Decizia nr. 972/2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei;
1. Cererea de chemare în judecată;
Prin acţiunea înregistrată la 23 aprilie 2012, reclamanta A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta B., să se dispună:
- anularea în parte a Deciziei nr. S/43 din 30 ianuarie 2012 în ceea ce priveşte măsurile nr. 4, nr. 5, nr. 7, nr. 8, nr. 14, nr. 19, nr. 20, nr. 21 şi nr. 22;
- anularea Încheierii nr. S/60 din 4 aprilie 2012 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor;
- suspendarea executării Deciziei nr. S/43 din 30 ianuarie 2012 până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare.
2. Hotărârea instanţei de fond;
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 6717 din 26 noiembrie 2012, prin care a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. şi a dispus:
- anularea Încheierii nr. S/60 din 4 aprilie 2012 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor;
- anularea în parte a Deciziei nr. S/43 din 30 ianuarie 2012, în sensul:
a) anulării în parte a măsurii nr. 4 referitoare la extinderea verificărilor asupra tuturor licenţelor/permiselor de exploatare derulate în perioada 2008 - 2010;
b)anulării în parte a măsurii nr. 5 referitoare la întreprinderea de demersuri pentru încheierea de acte adiţionale pentru licenţele pentru care activitatea minieră nu mai era în desfăşurare în perioada 14 iulie - 14 octombrie 2009;
c)anulării măsurii nr. 20 referitoare la dispunerea de măsuri pentru analiza tuturor licenţelor de exploatare derulate în perioada 2006 - 2010, în vederea stabilirii licenţelor miniere la care s-a renunţat (inclusiv a licenţelor din 1 iulie 1999, din 26 aprilie 2003, din 1 septembrie 2006, din 13 octombrie 2006, din 20 octombrie 2006, din 26 iunie 2007, din 30 septembrie 2008), în condiţiile în care titularii acestora nu au executat, până la data notificării renunţării, lucrările de exploatare scadente prevăzute în programele de lucrări,stabilirea cauzelor (imputabile/neimputabile titularului) care au condus la neexecutarea acestora, stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a nerecuperării contravalorii lucrărilor neexecutate din motive imputabile titularului, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condiţiile legii şi virarea sumelor recuperate la bugetul de stat;
- respingerea în rest a acţiunii ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente expuse cu privire la fiecare măsură contestată din actele administrative deduse judecăţii.
Măsura nr. 4 din decizie, corespunzătoare abaterii consemnate la pct. 3.1 lit. a) din decizie vizează dispunerea de măsuri pentru extinderea verificărilor asupra tuturor licenţelor/permiselor de exploatare derulate în perioada 2006 - 2010, în vederea identificării titularilor care nu au calculat redevenţa minieră prin aplicarea cotei prevăzute de legislaţia în vigoare (10% din valoarea producţiei miniere), stabilirea diferenţelor de redevenţă minieră datorată bugetului de stat, la care se adaugă, conform art. 47 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003, majorări şi penalităţi de întârziere, calculate în conformitate cu O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi sesizarea Ministerului Finanţelor Publice, în vederea recuperării sumelor datorate bugetului de stat.
Reclamanta a criticat această măsură cu motivarea că noua redevenţă de 10% instituită prin O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003 şi a Legii petrolului nr. 238/2004, act normativ în vigoare de la data de 8 octombrie 2007, nu putea fi stabilită de A. în mod legal decât pentru permisele de exploatare eliberate la o dată ulterioară intrării în vigoare a acestui act normativ, deci nu şi pentru cele 10 permise de exploatare prezentate în Anexa nr. 33 la Procesul verbal de constatare în temeiul principiului constituţional al neretroactivităţii legii.
Reclamanta a mai arătat că extinderea verificărilor pentru toate permisele de exploatare emise în perioada 2006 - 2010 este nefondată în condiţiile în care permisele au o durată limitată în timp (un an, fără posibilitate de prelungire) şi la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 101/2007 erau în derulare exclusiv cele 10 permise de exploatare.
Instanţa de fond a respins apărările reclamantei, reţinând în raport cu dispoziţiile pct. 9 din Permisele de exploatare eliberate de A., art. 119 alin. (2) şi art. 45 din Legea nr. 85/2003, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 101/2007, că majorarea cotei procentuale utilizată la calculul redevenţei miniere de la 6% la 10%, odată cu apariţia O.U.G. nr. 101/2007, trebuie aplicată tuturor permiselor de exploatare aflate în derulare la data modificării art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003.
Susţinerea reclamantei privind nerespectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii noi a fost respinsă cu motivarea că, pe de o parte, plata redevenţei miniere se realizează în condiţiile art. 45, etapizat, pe durata valabilităţii permisului de exploatare (art. 28 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 85/2003), iar pe de altă parte, eventuala neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 101/2007 nu a fost constatată de instanţa de contencios constituţional în condiţiile legii.
Instanţa de fond a constatat nelegalitatea măsurii dispusă de organul de control pentru remedierea situaţiei constatate, respectiv de extindere a verificărilor asupra licenţelor /premiselor de exploatare derulate în perioada 2008 - 2010, când în ipoteză este vorba de permise eliberate ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 101/2007 şi pentru care necesitatea aplicării noii redevenţe este evidentă şi întemeiată inclusiv pe principiul tempus regit actum.
Măsura nr. 5 din decizie, corespunzătoare abaterii consemnate la pct. 3.4 din decizie, vizează obligaţia A. de a dispune măsuri şi de a urmări intrarea în legalitate privind încheierea de acte adiţionale la toate licenţele miniere, în vederea actualizării redevenţei miniere în condiţiile legii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 262/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003 şi a Legii petrolului nr. 238/2004, art. 2, art. 3 şi Legii minelor nr. 85/2003, actualizată, cu modificările şi completările ulterioare.
Reclamanta a criticat această măsură, cu motivarea că pentru 47 licenţe de concesiune titularii au comunicat refuzul lor de a încheia acte adiţionale, iar pentru 17 licenţe de concesiune, nici nu au fost notificaţi titularii întrucât în aceste cazuri activitatea minieră nu mai era în desfăşurare şi deci neîncheierea de acte adiţionale de majorare a redevenţei nu era susceptibilă de a produce un prejudiciu.
Instanţa de fond a respins apărările reclamantei, cu motivarea că, faţă de dispoziţiile art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 262/2009, în cazul celor 47 de licenţe pentru care s-a refuzat încheierea de acte adiţionale de stabilire a redevenţelor, astfel cum sunt reglementate prin O.U.G. nr. 107/2007, încheierea actelor adiţionale de stabilire a redevenţelor nu este condiţionată de acordul de voinţă al A. şi al titularului de licenţă, nefiind deci recunoscut un drept de apreciere, ci o obligaţie, atât pentru A., cât şi pentru titularii de licenţă.
Măsura nr. 5 a fost însă considerată ca nelegală în privinţa obligaţiei reclamantei de a întreprinde demersuri pentru încheierea de acte adiţionale pentru licenţele pentru care activitatea minieră nu mai era în desfăşurare în perioada 14 iulie - 14 octombrie 2009, respectiv pentru licenţa din 1990, perimetrul de exploatare Tăuţii de Sus, titular de licenţă SC C. SA şi licenţa din 1999, perimetrul de exploatare Gelmar, titular de licenţă D. Orăştie.
Măsura nr. 14 din decizie, corespunzătoare abaterii consemnate la pct. 12 din decizie, vizează dispunerea de măsuri pentru analiza tuturor licenţelor miniere derulate în perioada 2006 - 2010, în vederea stabilirii sumelor alocate pentru transferul de tehnologie şi pregătirea profesională, a celor recuperate, precum şi a celor neevidenţiate în contabilitate, stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a nerecuperării în cadrul termenului legal de prescripţie a sumelor alocate în acest scop prin licenţele miniere, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condiţiile legii şi virarea la stat a sumelor datorate, începând cu data de 12 noiembrie 2009, potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 329/2009.
Aceste măsuri au fost dispuse întrucât s-a considerat că A. nu a înregistrat în evidenţa contabilă şi nu a urmărit recuperarea veniturilor în sumă de 555.842 euro şi 399.500 dolari SUA reprezentând fondul aferent transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale stabilite în licenţele miniere în perioada 2006 - 2010 şi au fost contestate de către reclamantă, în principal, pentru următoarele argumente:
- respectivele valori financiare prevăzute în licenţele de concesiune/acordurile petroliere nu sunt venituri cuvenite/realizate de A. şi nici venituri ale bugetului de stat, ci doar cuantumuri maxime în limitele cărora titularii de licenţe şi acorduri au obligaţia de a suporta cheltuieli de pregătire profesională şi transfer de tehnologie;
- sumele care trebuie destinate de titularii acordurilor petroliere şi miniere transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale aparţin agenţilor economici titulari de licenţe sau acorduri petroliere şi se utilizează direct de către aceştia, la solicitarea A., pentru acţiunile limitativ calificate de lege drept transfer de tehnologie şi perfecţionare profesională;
- bunurile materiale primite prin transfer de tehnologie au fost înregistrate în contabilitate pe baza documentelor justificative, dar A. nu deţine sume aferente transferului de tehnologie şi nu a efectuat operaţiuni economice, încasări şi plăţi care să facă obiectul obligaţiei de înregistrare în contabilitate;
- pentru aplicarea prevederilor art. 39 lit. q) din Legea minelor nr. 85/2003, s-au efectuat demersuri pentru deschiderea unui cont la Trezorerie, dar nu s-a primit aprobarea Ministerului Finanţelor Publice în acest sens;
- nici dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 329/2009 nu pot reprezenta temei pentru susţinerile Curţii de Conturi, deoarece acestea se referă la veniturile obţinute de autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii, care sunt reorganizate ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat, iar A. nu este o asemenea instituţie publică;
-recuperarea sumelor alocate pentru transferul de tehnologie şi pregătirea profesională nu este posibilă, întrucât A. nu are la îndemână niciun mijloc legal pentru a acţiona titularii de licenţă pentru plata unor asemenea sume.
