contractului părţilor rezultă din faptul că deşi exista interdicţia absolută de a dispune de activul scos la licitaţie, fiind îndeplinite formalităţile de publicitate ale sechestrului penal, activul al SC T. SA a făcut obiectul licitaţiei şi al contractului, deşi art. 968 C. civ. nu validează actul juridic a cărui cauză este ilicită, aspect ce atrage nulitatea actului încheiat în aceste condiţii.
Prin urmare, se impune înlăturarea din ordinea juridică a contractului, urmând a fi admise acţiunea lichidatorului judiciar al SC T. SA şi cererea reconvenţională şi a se constata nulitatea absolută a contractului din 1 octombrie 2007 încheiat între SC T. SA, în calitate de vânzător şi SC I.I.E.C. SRL în calitate de cumpărător.
Principiul restabilirii situaţiei anterioare impune ca tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat să fie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
Ca şi principiul retroactivităţii, principiul restitutio in integrum vizează efectele nulităţii actului juridic între părţile raportului juridic născut din actul respectiv, fiind consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii şi, totodată un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice.
Ca efect al nulităţii se va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că SC T. SA va fi obligată să restituie pârâtei-reclamante SC I.I.E.C. SRL suma de 4.338.189,58 lei, achitată conform ordinelor de plată depuse la dosar la termenul de judecată din data de 23 mai 2013, iar SC I.I.E.C. SRL va fi obligată să restituie bunurile ce compun activul în posesia cărora a intrat în baza contractului anulat.
Nu poate fi primită apărarea reclamantei în sensul că SC I.I.E.C. SRL nu este îndreptăţită la restituirea preţului plătit, având în vedere că acesta a fost achitat în executarea unei obligaţii prevăzută de un contract nul, iar reţinerea sumei respective, după desfiinţarea actului juridic, este lipsită de temei, ducând la îmbogăţirea fără justă cauză a SC T. SA, fapt nepermis de lege.
A fost respinsă cererea SC I.I.E.C. SRL privind obligarea lichidatorul judiciar al SC T. SA la păstrarea sumei ce va fi restituită într-un cont colateral până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, având în vedere că fondurile din averea debitorului sunt supuse în ce priveşte păstrarea şi distribuirea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 85/2006, sub supravegherea şi autorizarea judecătorului sindic.
Referitor la cererea de intervenţie formulată de D.G.F.P. a Jud. laşi, aceasta va fi respinsă ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile art. 49, 52 C. proc. civ., având în vedere că cererea sa nu a fost încuviinţată în principiu prin încheierea de şedinţă din data de 9 ianuarie 2013, reţinându-se că intervenţia susţine în realitate poziţia debitoarei SC T. SA şi nu este propriu-zis o cerere în interes propriu, nefiind invocată nici o pretenţie proprie în legătură cu obiectul cererii principale.
Împotriva hotărârii pronunţată de Tribunalul laşi au declarat apel părţile D.G.F.P., A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) şi R. SPRL lichidator judiciar al debitoarei SC T. SA - în faliment.
Prin Decizia nr. 162 din 18 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, s-a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de S.C. R. SPRL,, în calitate de lichidator judiciar al pârâtei SC T. SA - în faliment, împotriva sentinţei civile nr. 862 din 6 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul laşi, secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, şi s-au respins apelurile declarate de D.G.F.P. a jud. laşi, în calitate de creditor-intervenient şi A.A.A.S. - A.A.A.S. (fostă A.V.A.S), în calitate de curator special al SC T. SA împotriva aceleiaşi sentinţe.
