Ședințe de judecată: Iulie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 1728/2015

Şedinţa publică din 25 iunie 2015

Decizia nr. 1728/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 802 din 26 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active; a admis acţiunea formulată de reclamanta A. - B., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA - societate în comandită; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 802.536 lei, inclusiv T.V.A., reprezentând triplul remuneraţiei datorate în perioada 01 iunie 2008 - 28 februarie 2009 - despăgubiri pentru comunicarea publică a operelor în scop ambiental; a obligat pârâta la plata sumei de 3.619 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

În motivarea sentinţei, s-a constatat că reclamanta este organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul muzical, conform Deciziei oficiul Român pentru Drepturile de Autor nr. 3/1997 şi nr. 365/2006, iar calitatea procesuală activă se justifică atât din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de art. 1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora comunicarea publică a operelor muzicale reprezintă gestiune colectivă obligatorie şi a dispoziţiilor art. 1231 alin. (2), ce prevăd că organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu i-au acordat mandat, cât şi din perspectiva faptului că între părţi a fost încheiată o autorizaţie de licenţă neexclusivă, prin care pârâta fusese autorizată să comunice public opere muzicale în scop ambiental.

Pe fondul cauzei tribunalul a reţinut că pârâta SC C. SA, pentru a crea ambianţa pentru desfăşurarea activităţii comerciale prin comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental, a încheiat cu A.-B. autorizaţia de licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental din 19 mai 2008, anexa 1 la autorizaţia licenţă cuprinzând o listă cu 32 de unităţi comerciale unde îşi desfăşura activitatea.

Ulterior, pârâta a comunicat A.-B., pentru perioada iunie - august 2008, prin Anexa 3 la autorizaţia de licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental din 19 mai 2008, o listă cu 34 de supermarket-uri unde îşi desfăşoară activitatea.

Pârâta a fost notificată de reclamanta să achite remuneraţiile datorate începând cu data de 1 iunie 2008, aspect necontestat de pârâtă.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 din autorizaţia de licenţă neexclusivă încheiată de părţi, în cazul în care se întârzie plata remuneraţiei cu mai mult de 5 zile faţă de scadenţa de la pct. 1 - data de 5 a fiecărei luni pentru care este datorată remuneraţia, autorizaţia încetează de drept şi fără nici o formalitate prealabilă.

Clauza inserată şi asumată de părţi reprezintă un pact comisoriu de grad IV, astfel încât tribunalul a constatat întemeiate susţinerile reclamantei privind intervenirea rezilierii de drept a licenţei.

În acest context, a mai reţinut instanţa de fond, comunicarea publică de opere muzicale de către pârâtă în lipsa unui suport legal, respectiv a autorizaţiei de licenţă neexclusivă, constituie un fapt prejudiciabil, ce atrage răspunderea civilă a pârâtei, conform dispoziţiilor pct. 7 din Metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică, titlul I, publicată prin Decizia Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nr. 365 din 10 octombrie 2006, respectiv triplul remuneraţiilor legal datorate.

Având în vedere că reclamanta a probat ca pârâta, începând cu data de 01 iunie 2008 până în prezent, a mai deschis un număr de 7 supermarket-uri, respectiv în: luna iulie 2008 în Craiova, luna august 2008 în Craiova, luna august în Slatina, luna octombrie 2008 în Focşani, luna noiembrie 2008 în Piteşti, luna decembrie 2008 în Buzău, luna decembrie 2008 în Bacău, astfel încât, în prezent pârâta deţine un număr de 39 de supermarket-uri potrivit Anexei 1 la prezenţa cerere de chemare în judecată, tribunalul a admis cererea astfel cum a fost formulată.

Astfel, a dispus obligarea pârâtei la plata triplului remuneraţiilor datorate pentru toate aceste centre comerciale, respectiv a sumei de 802.536 lei, inclusiv T.V.A., datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în cadrul celor 39 de supermarket-uri SC C. SA, remuneraţii ce au fost determinate prin raportare la numărul de unităţi comerciale deţinute în prezent de pârâtă, la data de deschidere a fiecăreia şi suprafaţa potrivit înscrisurilor anexate şi Titlul 1, Tabelul B lit. e), g) şi h), din Metodologie.

Admiţând cererea astfel cum a fost formulată, tribunalul a înlăturat ca neîntemeiate susţinerile pârâtei privind lipsa obligaţiei sale de a achita aceste remuneraţii, având în vedere contractul de difuzare încheiat cu postul de radio D. Germania.

Deoarece art. 1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996 impune gestiunea obligatorie a drepturilor de autor în cazul comunicării publice a operelor muzicale în scop ambiental, reclamanta este îndreptăţită să colecteze remuneraţiile datorate.