Instanţa de fond a respins apărările reclamantei, reţinând caracterul legal al măsurii dispuse de Curte de Conturi.
Astfel, s-a avut în vedere că nu este vorba de proprietatea sau destinaţia veniturilor reprezentând fond aferent transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale, ci despre atribuţiile conferite reclamantei prin dispoziţiile art. 2 lit. g) din H.G. nr. 1419/2009, care prevăd că, A. controlează respectarea de către titulari a prevederilor acordurilor petroliere şi ale licenţelor sau premiselor, precum şi ale normelor, regulamentelor şi instrucţiunilor tehnice din domeniu şi dispune măsuri pentru impunerea acestora.
În ceea ce priveşte împrejurarea că reclamanta nu a înregistrat în contabilitate şi nu a urmărit recuperarea veniturilor reprezentând fondul aferent transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale stabilit în licenţele miniere derulate în perioada 2006 - 2010, judecătorul fondului a avut în vedere dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. q) din Legea nr. 85/2003, conform cărora, titularul licenţei/permisului are obligaţia să suporte cheltuielile aferente transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale, prevăzute în licenţă şi sumele respective vor fi virate într-un cont separat al autorităţii competente, deschis în acest scop şi vor fi evidenţiate ca atare.
S-a constatat de asemenea că reclamanta nu a întreprins toate demersurile necesare pentru deschiderea unui cont distinct la Trezoreria Statului (fiindu-i imputabilă în primul rând neiniţierea unui proiect de hotărâre a Guvernului pentru aprobarea înfiinţării pe lângă această instituţie a unor activităţi financiare finanţate integral din venituri proprii) şi nu a deschis un cont în vederea gestionării sumelor aferente transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale stabilite în licenţele miniere.
A fost respinsă ca neîntemeiată şi susţinerea reclamantei referitoare la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 329/2009, întrucât acestea prevăd că, începând cu data intrării în vigoare a legii respective, veniturile obţinute de autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii, care sunt reorganizate ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat, potrivit anexelor nr. 1 şi 2, se fac venit la bugetul de stat, iar A. este o instituţie supusă reorganizării, conform Anexei nr. 1, pct. 4.
Măsura nr. 20 din decizie, corespunzătoare abaterii consemnate la pct. 6, vizează dispunerea de măsuri pentru analiza tuturor licenţelor de exploatare derulate în perioada 2006 - 2010, în vederea stabilirii licenţelor miniere la care s-a renunţat (inclusiv a licenţelor din 01 iulie 1999, din 26 aprilie 2003, din 01 septembrie 2006, din 13 octombrie 2006, din 20 octombrie 2006, din 26 iunie 2007, din 30 septembrie 2008), în condiţiile în care titularii acestora nu au executat, până la data notificării renunţării, lucrările de exploatare scadente prevăzute în programele de lucrări, stabilirea cauzelor (imputabile/neimputabile titularului) care au condus la neexecutarea acestora, stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a nerecuperării contravalorii lucrărilor neexecutate din motive imputabile titularului, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condiţiile legii şi virarea sumelor recuperate la bugetul de stat.
Instanţa de fond a constatat nelegalitatea măsurii, considerând că sunt întemeiate susţinerile reclamantei, în sensul că, în cazul celor 7 licenţe în discuţie, A. nu era îndreptăţită să solicite titularilor de licenţă plata sumelor reprezentând contravaloarea lucrărilor de exploatare scadente şi neexecutate la data notificării renunţării la licenţă, fie întrucât respectivele lucrări nu au fost executate din motive neimputabile titularului, fie întrucât la data notificării nu existau lucrări scadente, deoarece dreptul titularului de a executa lucrări miniere nu se născuse.
În opinia judecătorului fondului, împrejurările reţinute de Curtea de Conturi sunt neimputabile titularilor celor 7 licenţe, astfel că aceşti pot renunţa la licenţă/permis fără a pune la dispoziţia A. suma reprezentând contravaloarea lucrărilor prevăzute în programul de lucrări de prospecţiune/explorare prevăzut prin permisul de prospecţiune/licenţă de explorare, scadente la data notificării renunţării.
De asemenea, s-a apreciat că nici nu trebuie să existe în aceste acte prevederi referitoare la situaţiile în care nu se găsesc resurse exploatabile, acestea fiind împrejurări în care scopul pentru care a fost obţinută licenţa nu se poate realiza din motive obiective şi neimputabile părţilor şi cu siguranţă nu se poate cere titularului licenţei să efectueze lucrări, deşi este evident că nu se va realiza scopul pentru care a obţinut respectiva licenţă.
Măsura nr. 7 din decizie, corespunzătoare abaterii consemnate la pct. 7 din decizie, vizează dispunerea de măsuri pentru analiza ordinelor emise (în vederea stabilirii preţului de referinţă al gazelor naturale extrase în România) în perioada 2006 - 2010, coroborat cu prevederile art. 54 din Legea petrolului nr. 238/2004, stabilirea legalităţii suspendării dispusă prin aceste ordine, respectiv dacă suspendarea a fost instituită conform prevederilor art. 66 din Legea nr. 24/2000 şi dispunerea de măsuri în condiţiile legii.
Instanţa de fond a constatat legalitatea acestei măsuri, respingând toate argumentele care au fost invocate de către reclamantă.
Susţinerea reclamantei privind necompetenţa Curţii de Conturi de a cenzura legalitatea ordinelor emise de A. şi/sau de H. a fost respinsă cu motivarea că nu a fost exercitată o asemenea competenţă, reţinându-se doar în considerentele deciziei că actele respective nu respectă anumite norme din acte cu forţă superioară şi dispunându-se, în limitele competenţelor legale, ca reclamanta să ia măsuri în condiţiile legii.
Astfel s-a reţinut că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 54 lit. e) şi j) din Legea petrolului nr. 238/2004, deoarece nu a efectuat studii şi nu a elaborat o metodologie diferită de stabilire a preţului petrolului, ceea ce a avut drept consecinţă diminuarea redevenţei cuvenită bugetului de stat (diferenţa de redevenţă petrolieră calculată fiind în sumă de 2.407.470.702 lei).
Măsura nr. 8 din decizie, corespunzătoare abaterilor consemnate la pct. 8.1 lit. a) şi b) din Decizie, vizează dispunerea de măsuri pentru verificarea operaţiunilor petroliere efectuate (inclusiv în perimetrele Pipirig, Coşoaia, precum şi în cele 16 perimetre menţionate la pct. II 1.2.2, pag. 50 din procesul verbal de constatare din 28 decembrie 2011) în perioada 2006 - 2010, în vederea constatării efectuării de operaţiuni petroliere de către agenţi economici care deţineau un acord petrolier în vigoare şi a sesizării organelor de stat competente, în conformitate cu prevederile art. 54 lit. l) şi art. 57 din Legea petrolului nr. 238/2004.
Referitor la pct. 8.1. lit. a) s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 238/2004, acordul petrolier se încheie în formă scrisă şi intră în vigoare după aprobarea lui de către Guvern, astfel că, existenţa în vigoare a actului de aprobare a acordului petrolier constituie o condiţie esenţială pentru ca acordul să existe şi să-şi producă efectele pe toată durata pentru care a fost încheiat, fiind vorba de acte dependente, cu excepţia situaţiei în care o dispoziţie legală ar statua în sens contrar, ca actul dependent să continue să existe şi să-şi producă efectele, deşi nu mai există, a fost abrogat, actul principal.
Aşa fiind, reţinând că acordul petrolier pentru perimetrele Pipirig şi Coşoaia a încetat la data abrogării H.G. nr. 223/1999 de aprobare a respectivului acord, dar şi că nu au fost încheiate acorduri individuale de concesiune de către SC E. SRL (actuala SC F. SRL) şi de către SC G. SA Videle cu A., instanţa de fond a constatat că sunt corecte concluziile Curţii de Conturi în sensul că, în perioada 2006 - 2010, au fost efectuate operaţiuni petroliere fără a exista acorduri individuale de concesiune încheiate cu A., în condiţiile în care H.G. nr. 223/1999 a fost abrogată încă din anul 2004.
