Pronunțarea asupra cererii de probatorii în lipsa părților legal citate. Cerere de judecare a cauzei în lipsa. Respectarea principiului contradictorialității.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Dezbateri.
Index alfabetic : probe
-principiul contradictorialității
Cum procedura de citare a fost legal îndeplinită, iar prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat judecarea și în lipsă, în mod procedural instanța s-a pronunțat asupra cererii de administrare a probelor solicitate de părți.
În această situație, respectarea principiului contradictorialității nu era condiționată de prezența părților, ci de legala îndeplinire a procedurii de citare. Cu alte cuvinte, dacă părțile legal citate au ales să nu se prezinte la termenul de judecată la care a fost prorogată încuviințarea probelor, instanța a procedat în mod legal la examinarea cererii în lipsa acestora.
Secția I civilă, decizia nr.2635 din 20 noiembrie 2015
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 03.10.2011, reclamanta Administraţia Naţională Apele Române, reprezentată prin Administraţia Bazinală de Apă D. a solicitat să fie obligați pârâţii Oraşul Năvodari, reprezentat prin Primar şi Consiliul Local Năvodari la restituirea imobilelor – insula O. (în suprafaţă de 10.745 m.p.) şi insula A. (în suprafaţă de 252.871 m.p.), situate pe lacul T. Prin aceeaşi cerere, reclamanta a formulat şi o cererea de arătare a titularului dreptului despre care a susținut că este Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că atât lacul T. cât şi insulele O. şi A., situate în albia acestui lac, se află în domeniul public al statului. Conform art. 2 din O.U.G. nr. 107/2002, A.N.A.R. prin direcţiile regionale este administrator de drept al lacurilor din România şi, implicit, asupra insulelor din albia lacurilor. În virtutea dreptului de administrare, A.N.A.R. are dreptul şi obligaţia de a întreprinde toate acţiunile necesare în vederea protejării patrimoniului public, inclusiv acela de a acţiona în instanţă pentru restituirea bunurilor intrate nelegal în posesia terţilor.
A susţinut reclamanta că insulele au intrat în posesia Oraşului Năvodari prin H.C.L. nr.41/2009 şi H.C.L. nr.130/2009, care privesc inventarul bunurilor ce aparţin domeniului privat al acestei unităţi administrative, cu toate că prin hotărârile autorităţilor locale (hotărâre de consiliu local) nu se poate decide trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public local, acesta fiind inalienabil şi imprescriptibil.
Intervenientul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că îşi însuşeşte acţiunea formulată de reclamantă, solicitând admiterea acesteia.
La data de 26.01.2012, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a H.C.L. nr. 41/2009 şi H.C.L. nr. 130/2009.
Prin sentinţa nr. 7060/2012, pronunţată de Judecătoria Constanţa, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa în temeiul dispozițiilor art. 2 alin.(1) lit. b) C.proc.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 2925/2014, Tribunalul Constanţa a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Năvodari, reprezentat prin primar şi Consiliul Local Năvodari.
De asemenea, a admis cererea de arătare a titularului dreptului formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.
Au fost obligat pârâţii Oraşul Năvodari, reprezentat prin primar şi Consiliul Local Năvodari să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele – insula O., în suprafaţă de 10.745 m.p. şi insula A., în suprafaţa de 252.871 m.p., ambele situate pe lacul T., în patrimoniul public al Statului Român şi în administrarea A.N.A.R.
Instanţa de fond a reţinut că insula O. în suprafaţă de 10.745 m.p. şi insula A. în suprafaţă de 252.871 m.p., ambele situate pe lacul T., aparţineau domeniului public al statului, anterior emiterii H.C.L. nr. 41/2009 şi H.C.L. nr. 130/2009.
Cu privire la aceste două hotărâri (nr. 41/2001 şi nr. 130/2009) s-a constatat nelegalitatea conform sentinţei civile nr.118/CA/2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa, reţinându-se că la trecerea unui bun din domeniul public al statului în cel privat al unității administrativ teritoriale nu au fost respectate dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Astfel, aceste două insule au fost date în administrarea A.N.A.R. prin Administraţia Bazinală de Apă D., aceasta din urmă având împuternicirea de a acţiona în instanţă pentru recuperarea bunurilor, împuterniciri înregistrate cu nr. xx86/2011, nr. xxx78/2011 şi xxx37/2008 emise de A.N.A.R., respectiv de Ministerul Finanţelor.