Tribunalul nu a primit apărarea pârâtei privind lipsa oricărei obligaţii de plată deoarece autorii muzicali difuzaţi au renunţat la drepturile lor, având în vedere că nu s-a probat o asemenea împrejurare pentru fiecare dintre autorii a căror muzică este difuzată în scop ambiental în centrele comerciale deţinute de pârâtă.

Prin Decizia nr. 240 din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâta SC C. SA împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 119.595 lei, reprezentând triplul remuneraţiei legal datorate în perioada 01 iunie 2008-18 iulie 2008, pentru comunicarea publică a operelor în scop ambiental, fiind respinse restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.

Prin Decizia civilă nr. 506 din 31 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta A.-B. împotriva acestei decizii, cu consecinţa casării deciziei şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut ca fiind fondate criticile referitoare la nemotivarea deciziei de apel, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. (5) cu referire la art. 261 alin. (l) pct. (5) C. proc. civ., constatându-se că, în absenţa considerentelor de fapt şi de drept ale deciziei recurate, este imD.ibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.

În expunerea argumentării acestei aprecieri, s-a făcut referire şi la criticile ce au fost încadrate de părţi în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu scopul de a se sublinia elementele esenţiale, de fapt şi de drept, invocate de recurenţi şi care ar fi trebuit să se regăsească în motivarea deciziei, şi nu de a se realiza o evaluare a pertinenţei şi temeiniciei criticilor în contextul în care au fost concepute, din moment ce nu este posibil controlul de legalitate al deciziei recurate, urmând ca, în cadrul rejudecării, să se ţină cont de aspectele relevate prin prezentele considerente, a căror evaluare să fie reflectată în conţinutul deciziei asupra apelului reclamanţilor.

În acest context, s-a constatat că instanţa de apel nu a înfăţişat situaţia de fapt certă, legea aplicabilă, nu a motivat existenţa sau inexistenţa raportului de mandat între reclamantă şi SC E. SRL privitor la drepturile autorilor ale căror opere muzicale sunt folosite în programul D., precum şi încetarea obligaţiei pârâtei de achitare a drepturilor patrimoniale către reclamantă, din perspectiva prevederilor legale incidente în cauză, susţinându-şi hotărârea exclusiv pe opinii doctrinare, în speţă lucrarea autorului Mihaly Ficsor „Gestiunea colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe”, Editura Universul juridic, 2010.

De asemenea, deşi reclamanta A.-B. şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel nu a motivat în niciun fel inaplicabilitatea acestor dispoziţii la datele speţei şi, totodată, nu s-a pronunţat nici cu privire la incidenţa prevederilor art. 131 alin. (4) din aceeaşi lege, invocate în egală măsură de către reclamantă şi nici cu privire la apărările acesteia.

Astfel, Înalta Curte a constatat că soluţia pronunţată de instanţa de apel este nemotivată, iar nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi atrage imD.ibilitatea exercitării controlului judiciar în ceea ce priveşte aplicarea legii de către instanţa anterioară, la situaţia de fapt reţinută de aceasta.

Prin Decizia nr. 84 din 16 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta SC C. SA împotriva sentinţei nr. 802 din 26 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că, dat fiind că s-a dispus casarea pentru nemotivarea deciziei recurate, se impune analiza fiecare dintre motivele de apel susţinute de către apelanta-pârâtă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a reţinut că a fost invocată ca motiv de apel faţă de soluţia primei instanţei care a respins-o în considerarea dispoziţiilor art. 1231 alin. (1) lit. e) şi art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cât şi a autorizaţiei de licenţă neexclusivă încheiate între părţi, prin care pârâta a fost autorizată să comunice public opere muzicale în scop ambiental.

Din examinarea dispoziţiilor legale incidente în cauză şi a înscrisurilor depuse, reiese că reclamanta este titularul dreptului invocat de a colecta sumele aferente drepturilor patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în cadrul celor 39 supermarket-uri SC C. SA de către pârâtă, modalitatea de calcul fiind reglementată prin Metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicarea publică, Titlul I, publicată prin Decizia Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nr. 365 din 10 octombrie 2006 în M. Of. nr. 857 di 19 octombrie 2006.

Potrivit art. 1231 din Legea nr. 8/1996 dreptul de comunicare publică a operelor muzicale pe teritoriul României se exercită în mod obligatoriu prin gestiune colectivă, astfel că gestionarea drepturilor în acest caz este una legală, obligatorie, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 123 alin. (2) din lege, mandatul legal este obligatoriu, aceste norme speciale şi derogatorii ce instituie gestiune colectivă obligatorie şi reprezentarea legală fiind aplicabile cauzei şi, ca atare, excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă în mod corect.

În legătură cu critica invocată de către apelanta-pârâtă în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 pe considerentul că autorii operelor muzicale reproduse în incinta magazinelor au renunţat să mai fie reprezentaţi de orice organisme de gestiune colectivă, în rejudecarea apelului, Curtea a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, potrivit cu care „organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat”.