Referitor la pct. 8.1 lit. b), instanţa de fond a constatat de asemenea că sunt corecte concluziile Curţii de Conturi că nu au fost încheiate acte adiţionale la acordurile petroliere încheiate de A. cu SN H. SA, acte care ar fi trebuit aprobate de Guvernul României, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 lit. g) din H.G. nr. 2075/2004 şi art. 39 din Legea petrolului nr. 238/2004, prin care să fie prelungită durata, fapt ce a condus, după data expirării acestora, la efectuarea de operaţiuni petroliere, fără a avea la bază un acord petrolier în vigoare, de către SN H. SA, care a extras gaze naturale din 16 perimetre, raportând pentru calculul redevenţei petroliere o cantitate totală de 249.590.691 mc.
Apărarea reclamantei că nu ar fi intervenit expirarea termenului pentru care au fost încheiate acordurile, întrucât durata maximă legală ar fi de 30 de ani a fost respinsă, cu motivarea că acordurile în discuţie nu au fost încheiate pe o perioadă de 30 de ani, aceasta fiind durata maximă ce nu poate fi depăşită, conform Legii petrolului nr. 238/2004.
A fost respinsă şi apărarea reclamantei că actele intitulate „protocoale” încheiate între A. şi titularul Romgaz au tocmai valoarea unor asemenea acte adiţionale la acordurile petroliere, reţinându-se că, pentru a-şi produce efectele, un acord presupune atât acordul de voinţă al părţilor, actul scris întocmit de acestea de comun acord, dar şi aprobarea respectivului act prin hotărâre de Guvern, cerinţe care trebuie să fie îndeplinite, pentru identitate de raţiune şi în cazul unui act care modifică un element esenţial al acordului iniţial, respectiv termenul pentru care a fost încheiat.
Măsura nr. 21 din decizie, corespunzătoare abaterilor consemnate la pct. 13.1 din decizie, vizează dispunerea de măsuri pentru analiza modului de realizare a programelor minimale de lucrări stabilite prin acordurile petroliere derulate în perioada 2006 - 2010 (inclusiv prin acordurile petroliere încheiate pentru perimetrele: Focşani, 3 Banat Est, Satu - Mare, 4 Arşiţa, Berteşti, Filiu, Pancota, Gostile, Făureşti) în vederea identificării lucrărilor nerealizate la termen, a cauzelor nerealizării, stabilirea în timp a prejudiciului produs ca urmare a nerecuperării contravalorii lucrărilor nerealizate la termenele stabilite, în conformitate cu prevederile art. 4.3.6 din Acordurile petroliere, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condiţiile legii şi virarea la bugetul de stat a sumelor recuperate şi/sau, după caz, sancţionarea titularului şi/sau rezilierea Acordului petrolier.
Instanţa de fond a constatat legalitatea acestei măsuri, reţinând că sunt corecte concluziile Curţii de Conturi privind încălcarea de către reclamantă a obligaţiilor care îi revin potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (1) lit. h), art. 54 lit. h) şi art. 56 lit. b) din Legea petrolului nr. 238/2004.
Încălcarea dispoziţiilor art. 42 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 238/2004 a fost reţinută cu motivarea că, deşi titularul nu şi-a îndeplinit integral sau parţial programul minim de exploatare corespunzător fazei respective, la expirarea unei faze a perioadei de exploatare, inclusiv a extinderii acesteia, nu a plătit imediat Agenţiei, la cererea acesteia, contravaloarea lucrărilor neefectuate la data expirării unei faze, contrar prevederilor pct. 4.3.6 din Acordul petrolier aprobat prin H.G. nr. 83/2002 pentru perimetrul Focşani, din Acordul de concesiune aprobat prin H.G. nr. 1335/2004 pentru perimetrul Satu - Mare şi din Acordul de concesiune pentru explorare, dezvoltare în perimetrul 3 Banat Est.
Încălcarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 54 lit. h) din Legea petrolului nr. 238/2004 a fost constatată faţă de neurmărirea realizării lucrărilor prevăzute în programele minimale de lucrări, stabilite prin acordurile petroliere, neexercitarea dreptului de a solicita contravaloarea lucrărilor petroliere neexecutate în termen şi neexercitarea atribuţiei de reziliere.
Judecătorul fondului a apreciat ca fiind dovedite toate cele trei cazuri în care, deşi A. a constatat nerealizarea programului minim de lucrări, aceasta nu a acţionat în condiţiile legii.
Astfel, în cazul acordului de concesiune, de dezvoltare şi exploatare petrolieră în perimetrul 4 Arşiţa nerealizarea programului minim de lucrări a fost constatată prin nota de constatare din 10 august 2010; în cazul acordului de concesiune al perimetrului de exploatare petrolieră Făureşti, nerealizarea lucrărilor prevăzute în programul obligatoriu a fost constatată prin actul de control din 01 octombrie 2010 întocmit de C.I.T. Craiova; în cazul acordului de concesiune pentru explorare, dezvoltare şi exploatare petrolieră pentru perimetrul Focşani, nerealizarea lucrărilor prevăzute în programul obligatoriu a fost constatată prin nota de constatare din 24 ianuarie 2011 întocmită de C.I.P. Ploieşti.
Încălcarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 56 lit. b) din Legea petrolului nr. 238/2004, a fost constatată faţă de neîndeplinirea obligaţiei de a controla respectarea de către concesionar a prevederilor din acordul petrolier, a celor din normele şi din instrucţiunile din domeniu, inclusiv a obligaţiei de a constata săvârşirea de către titularul acordului petrolier a contravenţiilor prevăzute de lege şi de a dispune măsuri.
Măsura nr. 22 din decizie, corespunzătoare abaterii consemnate la pct. 13.2 din decizie, vizează dispunerea de măsuri pentru analiza tuturor acordurilor petroliere reziliate, în vederea identificării acordurilor reziliate în condiţiile nerealizării lucrărilor stabilite în programul minimal obligatoriu şi a neutilizării integrale a sumelor aferente transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale, stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a nerecuperării contravalorii lucrărilor nerealizate din motive imputabile titularului, precum şi a neutilizării sumelor aferente transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale, stabilite prin acordurile petroliere, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condiţiile legii şi virarea la bugetul de stat a sumelor recuperate.
Instanţa de fond a constatat şi legalitatea acestei măsuri, reţinând că, în cazul rezilierii concesiunii de către autoritatea competentă datorită neîndeplinirii culpabile a unor obligaţii de către titularul acordului petrolier, reclamanta trebuia să solicite contravaloarea lucrărilor scadente şi neexecutate, precum şi sumele reprezentând contravaloarea transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale.
Judecătorul fondului a apreciat că nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei în sensul că, încetarea acordurilor petroliere ar fi survenit în condiţii care nu erau neapărat imputabile titularului acordului, cu motivarea că, până la data rezilierii, reclamanta avea obligaţia să controleze respectarea de către titular a prevederilor acordului petrolier din domeniu, dispunând măsuri pentru respectarea acestora.
3. Calea de atac exercitată;
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta B.
3.1. Recursul declarat de reclamanta A. s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 5, 7 şi 9, art. 312 şi art. 314 C. proc. civ., solicitându-se în principal casarea hotărârii recurate şi în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul admiterii acţiunii şi anulării actelor contestate în privinţa măsurilor din domeniul minier - măsurile 4,5 şi 19 şi măsurilor din domeniul petrolie - măsurile 14, 7, 8 şi 22.
3.1.1. Instanţa de fond a admis greşit numai în parte cererea de anulare a măsurii nr. 4, fără a efectua o cercetare completă a cauzei, pentru a observa că erau în discuţie permisele de exploatare, care au un regim juridic diferit de cel al licenţelor de exploatare, încălcând totodată principiul de drept tempus regit actum.
Recurenta a susţinut că au fost greşit menţinute măsurile dispuse de Curtea de Conturi cu privire la neurmărirea virării la bugetul de stat a redevenţei miniere pentru activitatea de exploatare în cota majorată de la 6% la 10% prin O.U.G. nr. 101/2007 pentru 10 permise de exploatare eliberate anterior datei la care a intrat în vigoare acest act normativ.
Soluţia instanţei de fond a fost criticată pentru încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile şi a principiului de drept tempus regit actum, arătându-se că intenţia legiuitorului a fost aceea de a exclude permisele de exploatare de la renegocierea potrivit dispoziţiilor modificatoare ale O.U.G. nr. 101/2007, lăsând regimul juridic al acestora sub puterea legii sub care au fost încheiate.