Tribunalul Constanţa a reţinut că preluarea de către pârâţii Oraşul Năvodari, reprezentat prin primar, şi Consiliul Local Năvodari a celor două insule a fost nelegală. În conformitate cu dispoziţiile art. 12 al. (1) şi al. (5) din Legea nr.213/1998 reclamanta a arătat cine este titularul dreptului de proprietate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, în astfel de litigii Statul Român fiind reprezentat de Ministerul Finanţelor.
Împotriva sentinţei civile nr. 2925/2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa au declarat recurs, recalificat apel prin încheierea din 18 mai 2015, pârâţii Oraşul Năvodari, reprezentat prin primar, şi Consiliul Local Năvodari.
În motivarea apelului, apelanţii-pârâţi au arătat că insulele A. şi O. sunt situate pe raza teritorială a oraşului Năvodari, iar la momentul trecerii în domeniul privat al oraşului Năvodari nu erau cuprinse în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al statului, respectiv nu erau înscrise în anexele H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului.
Cele două insule au fost trecute în domeniul privat al oraşului Năvodari, iar dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară; la data intabulării în favoarea pârâţilor, acest drept nu era înscris în cartea funciară ca aparţinând domeniului public.
Pe de ală parte, aceste insule nu erau incluse în inventarul Statului Român şi nici nu erau menţionate în vreun act normativ ca fiind date în administrarea D.A.D.L. Constanţa.
Cu referire la excepţia de nelegalitate a celor două hotărâri ale consiliului local, care a fost admisă, apelanţii-pârâţi au arătat că în soluţionarea acestei probleme de drept, ambele părţi au invocat legea ca mod de dobândire a proprietăţii, respectiv reclamanta a invocat art. 3 alin.(1) din legea apelor, susținând că aceste insule aparţin statului întrucât sunt proprietatea celui pe albia căruia s-au format, în vreme ce pârâţii au învederat că sunt în situaţia de excepţie prevăzută de art. 3 alin. (3) din același act normativ, astfel că insulele în litigiu aparţin proprietarului fondului riveran fiind sunt unite cu acesta.
În opinia apelanţilor-pârâţi se impunea administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, cele două terenuri intitulate în mod sugestiv insula A. şi insula O. fiind în realitate lagune legate de ţărm prin fâşii înguste de teren. Aceștia au arătat că distanţa de la un mal la aceasta, din toamnă până primăvara este de circa 250 metri liniari iar în verile secetoase se poate trece pe jos pe aceste terenuri.
În cazul de faţă aceste insule sunt în legătură cu uscatul şi aparţin proprietarului fondului riveran (în speţă Oraşul Năvodari) şi nu proprietarului albiei, Statul Român.
Mai mult, comparând suprafaţa albiei lacului T. intabulată de către A.B.A.D. cu cele două terenuri intitulate “insule” se constată că acestea din urmă au o suprafaţă mai mare decât lacul T.
S-a mai arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra probelor solicitate şi nici nu le-a pus în discuţia contradictorie a părţilor deşi era imperios necesar a se administra proba cu expertiză tehnică de specialitate pentru a se stabili dacă acestea aparţin domeniului public al statului sau proprietarului riveran.
Prin decizia nr nr.64/C din 15.06.2015, Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-pârâţi Oraşul Năvodari şi Consiliul Local Năvodari.
Curtea de apel a reţinut că în H.G. nr. 1705/2006, pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public, la poziţia 63932 figurează lacul T., la situaţia juridică menţionându-se faptul că acesta se află în administrare, potrivit Legii apelor nr. 107/1996.
Prin Hotărârea Consiliului Local Năvodari nr.130/2009 s-a hotărât completarea H.C.L. nr. 41/2009 şi a H.C.L. nr. 95/2009, cu privire la inventarul bunurilor care aparţin domeniului privat al Oraşului Năvodari. În anexa la H.C.L. nr. 130/2009, la poziţiile 1 şi 2 sunt menţionate imobilele – insula O., în suprafaţă de 10.745 m.p., cu o valoare de 293.184,84 lei şi insula A., în suprafaţă de 252.871 m.p., cu o valoare de 6.899.762,24 lei, ambele situate pe lacul T.