Pe de altă parte, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 123, 1231, 1232, 1233, 129, 1291, 1311 alin. (4) şi art. 1311 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că gestionarea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor de comunicare publică a operelor muzicale se realizează în trei ipoteze şi anume: gestionarea colectivă obligatorie ce vizează toate operele muzicale şi pe toţi titularii de drepturi; gestiunea colectivă facultativă care vizează numai repertoriul pentru care s-a acordat mandat şi gestiunea pe bază de mandat special care priveşte gestiunea oricărui drept pentru care legea nu prevede gestiunea colectivă obligatorie sau facultativă.

Această distincţie precizată de către legiuitor nu este susţinută în motivele de apel astfel că şi din această perspectivă apelul este nefondat, întrucât nici titularii, nici utilizatorii nu pot opta pentru gestionarea individuală a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale.

În cazul comunicării publice a operelor muzicale, gestionarea colectivă este obligatorie, organismul de gestiune colectivă reprezentând în temeiul legii toţi titularii acestor drepturi, indiferent dacă i-au acordat sau nu mandat (art. 1231 alin. (1) lit. e) şi alin. (2), art. 1291 şi art. 1311 alin. (4), art. 1312 alin. (2) din Legea nr. 8/1996).

Rezultă că este nefondată şi critica apelantei-pârâte relativ la incidenţa în cauză a gestiunii colective facultative şi nu obligatorii, având în vedere totodată temeiul de drept al acţiunii - art. 1231 alin. (1) - ce reprezintă norma generală în materia gestiunii colective a drepturilor patrimoniale de autor.

Reclamanta are calitate de organism de gestiune colectivă ce desfăşoară, potrivit legii şi avizului Oficiul Român pentru Drepturile de Autor din 1997, activitatea de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale.

S-au invocat în motivarea apelului înscrisuri depuse la dosarul cauzei, respectiv contractele individuale încheiate direct cu autorii operelor muzicale, însă apelanta-pârâtă nu a probat existenţa unor astfel de contracte, câtă vreme acestea nu sunt contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale cu care apelanta a încheiat un contract şi împotriva căruia are un eventual drept de regres.

De altfel, înscrisurile enunţate reprezintă declaraţii extrajudiciare de martor ale reprezentanţilor unor utilizatori prin care se tinde a se proba că apelanta-pârâtă nu are obligaţia plăţii renumeraţiei către intimata-reclamantă pe considerentul că s-ar fi încheiat contracte directe cu autorii şi ar fi fost plătite remuneraţiile direct acestora.

Or, potrivit art. 42 din Legea nr. 8/1996, „Existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia”.

Însă, chiar şi în ipoteza existenţei unor astfel de contracte, pârâta nu putea fi exonerată de obligaţia plăţii remuneraţiilor către A.-B., sens în care art. 1311 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare dispune că în cazul gestiunii colective obligatorii, la determinarea remuneraţiilor nu se ţine seama de plăţile directe făcute de utilizator titularului în baza unor contracte încheiate direct cu aceştia, or, criticile apelantei-pârâte relativ la pretinse contracte şi plăţi directe încalcă această normă juridică.

Celelalte critici din apel au fost respinse în contextul în care nu s-au administrat dovezi privind renunţarea autorilor la drepturile patrimoniale de autor, iar din probele administrate în apel nu rezultă că suma datorată de către pârâtă diferă de aceea stabilită în primă instanţă.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- În mod greşit, instanţa de apel a considerat că reclamanta a justificat calitatea procesuală activă în cauză, în condiţiile în care compozitorii operelor muzicale difuzate în magazinele SC C. SA sunt cetăţeni germani, astfel încât protecţia drepturilor acestora nu intră sub incidenţa Legii nr. 8/1996 şi nu este vorba despre gestiunea colectivă obligatorie reglementată de art. 1231 din acest act normativ (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Atât în cuprinsul motivelor de apel, cât şi prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, pârâta a arătat faptul că, la data de 18 iulie 2008, a încheiat cu D. un contract având ca obiect furnizarea unui format specific de Instore Radio cu muzică care nu necesită licenţă (royalty-free music), format care urma să fie transmis în filialele SC C. SA din România.

Operele muzicale difuzate în baza contractului încheiat cu D. nu intră în sfera protecţiei conferite de art. 146 din Legea nr. 8/1996, care prevede că beneficiază de protecţia prevăzută de această lege, printre altele, operele ai căror autori sunt cetăţeni români (lit. a) şi operele ai căror autori sunt persoane fizice sau juridice cu domiciliul ori cu sediul în România (lit. b)).

În condiţiile existenţei unui element de extraneitate, fiind vorba despre autori străini, sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora „Persoanele fizice sau juridice străine, titulare ale drepturilor de autor sau ale drepturilor conexe, beneficiază de protecţia prevăzută prin convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale la care România este parte, iar în lipsa acestora beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor români, cu condiţia ca aceştia să beneficieze, la rândul lor, de tratament similar în statele respective”.