Cu privire la apelul declarat de R. SPRL - lichidator al SC T. SA, instanţa de apel a reţinut că prin rezoluţia şi încheierile de şedinţă s-a stabilit în sarcina acesteia obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru. Calea de atac fiind exercitată sub imperiul O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, obligaţia s-a stabilit în temeiul art. 1, art. 3 şi art. 23 din actul normativ, avându-se în vedere obiectul cererii acţiune în nulitate a unui act juridic patrimonial, al temeiului de drept al cererii precizat ca fiind pe calea dreptului comun şi nu a Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, dispoziţiile art. 77 din legea specială nefiind incidente: în faza procesuală a judecăţii în prima instanţă s-a stabilit, şi nu se contestă prin motivele de apel, că acţiunea formulată de reclamantă, nu are ca temei juridic vreo dispoziţie din Legea nr. 85/2006 ci este fondată pe dreptul comun, astfel că nu se poate reţine că s-ar supune competenţei speciale instituite prin Legea privind procedura insolvenţei şi deci nici a dispoziţiilor sale privind scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.
Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din 05 mai 2014 a Curţii de Apel laşi, secţia civilă, s-a respins cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de R. SPRL în calitate de lichidator judiciar al SC T. SA.
Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, partea are o unică cale de atac a reexaminării prevăzută de legea respectivă, soluţia de fond fiind definitivă, iar facilităţi fiscale nu s-au solicitat.
În aplicarea art. 137 cu referire la art. 298 C. proc. civ., curtea de apel a pus în discuţia părţilor excepţia de netimbrare a apelului declarat de S.C. R. SPRL lichidator judiciar al SC T. SA.
În conformitate cu art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat cu excepţiile prevăzute de lege. Instanţa de apel a înştiinţat partea asupra măsurii de plată a taxei judiciare de timbru, acordând termen pentru îndeplinirea obligaţiei.
În conformitate cu art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013 cererile pentru exercitarea apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează 50% din taxa datorată pentru cererea sau acţiunea neevaluabilă în bani. Neîndeplinirea obligaţiei de plată în condiţiile prevăzute de lege fie până la termenul acordat de instanţa de judecată se sancţionează cu anularea în speţă a apelului.
În consecinţă curtea de apel a anulat ca netimbrat apelul declarat de S.C. R. SPRL, motiv pentru care nu a analizat criticile privind fondul litigiului.
Referitor la apelul declarat de D.G.F.P. a jud. laşi, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu este parte în contract ci creditor al SC T. SA societate în faliment, iar obiectul acţiunii îl constituie nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, act juridic prin care nu s-au stabilit drepturi şi obligaţii reciproce pentru D.G.F.P. ce este terţ faţă de părţile din contract.
Conform art. 49 alin. (2) C. proc. civ. intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său. Curtea de apel a constatat că prin declaraţia de apel în concret nu sunt formulate critici privind aplicarea dispoziţiilor procedurale ce reglementează participarea la judecată a altor persoane (art. 49 C. proc. civ.), ci sunt invocate efectele anulării contractului asupra patrimoniului societăţii debitoare şi a recuperării creanţelor debitorului.
Astfel fiind, tribunalul nu a încălcat dispoziţiile legale în materie ce reglementează instituţia intervenţiei, instanţa de apel apreciind că se pot avea în vedere doar criticile ce vizează admiterea în principiu în speţă respingerea intervenţiei, nu însă şi criticile formulate pe fondul litigiului.
Curtea de apel a avut în vedere că intervenţia principală la care se referă art. 49 alin. (2) C. proc. civ. are ca scop invocarea de către terţ a unui drept ce urmează a fi valorificat în cadrul unui proces civil declanşat între alte persoane care dacă nu ar fi apărat pe această cale ar cauza intervenientei un prejudiciu. în calitate de creditor al debitorului aflat în procedura falimentului şi a caracterului concursual al procedurii instituite de Legea nr. 85/2006, ce cuprinde norme derogatorii de la dreptul comun (art. 149) apelanta îşi poate exercita dreptul în recuperarea creanţei numai în modalitatea şi termenele prevăzute de legea specială, alături de ceilalţi creditori, nu însă şi pe calea intervenţiei în nume propriu, pe calea dreptului comun, în prezenta cauză.
Instanţa de apel a apreciat de asemenea că apelul declarat de A.A.A.S. (A.A.A.S.) nu este întemeiat.