Potrivit sentinţei civile nr.1168/CA/2014, pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia de nelegalitate a H.C.L. nr. 41/2009 şi H.C.L. nr. 130/2009 anexa 1 poziţiile 1 şi 2, în ceea ce priveşte insulele A. şi O.
Or, constatându-se nelegalitatea acestor hotărâri, aceste două insule aparţin domeniului public.
S-a mai arătat că insulele A. şi O. s-au format în centrul lacului T., lac natural fluvio-maritim, fiind situate pe raza localităţii Năvodari și având ca vecinătăţi toate vecinătăţile acestui lac, conform planului de amplasament.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, modificată, aparţin domeniului public al statului malurile şi cuvetele lacurilor, iar conform alin. (3) al aceluiași text legal insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei apei.
Aceeaşi prevedere este reluată şi de art. 573 alin. (2) NCC care consacră accesiunea ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra insulei în favoarea proprietarului albiei lacului.
Conform art. 3 alin. (3) din Legea nr.107/1996, modificată, terenul aparţinător unei insule care este despărţit de malurile unui bazin acvatic la nivelul mediu al apei înconjurătoare, reprezintă o insulă indiferent de evoluţia în timp a nivelului respectiv al apei. Orice formă de apă are o fluctuaţie la nivelul ei dar acest lucru nu înseamnă că nu atinge periodic şi nivelul mediu corespunzător.
Pentru aceste considerente, curtea de apel a apreciat că la o apă stătătoare cum este lacul T., nivelul apei este imposibil să nu se atingă periodic, cele două insule neputând fi calificate ostroave sau lagune, cum greşit susţin apelanţii.
Aceste insule, astfel cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, s-au format pe lacul T. şi aparţin proprietarului albiei care, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, aflându-se în domeniul public al statului.
Cu referire la susţinerea apelanţilor în sensul că cele două insule sunt de fapt lagune sau ostroave s-a apreciat că este nefondată întrucât nu are nicio bază legală.
Susținerea conform căreia insulele A. şi O. s-ar afla în situaţia de excepţie prevăzută de art. 3 alin. (3) din Legea nr. 107/1997 - şi anume că insulele ar aparţine fondului riveran întrucât sunt unite cu acesta - nu a fost primită de instanţa de apel care a apreciat că nu este fondată.
Cu privire la împrejurarea că în cartea funciară a fost înscris dreptul de proprietate a celor două insule în favoarea Oraşului Năvodari, s-a arătat că aceasta nu modifică regimul juridic al celor două insule care aparţin domeniului public al statului.
A fost găsită neîntemeiată şi afirmaţia apelanţilor conform căreia suprafaţa albiei lacului T. este mai mică decât suprafaţa acestor două insule cu motivarea că nu s-au realizat măsurători cadastrale pentru lacul T., măsurători cadastrale care, pentru bunurile publice aflate în administrare (lacuri, cantoane, cursuri de ape, plaje, etc.) se realizează treptat de către A.B.A.D. şi costurile se suportă de la bugetul de stat. Or, în speţă nu s-au realizat aceste măsurători cadastrale.
Cu referire la împrejurarea că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra probei cu expertiză de specialitate şi nici nu a pus-o în discuţia părţilor, curtea de apel a arătat că nu are nicio relevanţă, din moment ce prin sentinţa civilă nr. 1168/C/2014 s-a constatat nelegalitatea H.C.L. nr. 41/2009 şi a H.C.L. nr. 130/2009 poziţiile 1 şi 2 din anexa nr. 25, în ceea ce priveşte trecerea acelor două insule din domeniul public în cel privat, pentru nerespectarea condiţiilor legale prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr.213/1998 de trecere a celor două insule din domeniul public în cel privat.
În plus, la dosarul de fond există o adresă din partea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, în sensul că acesta îşi însuşeşte acţiunea prin care se solicită restituirea acestor bunuri imobile în domeniul public al statului.
Or, din înscrisurile existente la dosar rezultă că insulele A. şi O. situate pe lacul T. aparţineau domeniului public al statului anterior emiterii H.C.L. nr. 41 şi nr.130/2009, cu privire la care a fost admisă excepția de nelegalitate.