A.-B. nu a făcut dovada faptului că este abilitată să exercite gestiunea colectivă pentru operele muzicale difuzate în temeiul contractului încheiat cu D., opere muzicale care nu se află în repertoriul SC E. SRL.

Organismul de gestiune colectivă este îndrituit să exercite gestiunea colectivă, inclusiv cea obligatorie, doar pentru operele care intră în sfera dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 8/1996 sau, în situaţia în care titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe sunt persoane fizice sau juridice străine, numai raportat la dispoziţiile acordului de reciprocitate încheiat cu organismul de gestiune colectivă similar.

Astfel, cu toate că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel a ignorat total existenţa şi clauzele Acordului de reciprocitate încheiat între SC E. SRL şi A.-B. la data de 25 iunie 1993, potrivit cărora cele două organisme de gestiune colective sunt mandatate pentru exercitarea gestiunii colective numai pentru operele aflate în repertoriul celor două organisme (conform art. 1 pct. II din contract, relevante fiind şi dispoziţiile art. 9 pct. 2 şi art. 10 pct. 1).

Or, aşa cum s-a probat în prezenta cauză, operele difuzate în baza contractului încheiat între SC C. SA România şi D. exced repertoriului SC E. SRL, astfel încât A.-B. nu este îndrituită să exercite gestiunea colectivă şi să colecteze remuneraţiile aferente.

Acest fapt a fost confirmat de SC E. SRL care a precizat că toate operele muzicale ce fac obiectul contractului încheiat între D. şi SC C. SA România nu fac parte din portofoliul SC E. SRL.

- Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii considerând că, indiferent de cesiunea individuală a drepturilor deţinute de către titularii drepturilor, pârâta nu poate fi exonerată de plata remuneraţiilor către A.-B., dată fiind gestiunea colectivă obligatorie reglementată de art. 1231 din Legea nr. 8/1996 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Convenţia de la Berna, ratificată de România prin Legea nr. 77/1998, în forma revizuită prin Actul de la Paris la 24 iulie 1971 și modificată la 28 septembrie 1979, prevede că autorii operelor literare şi artistice beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza reproducerea acestor opere, în orice mod şi sub orice formă ar fi (art. 8), precum şi că autorii de opere muzicale beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza reprezentarea şi executarea publică a operelor lor, inclusiv reprezentarea şi executarea publică prin orice mijloace sau procedee şi transmiterea publică a operelor lor (art. 11).

Astfel, în virtutea gestiunii colective obligatorii aplicabile în cazul comunicării publice, organismul de gestiune colectivă este îndrituit să colecteze remuneraţii, pentru operele care beneficiază de protecţia prevăzută de art. 146 din Legea nr. 8/1996, chiar şi în cazul în care titularii drepturilor aferente operelor protejate nu sunt membri ai organismului de gestiune colectivă. Nu poate fi, însă, suprimată prerogativa titularului dreptului de proprietate intelectuală de a dispune după cum crede de cuviinţă de drepturile ce îi revin (art. 12 din Legea nr. 8/1996) şi de a exclude, astfel, protecţia drepturilor sale din sfera gestiunii colective.

Totodată, A.-B. nu a făcut dovada faptului că operele difuzate în temeiul contractului încheiat între D. şi SC C. SA România constituie „repertoriu protejat” în sensul art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, astfel încât, pe de o parte, să fie incidentă obligaţia pârâtei de a solicita emiterea licenţei neexclusive în condiţiile acestui text de lege şi, pe de altă parte, să fie justificată obligaţia de plată a remuneraţiilor cuvenite pentru comunicarea publică.

Astfel, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că autorii de opere muzicale nu pot dispune de drepturile lor după cum cred de cuviinţă şi, chiar în situaţia în care aceştia aleg să încredinţeze gestiunea acestor drepturi, respectiv colectarea remuneraţiilor cuvenite, unui alt organism de gestiune colectivă decât A.-B., aceasta din urmă ar fi, oricum, îndreptăţită la colectarea remuneraţiilor, în temeiul gestiunii colective obligatorii.

Tocmai acesta a fost motivul pentru care Comisia Europeană a sancţionat practicile anticoncurenţiale exercitate de organismele de gestiune colectivă, respectiv faptul că, pe de o parte, acestea au înţeles să îşi acorde reciproc drepturi exclusive de gestionare colectivă şi, astfel şi-au „împărţit teritoriile” şi, pe de altă parte, au restricţionat dreptul titularilor drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe de a încredinţa protecţia operelor ale căror titulari oricărui organism de gestiune colectivă, indiferent de naţionalitatea acestuia. Astfel, Comisia Europeană a statuat faptul că pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, un organism de gestiune nu poate beneficia de dreptul exclusiv de gestiune colectivă şi, astfel, un titular al unui drept de proprietate intelectuală sau drept conex poate decide liber încredinţarea gestiunii colective oricărui organism de gestiune colectivă, după cum crede de cuviinţă şi, mai mult decât atât, poate dispune în mod liber de drepturile ce i se cuvin, inclusiv prin cesionarea acestor drepturi unor terţe persoane, respectiv acordarea dreptului de comunicare liberă a operei sale (royalty-free).