Curtea de apel a constatat că nu s-au formulat critici în concret privind nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate, aspectele invocate în declaraţia de apel vizând efectele patrimoniale ale repunerii părţilor în situaţia anterioară, a repartizării preţului creditorilor, nu însă şi cauza de nulitate a contractului. Dat fiind caracterul devolutiv al apelului şi apărările formulate în prima instanţă s-a constatat că situaţia de fapt stabilită în primă instanţă are corespondent în probele administrate.
Astfel s-a dovedit că în cadrul cercetărilor penale s-a dispus aplicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitoarei SC T. SA, adusă la îndeplinire prin procesul verbal de sechestru din 07 februarie 2005 - D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial laşi. Prin Ordonanţa nr. 11 octombrie 2005 - dată în Dosarul nr. 375/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului M.A. şi M.H., fost deţinător a 95,12 % din activul SC T. SA, ce au devenit proprietatea A.A.A.S. prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 13 decembrie 2002.
Sechestrul a fost ridicat parţial numai cu privire la imobilele SC T. SA, menţionate în partea expozitivă a ordonanţei, în care nu sunt incluse şi nu se regăsesc şi cele din anexa I la contractul de vânzare-cumpărare identificate prin elemente topografice şi numere cadastrale.
În cauză s-a făcut dovada certă că bunurile obiect al vânzării nu se aflau în circuitul civil şi deci nu puteau fi vândute, în nicio modalitate. Măsura sechestrului asigurător aplicată conform art. 163 - 166 C. proc. pen. se menţine şi la data judecării apelului.
Pentru considerentele expuse împrejurările invocate de apelanta A.A.A.S. privind buna-credinţă, dolul ca viciu de consimţământ nu înlătură sancţiunea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare obiect al judecăţii. Una din condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească bunul vândut este de a se afla în circuitul civil, afirmată expres de art. 1310 C. civ. care arată că se pot vinde toate lucrurile ce se află în comerţ, ipoteză neîndeplinită în cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC T. SA prin lichidator judiciar R. SPRL bucureşti şi A.A.A.S.
Recursul declarat de reclamanta SC T. SA prin lichidator judiciar R. SPRL Bucureşti a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi curpinde următoarele critici:
Recurenta - reclamantă arată că spre deosebire de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 64/1995 care au prevăzut scutirea administratorului judiciar de plata taxelor de timbru doar în cazul promovării acţiunilor pentru anularea actelor frauduloase încheiate de către debitor şi scutirea lichidatorului judiciar pentru toate acţiunilor şi cererile promovate, prin adoptarea prevederilor art. 77 din Legea nr. 85/2006, s-a extins sfera de plată a taxei de timbru la toate acţiunile introduse de administratorul judiciar sau lichidator în aplicarea dispoziţiilor legii privind procedura insolventei, inclusiv pentru recuperarea creanţelor.
Consideră recurenta că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că se impune stabilirea unei taxe de timbru în sarcina administratorului/ lichidatorului judiciar reţinându-se că domeniul de aplicare a art. 77 din Legea nr. 85/2006 care se referă la acţiuni formulate "în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi", respectiv Legea nr. 85/2006, sau la cele pentru recuperarea unei creanţe, nu ar intra sub incidenţa textului art. 77.
Recurenta - reclamantă susţine că hotărârea instanţei este netemeinică întrucât, sintagma „introduse în aplicarea prezentei legi" nu poate fi interpretată ca o restricţie cu privire la sfera de aplicare a scutirii prevăzute de art. 77 din Legea nr. 85/2006, în condiţiile în care dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 85/2006, ce reglementează principalele atribuţii ale administratorului judiciar nu au caracter restrictiv ci exemplificativ, averea debitorului cuprinde totalitatea bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale acestuia, iar lichidatorul judiciar trebuie să întreprindă toate măsurile de conservare a drepturilor din patrimoniul debitoarei şi să exercite toate acţiunile prin care să protejeze şi să valorifice aceste drepturi, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 683 din 21 februarie 2008 şi Decizia nr. 2934/22-04-2002, depuse la dosarul cauzei.