Reţinând că preluarea celor două insule de către apelanţi a fost nelegală, în sensul că nu a fost respectată procedura de trecere din domeniul public în cel privat prevăzut de Legea nr. 213/1998, în condiţiile în care bunurile se aflau în domeniul public al statului, curtea de apel a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Oraşul Năvodari şi Consiliul Local al oraşului Năvodari, solicitând, în principal, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (5) C.proc.civ., casarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare, pentru analizarea în fond a pricinii şi administrarea de probe, iar, în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., modificarea în tot a deciziei civile nr. 64/C/2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa desfiinţării sentinţei nr. 2925/2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa şi respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-pârâţi au arătat că potrivit art. 312 alin. (5) C.proc.civ.: „(...), în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad.”
Conform doctrinei şi jurisprudenței în materie, neadministrarea probelor echivalează cu neanalizarea fondului pricinii deduse judecaţii.
Potrivit art.129 alin. (5) C.proc.civ.: „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părţile se împotrivesc.”
De asemenea, în conformitate cu art. 261 C.proc.civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Au susţinut recurenţii-pârâţi că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului presupune ca cererile părţilor să fie examinate în mod riguros de către instanţa sesizată, ceea ce implică obligaţia instanței de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi probele propuse de părţi. Cu alte cuvinte, noţiunea de „proces echitabil” cere ca o instanţă să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei.
Astfel, potrivit jurisprudenței Curţii Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr auzite, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 impune tribunalului obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale părţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei.” (Hotărârea din 21.07.2005 în cauza Virgil J. şi alţii c. României; Hotărârea din 19.04.1994 în cauza Van de I. c. Olandei şi Hotărârea din 21.03.2000 în cauza Dulaurans c. Franţei).
Au mai arătat recurenţii-pârâţi că au solicitat administrarea unui ansamblu probator care tindea la dovedirea tuturor susţinerilor şi apărărilor lor, respectiv probe cu înscrisuri, martori și expertiză judiciară pentru a dovedi, faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea nr.107/1996, că, pe parcursul anilor, zona cuprinsă între terenul neinundat de ape şi porţiunea de teren denumită insula A., respectiv insula O., este în mare parte neacoperită de ape. Mai mult, chiar textul de lege, respectiv art. 3 alin. (3) din Legea nr.107/1996 a apelor actualizată, prevede: „insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei apei”. Ori, în cazul de faţă, aceste „insule” sunt în legătură cu uscatul, ceea ce înseamnă că aparţin proprietarului fondului riveran, în speţă Oraşul Năvodari, şi nu proprietarului albiei.
S-a arătat că prin proba cu expertiză judiciară au solicitat să fie identificată suprafața de teren în discuție (pentru a se verifica dacă se suprapune cu cea menționată în H.G. nr.1705/2006) și să se stabilească dacă aceasta este sau nu în legătură cu terenul cu mal la nivelul mediu al apei. Instanța de judecată a respins, însă, cererea de administrare a probei cu expertiză, apreciind că nu este utilă cauzei.
Au susținut recurenții pârâți că în speță nu s-a făcut o veritabilă cercetare a fondului, procedându-se la o analiză superficială atât a cauzei deduse judecății, cât și a probatoriului propus, astfel că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare în vederea administrării probelor cu martori și expertiză judiciară care să fie efectuată de un expert în geofizica pământului.
În subsidiar, recurenții-pârâți au arătat că se impune admiterea recursului și modificarea deciziei recurate deoarece insulele A. și O. nu erau cuprinse, la data emiterii HCL nr.41/2009 și nr.130/2009, în inventarul bunurilor aparținând domeniului public al statului, respectiv nu erau înscrise în anexele HG nr. 1705/29 noiembrie 2006. Prin urmare ele au fost trecute în domeniul privat al Orașului Năvodari iar dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară în conformitate cu prevederile art. 46 din Legea nr. 7/1996.
Au învederat că au invocat dispozițiile art. 3 alin.(3) din Legea nr.107/2006, a apelor, ca mod de dobândire a proprietății deoarece pretinsele insule sunt în legătură cu fondul riveran, respectiv sunt în legătură cu uscatul care aparține Orașului Năvodari.