Recurenta a mai susţinut că acordarea dreptului reclamantei de a colecta remuneraţii, respectiv de a exercita gestiunea colectivă obligatorie, chiar şi pentru operele muzicale care nu intră în sfera de protecţie a art. 146 din Legea nr. 8/1996, respectiv în lipsa unui mandat de reprezentare acordat de organismul de gestiune colectivă similar (SC E. SRL) în baza acordului de reciprocitate în temeiul art. 147 din Lege, ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a acestui organism, ţinând cont de faptul că autorii pe care susţine că îi reprezintă şi în numele cărora colectează aceste remuneraţii, nu vor încasa niciodată aceste remuneraţii.

A.-B. are obligaţia de a notifica autorii, respectiv organismul de gestiune colectivă similar, cu privire la perceperea remuneraţiilor în numele acestora, în timp ce titularul dreptului de autor are la dispoziţie un termen de 3 ani în care să revendice sumele încasate. În condiţiile în care, pe de o parte, compozitorii operelor muzicale pentru care A.-B. exercită în mod abuziv dreptul de colectare a remuneraţiilor au renunţat în mod expres sau au încredinţat altor organisme gestiunea acestor drepturi, respectiv organismul de gestiune colectivă similar (SC E. SRL), nu este îndreptăţit la a accepta transferul acestor remuneraţii, întrucât operele muzicale în cauză nu sunt incluse în portofoliul său şi, astfel, nu intră sub incidenţa gestiunii colective, aceste remuneraţii vor rămâne în mod abuziv şi fără o cauză legală în patrimoniul A.-B.

- Instanţa de apel a interpretat în mod greşit actele juridice deduse judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel, instanţa de apel, reţinând inexistenţa unor contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor încheiate în formă scrisă cu autorii operelor muzicale, în aplicarea art. 42 din Legea nr. 8/1996, a considerat, în mod greşit, că pârâta poate beneficia de dreptul de utilizare şi comunicare publică a operei muzicale doar în baza unui act juridic încheiat direct cu titularul dreptului de proprietate intelectuală.

În realitate, pârâta a dobândit acest drept în baza contractului încheiat cu D., iar aceasta din urmă este beneficiara cesiunii drepturilor efectuate de către autori, respectiv titulara unei licenţe exclusive de difuzare, inclusiv prin comunicare publică, a operelor muzicale, acte juridice ai căror semnatari sunt persoane de naţionalitate germană, legea aplicabilă fiind cea germană, şi nu cea română.

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, simpla enumerare a unor texte din Legea nr. 8/1996 nu este în măsură să suplinească motivarea legală de care instanţa de apel era ţinuta la pronunţarea hotărârii în această cauză, cu atât mai mult cu cât fusese deja casată o hotărâre pronunţată de către instanţa de apel pentru acelaşi motiv.

Deşi, în cuprinsul motivelor de apel, respectiv prin intermediul concluziilor orale şi scrise depuse în faţă instanţei de apel, pârâta a invocat o serie de dispoziţii legale aplicabile, inclusiv prevederi ale unor acte normative europene (Convenţia de la Berna, Tratatul O.P.M.I. de la Geneva), în cuprinsul hotărârii recurate nu se face nicio referire la acestea, cu atât mai puţin o motivare a instanţei de apel în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor legale invocate.

Instanţa de apel s-a rezumat la a constata incidenţa gestiunii colective obligatorii reglementate de art. 1231 din Legea nr. 8/1996 şi, astfel, a constatat dreptul „exclusiv şi suprem” al A.-B. de a colecta remuneraţii inclusiv pentru opere muzicale care nu intră sub incidenţa „repertoriului protejat” sau chiar contrar voinţei titularilor drepturilor de autor care au înţeles să excludă în mod expres operele muzicale ale căror autori sunt din sfera „repertoriului protejat” şi, astfel, au renunţat la orice drept ce li s-ar cuveni prin comunicarea publică a operelor muzicale.

La termenul de judecată din 12 iunie 2015, recurenta-pârâtă SC C. SA Romania a învederat instanţei că înţelege să invoce un nou motiv de recurs, de ordine publică, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 cu referire la art. 105 C. proc. civ. (conform precizării verbale a reprezentantului ales al recurentei, făcute în şedinţă publică), despre existenţa căruia susţine că a luat cunoştinţă prin Rezoluţia nr. x/IJ/264/DIJ/2015 a Inspecţiei Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii la data de 5 martie 2015, după data expirării termenului de recurs.