O altă critică se referă la faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut ca lichidatorul judiciar trebuie să plătească o taxă de timbru în cuantum de 23.493,45 lei în temeiul art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.
Susţine faptul că Ordonanţa nr. 80/2013 - intrată în vigoare în 29 iunie 2013, nu este aplicabilă în speţă, raportat pe de o parte la dispoziţiile art. 55 din actul normativ evocat, iar pe de altă parte la momentul introducerii cererii de chemare în judecată de către lichidatorul judiciar, respectiv anul 2012, când în vigoare era Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru, care rămâne aplicabilă în speţă până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile în cauza dedusă judecăţii.
Totodată, consideră că instanţa de apel nu a ţinut cont de dispoziţiile imperative în materie care prevăd că, „cererile pentru exercitarea apelului se taxează cu 50% din taxa datorată pe fondul cauzei", iar pe fondul cauzei taxa de timbru a fost "zero", Tribunalul laşi reţinând în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 85/2006.
Pe fondul apelului, recurenta -reclamantă arată că potrivit art. 83 alin. (2) „Terţul dobânditor, care a restituit averii debitorului bunul sau valoarea bunului ce-i fusese transferat de către debitor, va avea împotriva averii o creanţă de aceeaşi valoare, cu condiţia ca terţul să fi acceptat transferul cu buna-credinţă şi fără intenţia de a-i împiedica, întârzia sau înşela pe creditorii debitorului. în caz contrar, terţul dobanditor pierde creanţa sau bunul rezultat din repunerea în situaţia anterioară, iîn favoarea averii debitorului."
Consideră recurenta că în speţă, reaua credinţa a tuturor părţilor implicate este evidentă si rezultă din împrejurările anterioare precum şi de la data încheierii contractului. Astfel, ambele părţi contractante aveau cunoştinţă de instituirea asupra imobilului supus vânzării a sechestrului penal, acesta fiind supus formalităţilor de publicitate, astfel cum reiese din Extrasele de C.F. depuse la dosarul cauzei şi deşi avea cunoştinţă de nelegalitatea actului încheiat, a acceptat această situaţie şi a dispus de bunul respectiv în interes propriu.
Prin urmare, recurenta susţine că încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului respectiv în condiţiile arătate, denotă intenţia de fraudare a intereselor creditorilor prin scoaterea în mod nelegal a acestui bun din patrimoniul debitoarei.
Astfel, prin modul în care a acceptat încheierea actului, cumpărătorul a renunţat de bună voie la ocrotirea legală, instituită în favoarea dobânditorului de bună credinţă, întrucât ambele părţi contractante aveau cunoştinţă de această interdicţie de înstrăinare şi totuşi au dispus realizarea vânzării cu nesocotirea flagrantă a dispoziţiilor legale.
Solicitarea pârâtei de restituire a sumei achitate cu titlu de preţ este astfel nefondată, iar instanţa de fond în mod nelegal a reţinut şi admis această solicitare.
Mai mult decât atât, pe toată perioada în care a deţinut imobilul respectiv, pârâta - reclamantă a beneficiat de utilizarea spaţiului în activitatea sa curentă în vederea desfăşurării activităţii sale comerciale şi obţinerii de profit, iar SC T. SA nu a beneficiat de activul respectiv, cauzându-i-se astfel un important prejudiciu cu reflectare directă în patrimoniul creditorilor înscrişi la masa credală a acesteia, fiind inechitabil ca pârâta - reclamantă (aflată în culpă cu privire la încheierea acestui contract) să beneficieze atât de fructele culese în timpul cât imobilul s-a aflat in proprietatea sa, cât şi de restituirea preţului aferent vânzării.
Prin urmare, raportat la sancţiunea aplicabilă contractului şi la culpa pârâtei - reclamante, în sarcina acesteia s-ar putea reţine eventual îmbogăţirea fără justă cauză, dacă s-ar menţine poziţia instanţei de fond de restituire a sumei achitate cu titlu de preţ.