S-a susţinut şi că instanţa de fond nu a procedat la verificarea pe deplin a situaţiei de fapt, constând în verificarea desfăşurării în continuare a activităţii miniere pentru titularii de permise în derulare la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 101/2007 - 8 octombrie 2007 şi pentru care nu se mai poate dispune majorarea redevenţei miniere de la 6% şa 10%, aspect care impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
3.1.2. Instanţa de fond a admis în mod greşit numai în parte criticile formulate cu privire la măsura nr. 5, menţinând obligaţiile dispuse pentru încheierea de acte adiţionale pentru cele 47 de licenţe de concesiune pentru care titularii au refuzat încheierea de acte adiţionale.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere evoluţia legislativă a reglementărilor privind licenţele de concesiune, conţinutul acestora şi obligaţia de a încheia acte adiţionale pentru majorarea redevenţei miniere, ignorând dispoziţiile clare ale art. 60 din Legea minelor, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2002, care consacră expres principiul supravieţuirii legii vechi, sub imperiul căreia licenţele de exploatare au fost încheiate.
Astfel, s-a arătat că dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 262/2009 care stabilesc obligaţia de a se încheia acte adiţionale pentru „permise, licenţe şi acorduri petroliere, după caz”, trebuie interpretate în acord cu voinţa deja exprimată în art. 60 din Legea minelor şi singura interpretare legală, care să asigure constituţionalitatea Legii nr. 262/2009, este aceea că se încheie acte adiţionale pentru permisele, licenţele şi acordurile petroliere încheiate la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 262/2009, dar care nu au intrat în vigoare prin aprobare prin hotărâre de guvern.
Recurenta a învederat că, analiza ultraactivităţii legii vechi este esenţială pentru determinarea voinţei legiuitorului şi aplicării corecte a legii, întrucât dispoziţiile art. 60 au fost reintroduse chiar prin Legea nr. 262/2009 care stabileşte şi obligaţia de renegociere şi de încheiere de acte adiţionale.
Aplicarea greşită a legii a fost invocată de recurentă şi faţă de trimiterile făcute de instanţa de fond la dispoziţiile privind revedenţa minieră, în condiţiile în care măsura nr. 5 se referă strict la pretinsa neîndeplinire a obligaţiei de încheiere a actelor adiţionale la licenţele de exploatare, iar obligaţia în sine de urmărire a majorării redevenţelor a format obiectul măsurii nr. 4.
3.1.3. Instanţa de fond a respins cererea de anulare a măsurii nr. 19 fără a cerceta pe deplin fondul cauzei, aspect de natură a atrage casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a analizat împreună măsura nr. 14 şi măsura nr. 19, în condiţiile în care fiecare din acestea beneficiază de reglementări diferite (măsura nr. 14 - în domeniul petrolului, iar măsura nr. 19 - în domeniul minelor), aplicând astfel greşit legea la o situaţie de fapt nelămurită.
Astfel, elementul comun celor două măsuri analizate concurent de instanţa de fond constă în critica adusă recurentei de a nu fi evidenţiat în contabilitate şi de a nu fi virat la bugetul de stat sumele alocate transferului tehnologic şi pregătirii profesionale aferente celor două domenii - petrolier şi minerit.
În opinia recurentei, instanţa de fond a ignorat probele administrate, din care rezultă ce sume s-au cheltuit de titularii de licenţe miniere sau de acorduri petroliere, modalitatea şi posibilitatea contabilă de evidenţiere în contabilitatea sa a unor sume pe care titularii aveau obligaţia de a le aloca /cheltui pentru transferul tehnologic şi pregătirea profesională.
În consecinţă, instanţa de fond s-a limitat la a verifica îndeplinirea condiţiei privind deschiderea unui cont la Trezoreria Statului la dispoziţia recurentei, fără a stabili situaţia de fapt relevantă, anume dacă titularii de licenţe miniere sau acorduri petroliere au cheltuit efectiv sumele de bani alocate şi dacă se mai putea analiza vărsarea la bugetul de stat a sumelor necheltuite, constatând legalitatea măsurilor nr. 14 şi nr. 19 pe baza aceloraşi concluzii, deşi în domeniul petrolier, legea nu prevede obligaţia de deschidere a contului la Trezoreria Statului prin care să se gestioneze sumele.
Instanţa de fond a schimbat natura juridică a sumelor alocate transferului tehnologic, din sume de cheltuit de către titularii de licenţe, cărora le revine obligaţia de a suporta aceste cheltuieli potrivit art. 39 lit. 2 din Legea minelor, în venituri ale recurentei.
În acest sens, s-a arătat că titularii de licenţe, care aveau obligaţia suportării cheltuielilor, trebuiau doar să raporteze contravaloarea cheltuielilor aferente transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale, astfel că, respectivele valori financiare prevăzute prin licenţele de concesiune/acordurile petroliere nu sunt venituri cuvenite cuvenite/realizate de către recurentă, ci doar cuantumuri maxime în limitele cărora titularii de licenţe şi acorduri au obligaţia de a suporta cheltuieli de pregătire profesională şi transfer de tehnologie, după cum rezultă din prevederile art. 2 pct. 42, art. 8 alin. (2), art. 48 şi art. 62 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002 şi art. 4 alin. (5) din H.G. nr. 1.419/2009 privind organizarea şi funcţionarea A.
În ceea ce priveşte înregistrarea în contabilitate, s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 39 lit. q) din Legea minelor, deoarece recurenta nu deţine sume aferente transferului de tehnologie şi nu a efectuat operaţiuni economice, respectiv încasări şi plăţi care să facă obiectul obligaţiei de înregistrare în contabilitate, operaţiuni efectuate exclusiv de titularii de licenţe. În atare situaţie, nici art. 7 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 nu poate reprezenta un temei valabil pentru susţinerile Curţii de Conturi.
3.1.4. Instanţa de fond a respins în mod greşit cererea de anulare a măsurii nr. 14, fără a lămuri pe deplin situaţia de fapt dedusă judecăţii prin raportare la măsura contestată şi schimbând natura juridică a sumelor constând în cheltuielile aferente transferului tehnologic, reţinând implicit că acestea constituie venituri ale recurentei, care trebuiau înregistrate în contabilitate şi virate la bugetul de stat.
Recurenta a susţinut că aspectele reţinute de prima instanţă sunt contrazise chiar de constatările Curţii de Conturi şi din care rezultă că s-a criticat faptul de a nu fi evidenţiat în contabilitate şi virat la bugetul de stat sumele alocate transferului tehnologic şi pregătirii profesionale aferente domeniului petrolier, iar nu competenţa A. de a controla respectarea de către titulari a prevederilor acordurilor petroliere şi ale licenţelor sau permiselor, precum şi ale normelor, regulamentelor şi instrucţiunilor tehnice din domeniu, conform prevederilor art. 2 lit. g) din H.G. nr. 1419/2009.
Faţă de conţinutul măsurii dispuse, s-a arătat că problemele care trebuiau a fi analizate de instanţa de judecată erau următoarele:
- dacă potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, A. este titularul sau doar beneficiarul sumelor de bani, reprezentând transfer de tehnologie şi perfecţionare profesională;
- dacă există sau nu o prevedere legală sau contractuală care impune alocarea unor sume de bani într-un anumit plafon sau este doar ipoteza unor sume maximale;
- dacă A. are obligaţia de a cheltui efectiv aceste sume, dacă diferenţa sumelor de bani necheltuite se face sau nu venit la bugetul de stat şi începând cu ce perioadă;
- dacă independent de toate acestea, există sau nu sume de bani necheltuite.
Critica recurentei, în sensul că sumele reprezentând contravaloarea transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale nu pot reprezenta venit propriu al agenţiei şi nici venit bugetar, s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. k) din Legea petrolului nr. 238/2004, conform cărora, asemenea cheltuieli sunt suportate numai de titularul acordului petrolier.
În acelaşi sens, s-a arătat că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 329/2009, citat în Încheierea nr. S60/4 aprilie 2012, nu poate reprezenta un temei valabil pentru susţinerile Curţii de Conturi, deoarece recurenta nu este o instituţie publică din categoria celor avute în vedere de această normă, iar pe de altă parte, perioada pentru care eventual se poate reţine aplicabilitatea acestui text de lege este începând cu data publicării în M. Of. (anul 2009) şi nu pe toată perioada analizată.
3.1.5. Instanţa de fond a respins în mod greşit cererea de anulare a măsurii nr. 7, respingând nejustificat criticile formulate cu privire la depăşirea atribuţiilor Curţii de Conturi, la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 privind competenţa, regimul juridic şi nulitatea actelor administrative, precum şi la interpretarea eronată a reglementărilor referitoare la stabilirea redevenţei petroliere şi a preţului de referinţă al petrolului.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a analizat fără temei legalitatea ordinelor emise de A. şi/sau de alte autorităţi publice, deşi trebuia să se limiteze să analizeze legalitatea actelor emise de Curtea de Conturi cu privire la modul de calcul al redevenţei petroliere.
Astfel, s-a învederat că, sub nicio formă, Curtea de Conturi nu poate cenzura retroactiv preţul gazelor din România aplicat industriei petrolului în calculul redevenţei petroliere, obligând recurenta să solicite retroactiv aceste sume de la titularii de acorduri petroliere, ceea ce reprezintă o imixtiune în exercitarea propriilor atribuţii, respectiv cenzurarea nepermisă a unor decizii de oportunitate.