Prin acest motiv de recurs, s-a arătat că, din răspunsul primit la sesizarea vizând neredactarea hotărârii timp de aproape 2 ani de zile, rezultă că hotărârea atacată a fost redactată de un magistrat care nu mai deţinea această calitate la momentul motivării deciziei - 26 ianuarie 2015, ca urmare a eliberării din funcţia de magistrat, prin decret prezidenţial, în data de 3 septembrie 2014.

Pârâta a susţinut, în esenţă, că motivarea hotărârii de către o persoană care nu mai avea calitatea necesară exercitării atributelor puterii judecătoreşti atrage nulitatea absolută a hotărârii astfel pronunţate.

Înalta Curte a reţinut spre soluţionare motivul suplimentar de recurs deodată cu recursul, urmând a se pronunţa şi asupra excepţiei tardivităţii formulării acestuia, din perspectiva caracterului de ordine publică al noii critici.

La acelaşi termen de judecată, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă cererea recurentei - pârâte SC C. SA Romania de sesizare, în temeiul art. 267 din Tratatul Uniunii Europene, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu mai multe întrebări preliminare vizând interpretarea Directivelor nr. 93/1983 şi nr. 29/2001, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acea dată.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs, astfel cum au fost completate la termenul din 12 iunie 2015, s-au invocat atât motive de casare, cât şi de modificare a deciziei, dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel încât criticile formulate urmează a fi cercetate în ordinea presupusă de finalitatea lor.

Astfel, prin motivul suplimentar de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut că decizia recurată este lovită de nulitate absolută, întrucât motivarea acesteia a fost făcută de către unul dintre membrii completului de judecată care, la data redactării hotărârii (26 ianuarie 2015) nu mai avea calitatea de magistrat, ca urmare a pensionării (decretul prezidenţial de eliberare din funcţie fiind publicat în M. Of. la data de 3 septembrie 2014).

Din actele dosarului, rezultă că decizia recurată a fost comunicată recurentei la sediul ales în cursul judecăţii la data de 27 ianuarie 2015 (fila 51 dosar apel), astfel încât termenul de motivare a recursului s-a împlinit la data de 12 februarie 2015, în condiţiile art. 303 cu referire la art. 301 C. proc. civ. Noul motiv de recurs a fost formulat la data de 12 iunie 2015.

Atunci când partea a formulat motivele de recurs în termenul legal, dar adaugă un motiv de recurs după împlinirea termenului de motivare a căii de atac, sancţiunea aplicabilă este aceea a tardivităţii completării motivării căii de atac, ca urmare a nerespectării termenului imperativ prescris pentru îndeplinirea actului de procedură, în aplicarea art. 103 C. proc. civ.

Cu toate acestea, sancţiunea nu operează dacă motivul suplimentar de recurs coincide cu un motiv de ordine publică, din moment ce acesta ar putea fi invocat chiar din oficiu de către instanţa de recurs, astfel cum prevede art. 306 alin. (2) C. proc. civ., aşadar, oricând în cursul judecării recursului.

Prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pot fi invocate toate neregularităţile procedurale (altele decât cele de la pct. 1 - 4 ale art. 304) care atrag sancţiunea nulităţii actului de procedură astfel întocmit, pe temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a reprezenta un motiv de ordine publică, motivul de recurs prin care se invocă încălcarea unei norme de procedură trebuie să vizeze o normă imperativă, a cărei încălcare conduce la nulitatea absolută a actului de procedură întocmit.

Se observă că o asemenea evaluare corespunde unei analize a înseşi temeiniciei motivului de recurs, ceea ce înseamnă că, în cazul dat, odată cu stabilirea caracterului de ordine publică se va cerceta şi dacă motivul de recurs este fondat.

În acest context, se constată că, în cauză, recurenta nu a indicat textul de lege a cărui încălcare ar trebui sancţionată prin casarea deciziei recurate. Cu toate acestea, faţă de susţinerile recurentei, se poate considera că acest text este reprezentat de art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ.

Potrivit acestei norme, în cazul completelor colegiale, preşedintele va putea însărcina cu redactarea hotărârii pe unul dintre judecătorii din compunerea completului.

În interpretarea recurentei, dacă acel membru al completului ce a fost însărcinat cu redactarea hotărârii nu mai are calitatea de judecător la data motivării, nu mai este îndeplinită una dintre cerinţele textului, astfel încât hotărârea motivată în acest mod este lovită de nulitate.

Această interpretare a normei nu poate fi primită, deoarece asimilează în mod greşit pe un membru al completului ce a fost însărcinat cu redactarea hotărârii, căruia i-a încetat calitatea de judecător, cu o persoană ce nu a făcut parte din completul de judecată şi care ar fi redactat hotărârea în aceste condiţii.