Mai mult, comparând suprafaţa albiei lacului T. intabulată de către A.B.A.D. se constată că aceasta este mai mică decât suprafaţa cu tot cu aceste suprafeţe de teren intitulate „insule”, tocmai ca urmare a faptului că aceste „insule” nu sunt cuprinse în inventarul bunurilor statului date în administrarea A.B.A.D. întrucât ele aparţin proprietarului fondului riveran, nefiind insule în timpul perioadelor secetoase.
Au mai arătat recurenţii-pârâţi că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra probelor solicitate şi nici nu le-a pus în discuţia părților, cu referire în special la expertiza de specialitate solicitată pentru a dovedi împrejurarea că aceste insule au legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei şi că nu se încadrează în categoria insulelor care aparţin domeniului public al statului, ci aparțin proprietarului fondului riveran (în speţă Oraşul Năvodari) .
Intimatul Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galați - Administrația Finanţelor Publice Constanţa a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenţii-pârâţi, solicitând respingerea recursului, ca nefondat
În motivare a arătat că instanţa de apel a analizat în mod corect şi complet toate probele existente la dosar referitor la situaţia de fapt şi de drept în litigiu și a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Astfel, în mod corect s-a reţinut că imobilele - insula O., în suprafaţă de 10.745 m.p. şi insula A., în suprafaţă de 252.871 m.p. - ambele situate pe lacul T., aparţineau domeniului public al statului anterior emiterii H.C.L. nr. 41/2009 şi H.C.L. nr. 130/2009.
Mai mult, actele administraţiei locale prin care imobilele în cauză au fost trecute în proprietatea publică a unităţii administrativ teritoriale au fost constatate ca fiind nelegale de către instanţa de judecată, pe cale admiterii excepţiei de nelegalitate.
Potrivit art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia: „(1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. (2) Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege.”
Pct. I. din Anexa la Legea nr. 213/1998 statuează: „Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: (...) 3. apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare”.
Potrivit art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996: „ (1) Aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km^2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime. (3) Insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei apei”.
Pe cale de consecinţă, insulele A. şi O., aflate pe lacul T., aparţin proprietarului albiei apei care, conform art. 3 alin.(1) din Legea nr. 107/1996, este domeniul public al statului.
A mai arătat intimatul Statul Român că prin H.G. nr. 1705/2006, Guvernul României a aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, între aceste bunuri fiind inclus şi lacul T. în cuprinsul anexei 12, poziţia 63932, ca imobil aflat în domeniul public al statului, dat în administrarea A.N.A.R.
De asemenea, a depus întâmpinare și intimata-reclamantă, solicitând respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.
Aceasta a susţinut că instanţa de apel a procedat la o atentă analiză a situaţiei de fapt, a probelor administrate pe parcursul cercetării judecătoreşti şi a aplicat în mod corect textele legale cu incidenţă în cauza dedusă spre soluţionare; toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei au fost puse în discuţia contradictorie a părților. Împrejurarea că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probei cu expertiză de specialitate şi nici nu a pus-o în discuţia părților, nu are nicio relevanţă din moment ce prin sentinţa civilă nr.1168/2014 s-a constatat nelegalitatea H.C.L. nr. 41/2009 şi a H.C.L. nr. 130/2009 poziţiile 1 şi 2 din anexa 25, în ceea ce priveşte trecerea celor două insule din domeniul public în cel privat; nu au fost respectate condiţiile legale prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 de trecere a celor două insule din domeniul public în cel privat.
A mai arătat această intimată că în mod corect s-a reţinut că insulele A. şi O., situate pe lacul T., sunt bunuri din domeniul public al statului aflate în administrarea instituţiei sale.
Deşi acestea sunt bunuri din domeniul public al statului, ele au fost trecute cu încălcarea prevederilor legale în domeniul Consiliului Local Năvodari prin H.C.L. nr. 41/2009 şi H.C.L. nr.130/2009.
În conformitate art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrative teritoriale se face la cererea consiliului local, numai prin hotărâre de Guvern; prin urmare, hotărârea de consiliu local prin care s-a schimbat regimul juridic al imobilului aflat în domeniul public al statului este nelegală. În speţa de faţă, nu a existat nicio hotărâre de guvern care să schimbe regimul juridic al imobilelor aflate în domeniul public de interes naţional.