Recurenta a învederat că stabilirea redevenţei petroliere este atribuţia sa şi împrejurarea că, a decis ca în calculul redevenţei petroliere să se raporteze la preţul gazelor comunicat de I. nu poate constitui obiectul unui control sau al unei analize de către Curtea de Conturi.
În opinia recurentei, prima instanţă nu a înţeles fondul măsurii dispuse de Curtea de Conturi, validând fără argumente sau probe administrate în mod nemijlocit, simplele susţineri din actele contestate, deşi s-a dovedit că nu s-au încălcat dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 555/2004, dat fiind că, nici nivelul procentual, nici baza de calcul şi nici modalitatea de calcul a redevenţelor din sectorul petrolier nu s-au modificat de la data aşa - zisei suspendări nelegale a Ordinului nr. 98/1998.
În privinţa realizării studiilor care fundamentează preţul de referinţă al petrolului, s-a arătat că este excesivă şi lipsită de fundament interpretarea instanţei de fond, în sensul că recurenta nu putea utiliza studiile efectuate de o altă entitate, precum I., pentru a stabili preţul de referinţă, deşi nici o dispoziţie legală nu interzice utilizarea unor studii realizate de o altă autoritate cu competenţe în domeniul energetic şi nici corelarea preţului de referinţă cu preţul reglementat de I., având în vedere că, atât studiile realizate, cât şi preţul comunicat de I. au la bază criterii obiective şi metode de calcul elaborate şi aprobate conform prevederilor legale.
În ceea ce priveşte emiterea instrucţiunilor care stau la baza preţului de referinţă, s-a considerat că este eronată concluzia instanţei de fond că recurenta nu a respectat dispoziţiile art. 92 din Normele metodologice, înlăturând nejustificat apărările acesteia în sensul că, instrucţiunile tehnice de stabilire a preţului de referinţă se regăsesc la art. 1 din cuprinsul fiecărui ordin emis în perioada controlului şi stabilesc că „preţul de referinţă pentru gazele naturale extrase în România care stă exclusiv la baza calculului valorii redevenţei petroliere la gaze naturale se stabileşte în corelare cu preţul gazelor naturale din producţia internă”.
În ceea ce priveşte pretinsa nerespectare a normelor legale de tehnică legislativă, s-a susţinut că în mod nelegal instanţa de fond a cenzurat legalitatea ordinelor emise de recurentă şi/sau alte autorităţi, reţinând şi teza greşită că orice încălcare a unor norme de tehnică legislativă poate conduce la lipsirea de efecte a unui act normativ, astfel că nu produce efecte ordinul care prevede suspendarea pe durată determinabilă (în realitate, determinată) a unui alt ordin.
3.1.6. Instanţa de fond a respins în mod greşit cererea de anulare a măsurii nr. 8, respingând nejustificat criticile formulate atât cu privire la pct. 8.1 lit. a), cât şi cu privire la pct. 8.1 lit. b).
Cu privire la măsura de la pct. 8.1. lit. a), recurenta a susţinut că:
- este vădit eronat raţionamentul instanţei de fond că abrogarea actului de aprobare a unui acord petrolier determină în mod direct abrogarea actului dependent de acesta;
- interpretarea instanţei de fond, în sensul că H.G. nr. 223/1999 care aprobă Acordul de concesiune pentru cele 225 de perimetre ar fi fost abrogată, contravine intenţiei exprese a legiuitorului, care a avut în vedere o abrogare parţială a H.G. nr. 223/1999, astfel că acest acord a continuat pentru perimetrele Pipirig şi Coşoaia, care nu au fost vizate de H.G. nr. 903/2004 şi nr. 1599/2004, iar în cazul păstrării raţionamentului instanţei, se invocă excepţia de nelegalitate a acestei hotărâri de Guvern;
- instanţa de fond a interpretat neîntemeiat că este irelevant argumentul că titularii perimetrelor Pipirig şi Coşoaia au achitat la timp redevenţe pentru activităţile derulate, ceea ce face să fie nejustificată măsura dispusă de Curtea de Conturi, nefiind nici un prejudiciu al bugetului de stat, care să fie eventual recuperat ca urmare a aplicării acestei măsuri.
Cu privire la măsura de la pct. 8.1. lit. b), recurenta a susţinut că:
- hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât deşi se reţine că durata unei faze de exploatare poate fi prelungită exclusiv prin acordul titularului cu A., concluzia opusă a instanţei de judecată este că acest act trebuia să fie aprobat de Guvern;
- instanţa de fond a confundat noţiunile de „act adiţional” la un acord petrolier, care trebuie aprobat de Guvern şi de „prelungire a fazei de exploatare” a unui acord petrolier, care necesită numai aprobarea A. şi din acest motiv, nu a avut în vedere că, acordurile petroliere supuse analizei au un anumit specific, în sensul că, sunt acorduri de dezvoltare - exploatare sau numai de exploatare pentru perimetre aflate deja în producţie la data semnării lor şi unde operaţiunile de exploatare trebuie să continue dacă sunt descoperite rezerve suplimentare şi pentru care continuarea activităţii are loc ca urmare a aprobării de către A. a extinderii fazei de exploatare, în condiţiile legii;
- instanţa de fond a menţinut în mod eronat concluziile Curţii de Conturi în sensul că durata acordurilor petroliere ar fi expirat, întrucât A. şi titularul nu au încheiat acte adiţionale de prelungire a duratei, fără a avea în vedere că modificarea acordurilor petroliere, prin extinderea fazei de exploatare, nu a depăşit data expirării, care erau încheiate pe o perioadă determinată de maxim 30 de ani, conform art. 4 din acordurile petroliere analizate;
3.1.7. Instanţa de fond a respins în mod greşit cererea de anulare a măsurii nr. 21, aplicând dispoziţiile legale în cauză la o situaţie care nu a fost pe deplin stabilită şi reţinând neîntemeiat încălcarea dispoziţiilor art. 42 alin. (1) lit. h), art. 54 lit. h) şi art. 56 lit. b) din Legea nr. 238/2004.
Recurenta a susţinut că în niciunul din cazurile analizate nu se poate reţine că extinderea duratei fazei a intervenit cu nerespectarea dispoziţiilor legale, respectiv că nu au fost reziliate contractele deşi titularii acordurilor nu realizaseră programele minime convenite, dat fiind că motivele care au determinat extinderea duratei fazelor, fără rezilierea contractelor, sunt de ordin tehnic, neimputabile titularilor, care nu justificau măsurile aplicate de Curtea de Conturi.
Recurenta a arătat că nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 42 alin. (1) lit. h), art. 54 lit. h) şi art. 56 lit. b) din Legea nr. 238/2004, nefiind dovedită existenţa unui caz de reziliere sau a unei ipoteze de constatare a neîndeplinirii unor obligaţii asumate de titulari şi nici aplicarea unei sancţiuni contravenţionale fără respectarea limitelor speciale prevăzute de lege pentru amendă.
3.1.8. Instanţa de fond a respins în mod greşit cererea de anularea a măsurii nr. 22, menţinute prin extinderea nejustificată a sferei de aplicare a dispoziţiilor legale şi cu ignorarea voinţei legiuitorului în reglementarea unor sancţiuni.
Cu privire la acordurile petroliere aferente perimetrelor Berteşti şi Filiu, reziliate ca urmare a intrării titularilor în insolvenţă, s-a arătat că nu există un temei legal pentru recuperarea contravalorii lucrărilor scadente şi neexecutate din motive imputabile titularului acordului petrolier, cum este cazul încetării acordului prin renunţarea titularului, reglementat de art. 40 din Legea nr. 238/2004.
Cu privire la acordul petrolier aferent perimetrului Goştilele, încetat prin renunţarea notificată de titular, s-a susţinut că nu pot fi reţinute cele două abateri identificate de Curtea de Conturi, deoarece referatul de aprobare a încetării acordului cuprinde elementele din care rezultă activitatea desfăşurată de titularul acordului până la data renunţării şi nu era necesară publicarea deciziei de încetare a acordului în M. Of., astfel că nu există un temei legal sau contractual pentru obligarea titularului acordului încetat la plata sumelor la care face referire Curtea de Conturi.
3.2. Recursul declarat de pârâta B. s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., solicitându-se modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de anulare a măsurilor nr. 4, 5 şi 20 din Decizia nr. S/43 din 30 ianuarie 2012 a Departamentului IV.
3.2.1. Măsura nr. 4 a fost greşit anulată în parte cu privire la extinderea verificărilor asupra tuturor licenţelor/permiselor de exploatare derulate în perioada 2008 - 2010, reţinându-se un motiv de oportunitate şi nu de legalitate.
Recurenta a susţinut că măsura respectivă nu este excesivă pentru perioada 2008 - 2010 faţă de dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, care impun verificarea exactităţii datelor şi a informaţiilor pe baza cărora se calculează taxa pentru activitatea minieră şi redevenţa minieră.
În consecinţă, A. avea obligaţia legală de a verifica modul de calcul al redevenţelor miniere datorate de titularii de licenţe în vederea aplicării noii redevenţe, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 101/2007.