Pentru ca norma în discuţie să fie respectată, este suficient ca hotărârea să fi fost redactată de către unul dintre membrii completului care să fi avut calitatea de judecător la momentul pronunţării, indiferent de încetarea ulterioară a acestei calităţi.

Raţiunea normei este aceea ca elaborarea considerentelor de fapt şi de drept ce au stat la baza adoptării unei anumite soluţii să fie făcută de către aceiaşi judecători care au pronunţat hotărârea, or, din acest punct de vedere, finalitatea pentru care norma a fost edictată este asigurată prin simplul fapt al motivării soluţiei chiar de către unul dintre acei judecători.

Pe de altă parte, din perspectiva activităţii judecătorului, motivarea hotărârii reflectă îndatorirea respectării unei prevederi legale, ce revine judecătorului cauzei în baza art. 5 alin. (2) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, cu referire la norma C. proc. civ. menţionată anterior.

Odată cu încetarea calităţii de judecător prin vreuna dintre modalităţile prevăzute de art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (inclusiv prin pensionare - lit. b)), încetează şi îndatoririle aferente acestui statut.

În măsura în care eliberarea din funcţie a avut loc înainte ca hotărârea să fie redactată, există riscul ca judecătorul respectiv să nu se mai preocupe de motivare după eliberarea din funcţie, în absenţa unei reglementări exprese (semnalat de expunerea de motive a iniţiativei de modificare legislativă ataşate motivului suplimentar de recurs din cauză, care avea în vedere, în esenţă, condiţionarea eliberării din funcţie de redactarea în prealabil a hotărârilor).

În niciun caz nu se poate vorbi despre o interdicţie pentru magistrat de a elabora considerentele unei hotărâri după publicarea decretului de eliberare din funcţie, deoarece, după cum s-a arătat, acest act răspunde raţiunii pentru care a fost edictat art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ., iar, pe de altă parte, atare interdicţie ar fi trebuit prevăzută în mod expres, ceea ce nu s-a întâmplat.

Faţă de modul de interpretare logică şi teleologică a dispoziţiilor art. 264 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ., expus anterior, ţinând cont şi de absenţa unei norme care să interzică redactarea hotărârii după încetarea calităţii de judecător a acelui membru al completului, se constată că, în cauză, nu a avut loc vreo încălcare a legii, astfel încât nu operează sancţiunea nulităţii, astfel cum a pretins recurenta (cu atât mai puţin nulitatea absolută, pentru a fi vorba despre un motiv de ordine publică).

În consecinţă, susţinerile recurentei pe acest aspect vor fi respinse.

Recurenta - pârâtă a susţinut, totodată, că decizia recurată este nemotivată, în raport de exigenţele prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel nu a făcut nicio referire la dispoziţiile legale invocate de către pârâtă prin motivele de apel, respectiv prin concluziile orale şi scrise depuse în faţa instanţei de apel, nearătând motivele pentru care acele dispoziţii ar fi inaplicabile, cu atât mai mult cu cât fusese anterior casată o hotărâre a instanţei de apel tocmai pentru nemotivare.

De asemenea, recurenta a formulat critici în legătură cu menţinerea greşită a hotărârii primei instanţe de respingere a excepţiei privind lipsa calităţii procesuale active şi de admitere în fond a acţiunii reclamantei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În contextul criticile formulate, se constată că, într-adevăr, decizia recurată nu cuprinde situaţia de fapt certă conturată pe baza probatoriului administrat, implicit nici demonstrarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în raport de elementele faptice relevante şi a inaplicabilităţii dispoziţiilor legale invocate de către pârâtă.

Astfel, se reţine că prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, pârâta a susţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 18 iulie 2008, a încheiat cu D. un contract având ca obiect producerea de către D. pentru SC C. SA a unui format specific de instore radio cu muzică care nu necesită licenţă. Acest format urma să fie transmis în filialele SC C. SA din România, cu respectarea principiilor şi metodologiilor practicate pe plan internaţional, respectiv metodologia forului din Germania (SC E. SRL) similar reclamantei A.-B.

Compozitorii operelor muzicale astfel difuzate în locaţiile SC C. SA au renunţat la drepturile patrimoniale de autor şi nici nu sunt membri ai SC E. SRL ori ai vreunui alt organism de gestiune colectivă, motiv pentru care pârâta nu datorează vreo sumă de bani cu titlu de remuneraţie către niciun organism de gestiune colectivă.

Având în vedere că, potrivit convenţiei dintre SC E. SRL şi A.-B. privind mandatarea reciprocă pentru gestionarea drepturilor de autor, A.-B. colectează pe teritoriul României pentru SC E. SRL sumele de bani datorate artiştilor din Germania iar SC E. SRL nu încasează nicio remuneraţie pentru difuzarea operelor, nici A., la rândul său, nu poate colecta şi încasa sume de bani aferente acestor opere.