Recurenta - reclamantă susţine şi faptul că pârâta se face vinovată de fraudarea legii, prin care s-a încercat realizarea, pe calea actului juridic, a unei finalităţi interzise de reglementările în vigoare, prin eludarea indirectă şi ocultă a unei norme prohibitive.
Având în vedere că aplicarea legii, în litera şi spiritul ei, este o necesitate de interes obştesc, în baza considerentelor expuse, recurenta -reclamantă solicită admiterea recursului şi casarea parţială a deciziei recurate doar sub aspectul anularii ca netimbrat a apelului formulat de aceasta.
Prin recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 4 C. proc. civ., A.A.A.S. - A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru următoarele motive:
Recurenta arată că în motivarea deciziei atacate instanţa de apel a omis să precizeze că deşi pârâta nu şi-a putut atribui dreptul de proprietate, datorită sechestrelor D.I.I.C.O.T., aceasta a intrat în posesia bunurilor, pe care Ie-a folosit încă de la data perfectării contractului, astfel că deşi Ie-a folosit şi gestionat mai bine de 7 ani instanţa a repus părţile în situaţia anterioară încheierii contractului, cu restituirea întregii sume către pârâtă.
Susţine că sunt sancţionaţi astfel toţi creditorii care au încasat bani în procedura insolvenţei, deşi culpa nu le aparţine, iar folosinţa activelor care la momentul de faţă au o valoare mult mai mică raportată la preţurile pieţei nu a fost luată în considerare de către instanţă, care a considerat că trebuie achitat tot preţul de vânzare.
De aceea, consideră că s-ar impune o expertiză care să stabilească în ce măsură bunurile respective mai întrunesc condiţiile de la data semnării contractului, astfel încât sumele returnate de către creditori să fie bazate pe realitatea pieţei iar folosinţa bunurilor să fie scăzută din preţul de vânzare.
Mai susţine recurenta că încheierea contractului de vânzare -cumpărare s-a efectuat deşi existenţa sechestrului instituit asupra bunurilor ce urmau a fi vândute era cunoscută, iar prin decizia atacată instanţa sancţionează practic societatea reclamantă pentru o culpă care nu-i aparţine, aceasta fectuând toate demersurile necesare ridicării sechestrului menţionat.
Consideră recurenta că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile dolului, ca viciu de consimţământ, nefiind cazul nici a utilizării de către SC T. SA a unor mijloace viclene şi nici a intenţiei de a induce în eroare cumpărătorul, pentru a-l determina să încheie contractul de vânzare- cumpărare.
Mai arată şi faptul că prin soluţia pronunţată se sancţionează direct creditorii de bună -credinţă care au beneficiat de distribuirea sumelor în urma achitării preţului acestui contract, iar societatea cumpărătoare este absolvită de orice responsabilitate, deşi a folosit bunurile respective încă din anul 2007.
Totodată, susţine că restituirea sumelor încasate în temeiul contractului de vânzare - cumpărare, poate afecta desfăşurarea activităţii D.G.F.P. - laşi şi A.A.A.S., cu precădere dacă în cauză nu se stabileşte exact valoarea actuală a bunurilor ce urmează a fi restituite.
Mai susţine că un motiv în plus la dovedirea bunei - credinţe a societăţii reclamante este că la momentul perfectării contractului, respectiv 10 octombrie 2007, aceasta se afla în cadrul procedurii de lichidare voluntară, încercând să acopere creanţele creditorilor şi ieşirea din starea de insolvenţă, iar perfectarea contractului, chiar dacă aducea cu sine înstrăinarea unui activ, mărea şansele de redresare a societăţii, aflată într-un moment economic foarte dificil.
Intimata - intervenientă D.G.F.P. a jud. Iaşi a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului declarat de A.A.A.S. şi respingerea recursului declarat de reclamanta R. SPRL.