3.2.2. Măsura nr. 5 a fost greşit anulată în parte cu privire la obligaţia A. de a întreprinde măsuri pentru încheierea de acte adiţionale pentru licenţele pentru care activitatea minieră nu mai era în desfăşurare în perioada 14 iulie - 14 octombrie 2009.
În condiţiile în care, la data controlului, nu s-au prezentat documente din care să rezulte că titularii licenţelor în cauză nu au desfăşurat activitate minieră în perioada 14 iulie - 14 octombrie 2009, s-a susţinut că A. avea obligaţia de a încheia acte adiţionale, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 262/2009, care prevăd că, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi, titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor, astfel cum sunt reglementate prin O.U.G. nr. 101/2007.
3.2.3. Măsura nr. 20 a fost greşit anulată în totalitate cu privire la intrarea în legalitate pentru aprobarea renunţării la licenţele de explorare şi cu privire la analiza tuturor licenţelor de exploatare derulate în perioada 2006 - 2010, în vederea stabilirii licenţelor miniere la care s-a renunţat, în condiţiile în care titularii acestora nu au executat, până la data notificării renunţării, lucrările de explorare scadente prevăzute în programele de lucrări, stabilirea cauzelor care au condus la neexecutarea acestora, stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a nerecuperării contravalorii lucrărilor neexecutate din motive imputabile titularului, înregistrarea în contabilitate a acestor sume, recuperarea lor în condiţiile legii şi virarea sumelor recuperate la bugetul de stat.
Recurenta a criticat concluzia instanţei de fond că legea nu impune un conţinut standard pentru referatele de acceptare a renunţării la concesiunea minieră, arătând că Legea minelor nr. 85/2003 a prevăzut la art. 32 alin. (1) menţiunile minime obligatorii pe care trebuie să le cuprindă referatele de acceptare a renunţării la concesiunea minieră.
În opinia recurentei, lipsa menţiunilor referitoare la cauzele imputabile ori neimputabile nu trebuie considerată ca fiind lipsită de importanţă, deoarece în funcţie de aceste constatări, entitatea publică apără patrimoniul statului român, al cărui gestionar este şi deci neprevederea acestor menţiuni echivalează cu o încălcare a obligaţiei de minimă diligenţă în managementul resurselor naturale ale ţării.
Din studiul referatelor prin care A. a aprobat renunţarea la 7 licenţe de exploatare, s-a arătat că nu rezultă dacă s-au analizat motivele invocate de titularul licenţei privind nerealizarea lucrărilor scadente la data notificării renunţării, în valoare totală de 3.747.771 euro, dacă s-au stabilit cauzele care au condus la nerealizarea acestora şi contravaloarea lucrărilor neexecutate din motive imputabile titularului.
În consecinţă, s-a susţinut că o dispoziţie normativă care stabileşte o obligaţie legală în sarcina unei autorităţi publice nu este prevăzută doar cu titlu facultativ şi A. trebuia să efectueze o analiză prealabilă temeinică a îndeplinirii condiţiilor legale pentru aplicarea unei anumite legi în vigoare.
II. Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte va respinge ambele recursuri pentru următoarele considerente care vor fi expuse cu referire la criticile formulate de părţi.
II.1. Recursul declarat de reclamanta A. va fi respins ca nefondat, constatându-se că nu pot fi reţinute motivele de casare şi de modificare invocate în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 5, 7 şi 9 C. proc. civ. din 1865.
II.1.1. Măsura nr. 4 din actele contestate a fost corect menţinută în parte de instanţa de fond pentru extinderea verificărilor asupra tuturor licenţelor/permiselor de exploatare eliberate anterior datei de 8 octombrie 2007 - când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 101/2007 şi aflate în derulare la acea dată.
Analizând în concret situaţia a celor permise de exploatare aflate în derulare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 101/2007, instanţa de fond a constatat corect că majorarea cotei procentuale utilizată la calculul redevenţei miniere de la 6% la 10% conform acestui act normativ, trebuia aplicată tuturor acestor permise de exploatare.
Concluzia instanţei de fond s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 9 din permisele de exploatare eliberate de A., art. 119 alin. (2) din H.G. nr. 1208/2003, art. unic şi Anexa 2 din Ordinul nr. 211/2007, art. 28 alin. (3) şi art. 45 din Legea nr. 85/2003, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 101/2007 şi deci nu se poate reţine încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii noi şi a principiului de drept tempus regit actum, întrucât plata redevenţei miniere se realizează etapizat, pe durata valabilităţii permisului de exploatare, deci efectelor juridice pe care acesta continuă să le producă după evenimentul legislativ intervenit sub aspectul redevenţei datorate într-o cotă procentuală majorată de la 6% la 10%.
Astfel, se reţine că, potrivit „Situaţiei redevenţei miniere neachitate de titularii unor permise de exploatare conform prevederilor legale” - Anexa 3 din Procesul - verbal de constatare din 28 decembrie 2011, au fost luate în calcul doar cantităţile de substanţe exploatate de titularii celor 10 permise de exploatare după data de 8 octombrie 2007 şi deci prevederile O.U.G. nr. 101/2007 nu au fost aplicate pentru perioada anterioară acestei date.
II.1.2. Măsura nr. 5 din actele contestate a fost corect menţinută în parte de instanţa de fond pentru obligaţia încheierii de acte adiţionale la 47 de licenţe de concesiune pentru care s-a refuzat încheierea de acte adiţionale, reţinându-se că dispoziţia legală conform căreia „titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor, astfel cum sunt reglementate prin O.U.G. nr. 101/2007”, este imperativă, născând în sarcina respectivelor părţi o obligaţie, astfel că, neimplementarea acestei măsuri constituie o încălcare a legii imputabilă ambelor părţi.
Susţinerile recurentei - reclamante, reiterate şi în prezentul recurs, cu privire la nelegalitatea acestei măsuri sunt neîntemeiate în raport cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 262/2009 care prevăd că „Taxele şi redevenţele instituite de O.U.G. nr. 101/2007 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi tuturor permiselor, licenţelor şi acordurilor petroliere, după caz”.
În dezacord cu recurenta - reclamantă, se constată că instanţa de fond a analizat corect aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003, conform cărora „Prevederile licenţelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga durată, în condiţiile în care au fost încheiate” şi respectiv „Prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenţei rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepţia apariţiei unor eventuale dispoziţii legale favorabile titularului”.
Raportat la această reglementare, s-a reţinut că, dacă este foarte adevărat că prevederile licenţelor rămân valabile pe întreaga lor durată în condiţiile în care au fost încheiate, tot atât de adevărat este că titularului licenţei îi revine obligaţia plăţii taxelor, redevenţelor şi tarifelor prevăzute în actele normative intrate în vigoare pe parcursul executării respectivei licenţe, în virtutea principiului că legea este de imediată aplicare.
II.1.3. Măsura nr. 19 din actele contestate a fost corect menţinută în totalitate de instanţa de fond, reţinându-se că recurenta - reclamantă nu a înregistrat în contabilitate şi nu a urmărit recuperarea veniturilor în sumă de 555.842 euro şi 399.500 dolari SUA, reprezentând fondul aferent transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale stabilit în licenţele miniere derulate în perioada 2006 - 2010, încălcând obligaţiile pe care le avea potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. q) din Legea nr. 85/2003 şi art. 129 din Norma pentru aplicarea acestei legi, aprobată prin H.G. nr. 1208/2003.
Reglementarea avută în vedere de instanţa de fond prevede că, titularul licenţei/permisului are obligaţia să suporte cheltuielile aferente transferului de tehnologie şi perfecţionării profesionale, stabilite în licenţă, iar sumele respective, virate şi evidenţiate într-un cont deschis la Trezoreria Statului, pe seama A., vor fi utilizate, la solicitarea A. şi numai cu acordul titularului de licenţă privind destinaţia lor, pentru următoarele categorii de acţiuni: a) achiziţie de echipamente şi servicii necesare desfăşurării activităţii proprii; b) participare la programele de pregătire profesională în domeniile de specialitate (geologie, geofizică, minerit), mediu, legislaţie, negocieri etc; c) schimb de experienţă şi participare la evenimente organizate de firme specializate organisme şi organizaţii internaţionale, în scopul promovării imaginii externe a României în domeniul mineritului; d) transfer de know - how.
Faţă de aceste atribuţii legale ale recurentei - reclamante, judecătorul fondului a respins întemeiat ca fiind lipsite de relevanţă susţinerile din acţiune că sumele reprezentând contravaloarea transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale nu pot reprezenta venit propriu al A. şi nici venit bugetar, constatând că recurenta - reclamantă nu a întreprins toate demersurile necesare pentru deschiderea unui cont distinct la Trezoreria Statului (fiindu-i imputabilă neiniţierea prin Secretariatul General al Guvernului, a unui proiect de hotărâre de Guvern pentru aprobarea înfiinţării pe lângă această instituţie a unor activităţi financiare finanţate integral din venituri proprii, aşa după cum rezultă din adresa din 23 februarie 2010 emisă de Ministerul Finanţelor Publice) şi nici nu a deschis un cont la Trezoreria Statului pentru gestionarea sumelor aferente transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale stabilite în licenţele miniere.