În acelaşi sens, este şi art. 860 alin. (3) NCC, conform căruia trecerea unor bunuri care fac parte din domeniul public exclusiv al statului potrivit unei legi organice, în domeniul public al unei unităţi administrative teritoriale, se poate face doar ca urmare a modificării legii organice.
Aceeaşi prevedere este reluată şi de art. 573 alin. (2) NCC, care consacră accesiunea ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra insulei în favoarea proprietarului albiei lacului.
Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr.107/1996, modificată: „aparţin domeniului public al statului ...malurile şi cuvetele lacurilor”, iar conform alin. (3), „insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei apei”.
Prin urmare, insulele A. şi O., aflate pe lacul T., aparţin proprietarului albiei apei, care, conform art. 3 alin. 1 din Legea nr.107/1996, a apelor, reprezintă domeniul public al statului.
Aşadar, pârâtele nu puteau inventaria insulele A. şi O. în domeniul public sau privat al oraşului, deoarece acestea fac parte din domeniul public al statului. În plus, pârâtele nu puteau opera trecerea din domeniul public al statului în domeniul public sau privat al oraşului prin hotărâri de consiliu local, trecerea putând fi făcută numai prin hotărâre de guvern. Mai mult, pârâtele nu au putut face dovada trecerii insulelor A. şi O. în domeniul public al oraşului şi, ulterior, în domeniul privat.
Cu privire la susținerea conform căreia insulele A. şi O. s-ar afla în situaţia de excepţie prevăzută de art. 3 alin. (3) din Legea nr.107/1996 şi anume că insulele ar aparţine proprietarului fondului riveran întrucât sunt unite cu acesta, intimata reclamantă a arătat că potrivit art. 3 alin. (3) din legea apelor, terenul aparţinător unei insule care este despărţit de malurile unui bazin acvatic la nivelul mediu a apei înconjurătoare, reprezintă o insulă indiferent de evoluţia în timp a nivelului respectiv al apei. Orice formă de apă are o fluctuaţie a nivelului ei, dar acest lucru nu înseamnă că nu atinge periodic şi nivelul mediu corespunzător.
De asemenea, conform definiţiilor statuate în dicţionarele de specialitate: ostrovul reprezintă insula fluvială de formă alungită creată prin procesul de aluvionare în albia minoră, deci ostrovul apare pe ape curgătoare, nu stătătoare. Laguna reprezintă bazin acvatic separat complet/parţial de mare prin cordoane litorale sau bariere de corali care închid vechi golfuri.
În concluzie, la o apă stătătoare cum este lacul T., nivelul mediu al apei este imposibil să nu se atingă periodic, iar insula A. şi insula O. nu pot fi calificate ca ostroave sau lagune.
Aceste insulele sunt formate, așa cum s-a reţinut în mod corect şi de către instanţa de fond, pe lacul T., având toate vecinătăţile acestui lac, conform planului de amplasament.
De asemenea, este nefondată afirmaţia recurenților-pârâți cu privire la faptul că a fost înscris dreptul de proprietate în cartea funciară a celor două insule în favoarea oraşului Năvodari, fapt ce nu poate conduce la modificarea regimului juridic al celor două insule.
Pe cale de consecinţă, insulele A. şi O. aflate pe lacul T. aparţin proprietarului albiei apei, conform art. 3 alin. (1) din legea apelor, și se află în domeniul public al statului și în administrarea intimatei-reclamante.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Sub un prim aspect, recurenţii-pârâţi au susținut că sunt incidente dispozițiile art. 312 alin.(5) C.proc.civ, care impun casarea cu trimitere spre rejudecare, atunci când instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului.
Din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că în discuție este prima teză a acestui articol, respectiv necercetarea fondului de către instanța de apel.
Din formularea explicită a textului legal menționat Înalta Curte reține că se poate dispune casarea cu trimitere spre rejudecare, atunci când instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Așa cum se apreciază în mod constant în jurisprudență și în literatura de specialitate, omisiunea de a statua asupra fondului presupune fie soluționarea cauzei în temeiul unei excepții procesuale, fie rezolvarea cauzei pe un alt temei juridic decât cel invocate de reclamant, omisiunea încuviințării și administrării de probe esențiale de către prima instanță sau de instanța de apel, omisiunea cercetării tuturor capetelor de cerere ori a criticilor formulate în apel, neexaminarea apărărilor formulate, etc.