Totodată, recurenta -reclamantă SC T. SA prin lichidator judiciar R. SPRL Bucureşti a depus la dosar note scrise, precum şi o petiţie prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de A.A.A.S.
Făcând aplicarea prevederilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge această excepţie, întrucât unele din motivele invocate prin recursul declarat de această parte pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la cererea de amânare pentru imposibilitatea de prezentare din motive medicale a avocatului intimatei - pârâte SC I.I.E.C. SRL, Înalta Curte respinge cererea întrucât potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ. amânarea cauzei pentru un asemenea motiv este lăsată la aprecierea instanţei, iar argumentarea soluţiei dată pe acest aspect este în concordanţă cu dispoziţiile art. 221 din Statutul profesiei de avocat potrivit cărora avocatul are obligaţia de a depune toate diligentele necesare pentru îndeplinirea serviciului încredinţat, iar în cazul când este împiedicat să-şi îndeplinească serviciul profesional îşi va asigura substituirea, după cum se stipulează în alin. (2) din acelaşi text, interesele avocaţilor neputând fi mai presus decât cele ale clienţilor sau actului de justiţie.
Analizând recursul declarat de recurenta - reclamantă SC T. SA prin lichidator judiciar R. SPRL Bucureşti, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele motive:
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.
Recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel din perspectiva aplicabilităţii art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 care în opinia sa se referă la toate acţiunile introduse de administratorul judiciar sau lichidator în aplicarea dispoziţiilor Legii insolvenţei, astfel că apelul societăţii reclamante nu trebuia anulat, ca netimbrat.
Determinarea cuantumului taxei judiciare de timbru se face de către instanţa de judecată, iar împotriva modului de stabilire a acesteia se poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate.
Cererea de reexaminare se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere irevocabilă.
Aşadar, dacă partea este nemulţumită de modalitatea de determinare a taxei judiciare de timbru de către instanţă are posibilitatea de a formula reexaminare, cale de atac exclusivă pentru soluţionarea incidentelor privind timbrajul, întrucât asemenea critici nu pot fi susţinute prin intermediul căilor de atac, de vreme ce legea specială pune la îndemâna părţii interesate o altă cale de atac clară, precisă şi previzibilă.
Prin urmare, reexaminarea este singura cale de atac prin intermediul căreia poate fi cenzurată existenţa şi întinderea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, sub aceste aspecte neexistând un drept de opţiune între formularea unei cereri de reexaminare şi exercitarea unei alte căi de reformare. Ca atare, măsura privind taxa judiciară de timbru devine irevocabilă prin soluţionarea reexaminării sau prin expirarea termenului de exercitare a acestei căi de atac, după caz.
În aceste condiţii, hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu respectarea normelor de drept material incidente în cauză, deoarece, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
Întrucât încheierile sunt hotărâri ale instanţei, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) C. proc. civ., efectul autorităţii de lucru judecat operează şi în privinţa acestora, indiferent dacă soluţiile adoptate de instanţă sunt în sensul admiterii sau respingerii pretenţiilor solicitate.
În speţă, recurenta-reclamantă nu a depus, până la termenul de judecată stabilit pentru soluţionarea cauzei, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 23.493,45 lei şi a timbrului judiciar în cuantum de 5 lei, deşi a fost citată cu această menţiune, iar, prin încheierea din data de 5 mai 2014 a Curţii de Apel laşi, secţia I civilă, s-a respins cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru stabilite prin încheierea de şedinţă din 9 aprilie 2014.
Prin urmare instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, iar celelate critici formulate de recurenta - reclamantă privind actul normativ aplicabil modului de stabilire şi de calcul a taxei judiciare de timbru, având în vedere considerentele expuse, sunt lipsite de fundament.
În aceste condiţii nu se mai impune analiza criticilor privind fondul litigiului, astfel încât Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC T. SA prin lichidator judiciar R. SPRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 162 din 18 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate de recurenta A.A.A.S. prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Prioritar, în ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 3 şi 4 C. proc. civ., se constată că indicarea acestora s-a realizat în mod formal, în condiţiile în care recurenta nu a dezvoltat argumente şi nu a circumscris motivele memoriului de recurs vreuneia din ipotezele avute în vedere de textele procedurale menţionate (când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocate în condiţiile legii şi când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti).