De asemenea, a fost în mod întemeiat respinsă susţinerea din acţiune privind inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 329/2009, reţinându-se că A. este o instituţie supusă reorganizării conform Anexei 1, pct. 4, fiind deci supusă reglementării respective care prevede că, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, veniturile obţinute de autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii, care sunt reorganizate ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat, potrivit anexelor nr. 1 şi 2, se fac venit la bugetul de stat.
Analizând în concret situaţia de fapt reţinută de Curtea de Conturi pentru aplicarea acestei măsuri şi care nu a fost contestată, instanţa de fond nu a schimbat natura juridică a sumelor aferente transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale stabilite în licenţele miniere în perioada 2006 - 2010 şi a stabilit că, deşi aceste sume aparţin titularilor de licenţe, A. are obligaţia de a conveni cu titularul activităţile aferente transferului tehnologic şi pregătirii profesionale şi să coordoneze aceste activităţi în limitele sumelor anuale, pe tipuri de echipamente şi cursuri de perfecţionare, în exercitarea atribuţiei prevăzute la art. 2 lit. g) din H.G. nr. 1419/2009 de a controla respectarea de titulari a prevederilor acordurilor petroliere, ale licenţelor sau permiselor, precum şi ale normelor, regulamentelor şi instrucţiunilor tehnice din domeniu şi de a dispune măsuri pentru impunerea acestora.
II.1.4. Măsura nr. 14 din actele contestate a fost corect menţinută în totalitate de instanţa de fond, reţinându-se că recurenta - reclamantă nu a înregistrat în contabilitate şi nu a urmărit recuperarea sumelor alocate pentru transferul de tehnologie şi pregătire profesională în acordurile petroliere derulate în perioada 2006 - 2010 şi soluţia pronunţată în acest sens este legală şi temeinică pentru considerentele de fapt şi de drept care au fost expuse la pct. II.1.3. cu privire la măsura nr. 19 dispusă pentru sumele stabilite cu aceeaşi destinaţie în licenţele miniere derulate în perioada 2006 - 2010.
Contrar susţinerilor din dezvoltarea acestei critici, se constată că instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt şi regimul juridic al acestor sume pentru care A. avea obligaţia de a le evidenţia în contabilitate, de a controla utilizarea lor pentru categoriile de acţiuni prevăzute expres de lege şi de a vira la bugetul de stat diferenţele neutilizate şi recuperate, conform atribuţiilor prevăzute la art. 3 din H.G. nr. 1.043/1995 şi art. 95 din H.G. nr. 2075/2004.
De asemenea, instanţa de fond a analizat toate argumentele invocate prin acţiune cu privire la această măsură, reţinând în mod judicios că, sumele care trebuie destinate de titularii acordurilor petroliere transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale aparţin agenţilor economici titulari ai acordurilor respective şi se utilizează direct de către aceştia, la solicitarea A. pentru acţiunile limitativ calificate de lege ca reprezentând transfer de tehnologie şi perfecţionare profesională.
II.1.5. Măsura nr. 7 din actele contestate a fost corect menţinută în totalitate de instanţa de fond, reţinând că aceasta a fost dispusă de B. în limitele competenţelor sale legale, fără cenzurarea legalităţii ordinelor emise de A. şi/sau de H., cum neîntemeiat s-a susţinut în recurs.
Instanţa de fond a constatat, de asemenea întemeiat, că este corectă concluzia Curţii de Conturi a României că modalitatea de stabilirea a preţului de referinţă pentru calculul redevenţei petroliere datorate bugetului de stat nu are la bază studii şi instrucţiuni tehnice efectuate de A., pe baza cărora se fundamentează şi se stabileşte preţul de referinţă al petrolului extras în România, în conformitate cu dispoziţiile art. 54 lit. c) şi j) din Legea nr. 238/2004 şi art. 92 alin. (2) din H.G. nr. 2075/2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 238/2004.
Conform acestei reglementări, în domeniul resurselor de petrol, A. are atribuţii de efectuarea studiilor pe baza cărora fundamentează şi stabileşte preţul de referinţă al petrolului extras în România, tarifele de transport prin conductele magistrale ale ţiţeiului şi condensatului, precum şi de emitere a normelor şi instrucţiunilor tehnice cu caracter obligatoriu, inclusiv a instrucţiunilor tehnice pentru stabilirea preţului de referinţă pentru calculul contravalorii redevenţei petroliere datorate bugetului de stat.
Recurenta nu a dovedit îndeplinirea acestor obligaţii legale şi în consecinţă, este corectă concluzia din actele contestate că, prin elaborarea unei metodologii diferite de stabilire a preţului de referinţă, a fost diminuată redevenţa cuvenită bugetului de stat cu suma de 2.407.470.702 lei.
Îndeplinirea acestor obligaţii nu a fost dovedită prin trimiterile din art. 1 al fiecărui ordin emis la valoarea gazelor naturale din producţia internă stabilită prin metodologii de calcul elaborate şi aprobate de A., deoarece prin această metodă nu se respectă cerinţa impusă prin art. 54 lit. e) din Legea nr. 238/2004 ca A. să efectueze studii şi să stabilească preţul de referinţă al petrolului, dar nici cerinţele dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 555/2004, care prevăd că, pe o perioadă de 10 ani de la data finalizării, vor fi menţinute nivelul procentual, baza şi modalitatea de calcul al redevenţelor datorate de societate, conform contractelor individuale de concesiune încheiate de aceasta, aplicabile la data intrării în vigoare a acestei legi.
Recurenta nu a dovedit nici respectarea dispoziţiilor art. 66 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 prin emiterea ordinelor care prevăd suspendarea altui ordin până la emiterea unor noi instrucţiuni tehnice de stabilire a preţului de referinţă pentru calculul redevenţei petroliere, întrucât această reglementare nu se referă la o durată determinată a suspendării, ci la o durată determinabilă, care contravine normelor de tehnică legislativă din actul normativ susmenţionat.
În consecinţă, fără a cenzura legalitatea actelor administrative astfel emise de recurentă, instanţa de fond a constatat, în acord cu concluziile Curţii de Conturi a României, că durata pentru care operează suspendarea unui ordin nu a fost dispusă în conformitate cu prevederile art. 66 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 24/2000, prin stabilirea unei durate determinate sau prin indicarea elementelor concrete necesare pentru determinarea clară a momentului la care începe să opereze suspendarea şi a momentului la care aceasta încetează.
II.1.6. Măsura nr. 8 din actele contestate a fost corect menţinută de instanţa de fond atât cu privire la pct. 8.1. a, cât şi cu privire la pct. 8.1.b.
Cu privire la pct. 8.1. a, s-a reţinut că, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 238/2004, acordul petrolier se încheie în formă scrisă şi intră în vigoare după aprobarea lui de către Guvern, instituindu-se astfel două condiţii cumulative pentru ca un acord petrolier să existe şi să-şi producă efecte: existenţa unui acord de voinţă între două părţi, materializat în formă scrisă şi adoptarea de către Guvernul României a unui act de aprobare a respectivului acord.
Instanţa de fond a interpretat corect această reglementare, reţinând că, atât timp cât actul de aprobare nu se adoptă, acordul petrolier încheiat în formă scrisă nu îşi produce efectele recunoscute de lege, fiind firesc a se considera că pentru ca un acord să-şi producă efectele, trebuie ca pe toată durata de existenţă a acordului, actul Guvernului prin care s-a aprobat să existe, să fie în vigoare, să nu fie revocat sau anulat.
Aşa fiind, s-a reţinut că acordul petrolier pentru perimetrele Pipirig şi Coşoaia a încetat din anul 2004, de la data abrogării H.G. nr. 223/1999 de aprobare a respectivului acord şi că nu au fost încheiate acorduri individuale de concesiune de către SC E. SRL (actuală SC F. SRL) şi de către SC G. SA Videle cu recurenta, motiv pentru care au fost menţinute concluziile Curţii de Conturi în sensul că, în perioada 2006 - 2010, au fost efectuate operaţiuni petroliere fără a exista acorduri individuale de concesiune încheiate cu A.
Faptul că perimetrele Pipirig şi Coşoaia nu au mai fost menţionate în acordurile aprobate prin H.G. nr. 903/2004 şi nr. 1599/2004 nu poate constitui un argument întemeiat pentru susţinerea recurentei - reclamante că H.G. nr. 223/1999 a fost abrogată numai parţial şi că aceasta ar continua să producă efecte juridice, prin prelungirea acordurilor individuale pentru cele două perimetre.
Judecătorul fondului a respins în mod corect această apărare, reţinând că motivul pentru care perimetrele Pipirig şi Coşoaia nu au mai constituit obiectul H.G. nr. 903/2004 şi nr. 1599/2004 este faptul că, din anul 2000, drepturile şi obligaţiile relative la aceste perimetre au fost transferate către SC E. SRL (actuala SC F. SRL) şi către SC G. SA Videle de către J., astfel că această din urmă societate, pentru care s-au aprobat prin hotărârile respective acordurile de concesiune a unor perimetre de Dezvoltare - exploatare şi exploatare petrolieră, nu mai putea să dispună de cele două perimetre.