Față de aceste considerente și de criticile formulate, se reține că necercetarea de către instanța de apel a fondului cauzei poate fi analizată în speță, din perspectiva modului în care aceasta a examinat criticile formulate în apel, respectiv a probatoriului solicitat în apel.
Din examinarea cererii de apel se constată că apelanții-pârâți au susținut că tribunalul nu s-a pronunțat asupra cererii de administrare a probei cu expertiză, pe care au formulat-o în mod procedural, și nici nu a pus-o în discuția părților. Totodată au solicitat, în faza procesuală a apelului, administrarea probelor cu înscrisuri, martori și expertiză.
Prin decizia ce face obiectul controlului judiciar, instanța de apel a reținut că: “Împrejurarea că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra probei cu expertiză de specialitate şi nici nu a pus-o în discuţia părţilor, nu are nicio relevanţă, din moment ce prin sentinţa civilă nr.1168/C din 11 aprilie 2014 s-a constatat nelegalitatea H.C.L. nr. 41/2009 şi a H.C.L. nr. 130/2009 poziţiile 1 şi 2 din anexa nr. 25, în ceea ce priveşte trecerea acelor două insule din domeniul public în cel privat; nu au fost respectate condiţiilor legale prevăzute de art. 9 al. 1 din Legea nr.213/1998 de trecere a celor două insule din domeniul public în cel privat.”
Prin urmare, instanța de apel, chiar dacă a reținut în mod greșit că tribunalul nu a pus în discuția părților cererea de administrare de probe și nu s-a pronunțat cu privire la aceasta, a analizat critica și a expus argumentele pentru care a apreciat că probele solicitate nu erau necesare; de altfel, pentru aceste motive nici în apel nu s-a încuviințat administrarea lor.
Înalta Curte constată că cererea de administrare a probelor formulată de pârâți, aflată în dosarul Tribunalului Constanța, a fost luată în discuție de această instanță în ședința publică de la 13 octombrie 2014, însă, constatându-se că la dosar nu au fost depuse extrasele de carte funciară cu privire la insulele A. și O., aflate în litigiu, a fost prorogată pronunțarea asupra pertinenței, utilității și concludenței lor pentru data de 10.11.2014.
Conform mențiunilor cuprinse în încheierea de ședință de la data de 10 noiembrie de 2014, părțile au lipsit la acest termen de judecată.
Cum procedura de citare a fost legal îndeplinită, iar prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat judecarea și în lipsă, în mod procedural tribunalul s-a pronunțat în sensul respingerii cererii de administrare a probelor solicitate de pârâții Consiliul Local Năvodari și Orașul Năvodari, reprezentat prin primar, apreciind că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, “nu sunt întemeiate”.
Or, respectarea principiului contradictorialității nu era condiționată, în speță, de prezența părților, ci de legala îndeplinire a procedurii de citare. Cu alte cuvinte, dacă părțile legal citate au ales să nu se prezinte la termenul de judecată la care a fost prorogată încuviințarea probelor, instanța de judecată a procedat în mod legal la examinarea cererii în lipsa acestora.
Pe de altă parte, faptul că instanța de apel nu a observat aceste aspecte dar a apreciat că și în lipsa pronunțării asupra probelor de către tribunal sentința este legală și temeinică, față de înscrisurile existente la dosar, exclude incidența dispozițiilor art. 312 alin.(5) C.proc.civ., deoarece practic a cercetat critica în discuție.
Sub aspectul probelor solicitate în faza procesuală a apelului Înalta Curte reține că, deși în încheierea de ședință de la data de 18.05.2015 Curtea de Apel Constanța nu a expus considerentele pentru care a respins cererea de administrare a probelor cu înscrisuri (indicate generic) martori și expertiză, din conținutul deciziei atacate cu recurs rezultă că instanța de apel a apreciat că, față de statuările cuprinse în sentința nr.1168/CA/2014, pronunțată de Tribunalul Constanța, devenită irevocabilă, probele cu martori și expertiză judiciară nu se impuneau a fi administrate în cauză.
În consecință, Înalta Curte apreciază că aceste deficiențe care se rețin în sarcina instanței de apel nu sunt de natură a afecta legalitatea deciziei recurate și nici nu atrag incidența dispozițiilor art. 312 alin.(5) C.proc.civ.