Criticile pârâtei vizează în esenţă aplicarea greşită a legii, susţinând legalitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat, ceea ce atrage încadrarea recursului în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă va fi analizat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
În raport de situaţia de fapt reţinută, necontestată de părţi şi care nu mai poate fi reapreciată în recurs faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a confirmat sentinţa apelată cu privire la fondul raportului juridic litigios (cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1 octombrie 2007 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară).
Fiind învestită cu analiza valabilităţii unui contract din punct de vedere al unei dintre condiţiile sale de fond (cauza), instanţa trebuie să se raporteze la existenţa elementelor esenţiale ale actului juridic la momentul încheierii sale.
Deşi recurenta susţine legalitatea tranzacţiei încheiate, motivat de faptul că bunul a fost predat şi preţul plătit, iar vânzarea a fost încheiată în perioada în care societatea se afla în lichidare voluntară, în încercarea de redresare a societăţii, aceste susţineri nu pot înlătura frauda la lege datorată nesocotirii dispoziţiilor legale privind interdicţia de vânzare instituită de existenţa sechestrului penal.
Potrivit dispoziţiilor art. 966 din vechiul C. civ., în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect, iar potrivit art. 968 din acelaşi cod, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.
Este ştiut, de altfel, că în condiţiile în care există o interdicţie de înstrăinare şi grevare a imobilelor, nu se poate perfecta un contract de vânzare-cumpărare.
Astfel, la fel ca prima instanţă şi curtea de apel a pornit de la premisa că încheierea unui contract de vânzare- cumpărare cu privire la un imobil asupra căruia există un sechestru penal, deci o interdicţie de înstrăinare, are drept consecinţă nulitatea contractului respectiv, acesta fiind încheiat cu fraudarea legii.
De asemenea, în mod corect s-a reţinut că în cauză s-a făcut dovada certă că bunurile obiect al vânzării nu se aflau în circuitul civil aşa cum impun dispoziţiile art. 1310 C. civ. şi nu puteau fi vândute în nicio modalitate.
Prin urmare, susţinerile recurentei privind buna - credinţă şi dolul ca viciu de consimţământ nu înlătură sancţiunea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare care face obiectul judecăţii.
Totodată, recurenta consideră că instanţa în mod greşit a repus părţile în situaţia anterioară încheierii contractului cu restituirea întregii sume către SC I.I.E.C. SRL, susţinând că este necesară o expertiză care să stabilească valoarea actuală a activelor folosite de către pârâtă. Or, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei recurate, hotărârea primei instanţe a fost criticată de A.V.A.S. exclusiv din perspectiva unor împrejurări de fapt, susţinerile vizând efectele patrimoniale ale repunerii părţilor în situaţia anterioară şi a repartizării preţului creditorilor. Recurenta nu a solicitat nici în faţa tribunalului şi nici în faţa instanţei de apel încuviinţarea efectuării probei cu expertiza şi nu a supus instanţei de apel problema valorii actuale a activelor care au făcut obiectul contractului de vânzare- cumpărare, în raport de folosinţa acestora de către pârâtă, care ar trebui scăzută din preţul de vânzare. în aceste condiţii, pentru argumentele expuse anterior, critica este invocată omisso medio neconstituind motiv de apel şi nu poate fi analizată pentru prima oară în calea extraordinară de atac a recursului.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul declarat de A.A.A.S. împotriva Deciziei nr. 162 din 18 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii invocată de recurenta - reclamantă SC T. SA prin lichidator J.R. SPRL Bucureşti.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC T. SA prin lichidator J.R. SPRL Bucureşti şi de recurenta A.A.A.S. împotriva Deciziei nr. 162/2014 din 18 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzj/IO decembrie 2014.