În atare situaţie, s-a constatat de asemenea în mod corect lipsa de relevanţă a susţinerii că titularii SC E. SRL (actuala SC F. SRL) şi SC G. SA Videle au achitat întocmai şi la timp redevenţa pentru activităţile petroliere concesionate, faţă de atribuţia A. de a constata executarea fără permis sau acord petrolier şi de a le aduce la cunoştinţa organelor de stat competente, conform dispoziţiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 238/2004.
Cu privire la pct. 8.1.b, s-a reţinut în mod corect legalitatea măsurilor dispuse de B., deoarece nu au fost încheiate acte adiţionale la acordurile petroliere încheiate de A. cu SN H. SC, prin care să se prelungească durata, fapt ce a condus, după data expirării acestora, la efectuarea de operaţiuni petroliere fără a avea la bază un acord petrolier.
Apărările din acţiune că nu ar fi intervenit expirarea termenului pentru care au fost încheiate acordurile, întrucât durata maximă legală este de 30 de ani şi că titularul a pus în evidenţă noi rezerve, impunându-se extinderea fazei de exploatare a acordurilor vizate au fost respinse în mod întemeiat de instanţa de fond, deoarece acordurile respective au fost încheiate pe o durată mai scurtă de 30 de ani, iar continuarea activităţii în cazul descoperirii unor rezerve suplimentare nu poate interveni decât în condiţiile legii şi nu în absenţa unui act adiţional la un acord petrolier aprobat prin hotărâre de Guvern.
Din acest motiv, a fost corect respinsă şi apărarea privind existenţa unor asemenea acte adiţionale la acordurile petroliere, prin protocoalele sau actele încheiate cu o altă denumire, constatându-se că acestea nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 39 din Legea nr. 238/2004 şi art. 22 lit. g) din H.G. nr. 2075/2004, nefiind aprobate prin hotărâre de Guvern.
II.1.7. Măsura nr. 21 din actele contestate a fost corect menţinută în totalitate de instanţa de fond şi criticile aduse acestei soluţii sunt neîntemeiate.
Analizând toate probele administrate în cauză, instanţa de fond a constatat justificat ca fiind dovedite concluziile Curţii de Conturi privind nerespectarea de către recurenta - reclamantă a obligaţiilor legale care îi reveneau în cazul acordurilor de concesiune pentru perimetrele Focşani, 3 Banat Est, Satu - Mare, 4 Arşiţa, Făureşti, Pâncota, fiind extinse perioadele iniţial convenite, fără îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în acord pentru perioada de exploatare iniţială şi fără plata contravalorii lucrărilor neefectuate la data expirării unei faze.
În consecinţă, s-a constatat întemeiat nerespectarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) lit. h), art. 54 lit. h) şi art. 56 lit. b) din Legea petrolului nr. 238/2004, deoarece în calitate de autoritate competentă, nu a exercitat atribuţiile prevăzute în H.G. nr. 1419/2009, de a rezilia concesiunea când constată că titularul acordului petrolier nu realizează volumul minim de lucrări prevăzute în acordul petrolier pentru o perioadă dată şi expirată, de a controla respectarea de către concesionar a prevederilor din acordul petrolier, a celor din normele şi din instrucţiunile în domeniu, precum şi de a dispune măsuri pentru respectarea acestora.
II.1.8. Măsura nr. 22 din actele contestate a fost corect menţinută în totalitate de instanţa de fond, constatându-se că sunt nefondate motivele de nelegalitate invocate cu privire la obligaţiile stabilite pentru perimetrele Berteşti, Filiu şi Goştilele.
Cu privire la acordurile petroliere pentru perimetrele Berteşti şi Filiu, încetate prin reziliere, instanţa de fond a interpretat corect dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 238/2004, în sensul că, nu numai în cazul renunţării titularului acordului petrolier, dar şi în cazul rezilierii concesiunii de către autoritatea competentă, fiind o neîndeplinire culpabilă a unor obligaţii de către titularul acordului petrolier, acesta datorează contravaloarea lucrărilor scadente şi neexecutate, precum şi sumele reprezentând contravaloarea transferului de tehnologie şi pregătirii profesionale.
Cu privire la acordul petrolier încheiat pentru perimetrul Goştilele şi încetat prin renunţarea notificată de către titular, au fost reiterate în mod neîntemeiat apărările respinse ca nedovedite de prima instanţă, reţinându-se, în acord cu actele Curţii de Conturi, că A. a aprobat prin Referatul din 29 aprilie 2009 solicitarea de încetare a acordului petrolier, fără ca titularul să fi pus la dispoziţie documentaţia privind activitatea desfăşurată până la data notificării renunţării, fără realizarea lucrărilor prevăzute în programul minimal de lucrări şi fără emiterea unei decizii de încetare a concesiunii petroliere, care trebuia publicată în M. Of. şi menţionată în Cartea petrolieră, conform dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Legea nr. 238/2004.
În acelaşi sens, s-a avut în vedere că recurenta nici nu a contestat aspectele reţinute de Curtea de Conturi cu privire la neîndeplinirea de către titularul acordului petrolier a obligaţiilor referitoare la efectuarea de lucrări de prospecţiune seismică 3 D, lucrări care ar fi oferit o imagine mai fidelă asupra modelului geologic.
II.2. Recursul declarat de pârâta B. va fi respins ca nefondat, constatându-se că nu pot fi reţinute motivele de modificare invocate în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.
II.2.1. Măsura nr. 4 din actele contestate a fost corect anulată parţial de instanţa de fond cu privire la extinderea verificărilor asupra tuturor licenţelor/permiselor de exploatare derulate în perioada 2008 - 2010, reţinându-se întemeiat că nu se justifică măsura dispusă şi pentru permisele eliberate după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 101/2007, pentru care este evidentă aplicării noii redevenţe, conform principiului de drept tempus regit actum.
Delimitând perioadele de timp relevante în raport cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 101/2007, care a majorat de la 6% la 10% cota procentuală pentru calculul redevenţei miniere, instanţa de fond a stabilit judicios că, pentru perioada 2008 - 2010, nu poate exista nicio obligaţie de recuperare a diferenţei de redevenţă minieră şi că, nu există temei pentru abaterea constatată prin actele deduse judecăţii ca fiind săvârşită de către A.
II.2.2. Măsura nr. 5 din actele contestate a fost corect anulată parţial de instanţa de fond cu privire la obligaţia A. de a întreprinde măsuri pentru încheierea de acte adiţionale pentru licenţele pentru care activitatea minieră nu mai era în desfăşurare în perioada 14 iunie - 14 octombrie 2009, deci în termenul de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2009.
Din probele depuse la dosar, rezultă că pentru 17 licenţe nici nu s-a mai impus notificarea titularilor, întrucât activitatea minieră nu mai era în desfăşurare la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2009 şi deci nu se poate reţine culpa A. pentru neîncheierea actelor adiţionale
II.2.3. Măsura nr. 20 din actele contestate a fost corect anulată în totalitate de instanţa de fond, constatându-se că în cazul celor 7 licenţe de exploatare la care titularii de licenţă au renunţat, nu se poate reţine în sarcina A. abaterea de a nu fi verificat caracterul imputabil al titularilor de licenţă de a executa lucrările prin programele de execuţie, înainte de a renunţa la licenţă.
Instanţa de fond a procedat la verificarea în concret a fiecăreia din cele 7 licenţe, constatând prin analiză nemijlocită, că renunţarea la aceste licenţe nu a avut la bază motive imputabile titularilor şi în consecinţă, A. nu a săvârşit o abatere cu privire la modul în care a gestionat renunţarea la licenţele respective.
Susţinerea recurentei - pârâte că referatele de acceptare a renunţării la concesiunea minieră nu cuprind menţiuni referitoare la cauzele imputabile sau neimputabile este nefondată în raport cu cadrul legislativ analizat de judecătorul fondului, care nu impune un conţinut standard pentru aceste referate, astfel că lipsa unor asemenea menţiuni nu constituie o abatere săvârşită de A.
În consecinţă, este întemeiată concluzia primei instanţe că, potrivit reglementărilor incidente în cauză, nu este necesară menţionarea în mod expres a existenţei unor motive imputabile sau neimputabile titularului, cu atât mai mult cu cât această împrejurare reiese în mod tacit, dar indubitabil, din documentaţia aferentă cererii de renunţare şi din soluţia dată acesteia de către A.
Referatele prin care A. a aprobat solicitările titularilor de licenţă de renunţare în cazul celor 7 licenţe de exploatare analizate cuprind menţiunile minime obligatorii prevăzute la art. 32 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003 şi deci nu există temei legal pentru a se constata săvârşirea de către A. a abaterii pentru care s-a dispus nelegal măsura nr. 20 din actele întocmite de B.
II. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi art. 314 C. proc. civ. din 1865 şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 6717 din 26 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2015.