Cu referire la criticile prin care s-a susținut că în speță instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 129 alin.(5) și 261 C.proc.civ., respectiv că a încălcat dispozițiile art. 6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu a încuviințat cererea de administrare a probelor cu martori și expertiză pentru a dovedi că pe parcursul anilor, zona cuprinsă între terenul neinundat de ape și zona de teren intitulată insula A., respectiv insula O., este în mare parte neacoperită de ape, respectiv pentru identificarea acestui teren și pentru a se determina dacă el se află în legătură cu terenul cu mal la nivelul mediu al apei, Înalta Curte reține că nu pot fi primite.
Astfel, se constată că la judecata în fond a fost invocată excepția de nelegalitate a celor hotărâri de consiliu local, excepție care a fost soluționată în sensul admiterii, prin hotărâre judecătorească distinctă, devenită irevocabilă.
În dosarul constituit distinct pe rolul instanței de contencios administrativ și fiscal, părțile au fost citate și au propus administrarea de probe. Pârâții au solicitat administrarea de probe, inclusiv expertiză pentru a dovedi chiar teza probatorie menționată și în motivele din recursul pendinte.
Prin decizia nr. 834/CA din 23.07.2014, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, respingând recursul declarat de recurenții-pârâți Oraşul Năvodari şi Consiliul Local Năvodari împotriva sentinței civile nr. 1168/CA/2014, pronunțată de Tribunalul Constanța a statuat că administrarea probei cu expertiză având teza probatorie menționată nu este utilă în cauză, și aceasta deoarece pe baza actelor aflate la dosar, în mod corect prima instanță a reținut că cele două insule fac parte din domeniul public al statului dată fiind localizarea lor în interiorul unui lac ce aparține domeniului public al statului.
Pe de altă parte, nu interesează dacă în anumite momente temporale, legate de impredictibilitatea fenomenelor meteorologice, aceste insule sunt accesibile prin legătura cu țărmul.
Or, dezlegările date de instanța de contencios administrativ, în mod irevocabil, nu pot fi ignorate de instanța care soluționează cererea de revendicare imobiliară, față de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care împiedică reluarea judecății asupra unor aspecte ce au făcut deja obiectul unui proces care respectă exigențele art. 6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Sub aspectul respectării dispozițiilor art. 261 alin.(5) C.proc.civ., Înalta Curte apreciază că față de statuările cuprinse în sentința civilă nr.1168/CA/2014, pronunțată de Tribunalul Constanța și respectiv în decizia nr. 834/CA/2014 a Curții de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care au tranșat regimul juridic al terenurilor în litigiu, decizia instanței instanța de apel cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.
Se impune totuși a se menționa că întrucât soluția dată cererii de revendicare imobiliară este fundamentată în mod covârșitor pe dezlegările date în procesul în care a fost soluționată excepția de nelegalitate a celor două hotărâri de consiliu local, urmează a fi înlăturate considerentele din decizia instanței de apel privitoare la aspectele de fapt pe care această instanță nu le-a stabilit în mod nemijlocit prin administrarea de probe, ci le-a utilizat în raționamentul juridic în temeiul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr.1168/CA/2014, pronunțată de Tribunalul Constanța, devenită irevocabilă prin decizia nr. 834/CA/2014 a Curții de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte reține că este, de asemenea, nefondat.
Astfel, se constată că ele repun în discuție aspecte care au fost, de asemenea, dezbătute la judecata excepției de nelegalitate, dar nu au fost găsite fondate.
În acest sens, în decizia nr. 834/CA/2014 a Curții de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, se menționează că neînscrierea în cartea funciară a celor două insule în favoarea Statului Român nu determină modificarea regimului juridic aplicabil bunurilor în discuție. Pe cale de consecință nu se poate reține greșita aplicare a art. 46 din Legea nr. 7/1996.
În ceea ce privește dispozițiile art. 3 alin.(1) și (3) din Legea nr. 107/1996, modificată, pentru considerentele care au fost deja expuse, nu se impune o nouă analiză, fiind stabilit prin hotărâre irevocabilă, opozabilă recurenților pârâți, că suprafețele de teren în litigiu aparțin domeniului public al statului, în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (1) din actul normativ sus-menționat.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.(1) C.proc.civ., recursul a fost respins, ca nefondat.