În aceste condiţii, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, totodată, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Faţă de susţinerile în apărare ale pârâtei, formulate încă din faza judecăţii în primă instanţă şi reiterate prin motivele de apel, decizia prin care a fost soluţionat apelul pârâtei trebuia să conţină considerentele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate susţinerile cu acest obiect din motivele de apel, atât în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, cât şi fondul dreptului dedus judecăţii.

Această constatare se impune cu atât mai mult cu cât instanţa de apel, în ciclul procesual anterior, a reţinut că operele muzicale comunicate public în spaţiile comerciale ale pârâtei ar fi aparţinut unor autori străini, formatul radio fiind realizat de către D., societate comercială germană care a transmis dreptul de folosinţă asupra acestora către pârâtă, în baza contractului semnat la data de 18 iulie 2008, iar instanţa de recurs, în raport de criticile recurentei, a constatat că instanţa de apel nu a înfăţişat situaţia de fapt certă, legea aplicabilă, nu a motivat existenţa sau inexistenţa raportului de mandat între reclamantă şi SC E. SRL privitor la drepturile autorilor ale căror opere muzicale sunt folosite în programul D., nu a motivat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 şi nu s-a pronunţat nici cu privire la incidenţa prevederilor art. 1311 alin. (4) din aceeaşi lege.

Aşadar, împrejurarea utilizării de către pârâta SC C. SA, după data de 18 iulie 2008, a unor opere muzicale aparţinând unor autori străini, prin intermediul programului D., reprezenta premisa de la care instanţa de apel, în rejudecare, trebuia să pornească în analiza situaţiei de fapt certe şi a legii aplicabile, din moment ce aspectele relevate în decizia de casare ca fiind ignorate de către instanţa de apel din ciclul procesual anterior sunt în strânsă legătură cu împrejurarea menţionată.

Pârâta a susţinut că autorii operelor muzicale difuzate în magazinele SC C. SA sunt cetăţeni germani, care nu sunt membri ai organismului de gestiune colectivă din Germania, indicând, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, patru asemenea compozitori: Oliver Klimm, Martin Rennincke, Bjorn Walter şi Reinhard Saure.

Reclamanta A.-B. a susţinut că pârâta nu a dovedit că ar fi difuzat, în perioada relevantă, operele acestor autori germani, în condiţiile în care a depus la dosar o listă ce conţine doar titlul operelor şi numele interpreţilor, fără indicarea autorilor şi a editorilor acestora. În acelaşi timp, a pretins că, în realitate, autorii operelor muzicale utilizate de către pârâtă sunt membri ai organismelor de gestiune colectivă din alte stat, ce au încheiat contracte de reprezentare reciprocă cu A.-B., astfel cum a rezultat din extrasul din bazele internaţionale de date (Dosar recurs nr. x/3/2009, fila 35).

Decizia recurată nu cuprinde nici un considerent pe acest aspect de fapt, de care depinde clarificarea atât a calităţii procesuale active, cât şi soluţionarea fondului cauzei.

Astfel, în ceea ce priveşte legitimarea procesuală activă, instanţa de apel a apreciat că aceasta este justificată de dispoziţiile art. 1231 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pe temeiul cărora, în cazul gestiunii colective obligatorii - astfel cum este reglementată comunicarea publică de opere muzicale - organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Pornind de la premisa necontestată că autorii ale căror opere au fost difuzate de către SC C. SA sunt străini, ar fi trebuit, însă, să se arate motivele pentru care s-a considerat că extinderea reprezentării de către organismul de gestiune colectivă chiar în absenţa unui mandat are loc, în baza legii, şi în privinţa titularilor de drepturi străini, atunci când operele lor sunt utilizate în România, nu numai a celor români, pentru care sunt incidente prevederile art. 146 din Legea nr. 8/1996.

În acest context, pârâta a susţinut că, în privinţa autorilor străini, sunt aplicabile prevederile art. 147 teza ultimă din lege, care instituie regula tratamentului naţional, dar sub condiţia reciprocităţii. În acest sens, a invocat acordul de reprezentare reciprocă încheiat între reclamanta A.-B. şi organismul de gestiune colectivă similar din Germania (SC E. SRL), care a fost depus integral în dosarul de apel din primul ciclu procesual (vol. I, file 110 - 120).

În schimb, însă, reclamanta a pretins că, în aplicarea art. 147 prima teză din Legea nr. 8/1996, este incident art. 5 din Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice (la care România a aderat prin Legea nr. 77/1998), care trimite în mod necondiţionat la legea statului în care se reclamă protecţia, astfel încât nu pot fi ignorate prevederile art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Cu alte cuvinte, ar fi trebuit stabilit motivat dacă reclamanta justifică legitimarea procesuală activă în ceea ce priveşte reprezentarea autorilor străini exclusiv pe temeiul art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 sau era necesară examinarea existenţei unui mandat din partea autorilor străini, prin intermediul organismului de gestiune colectivă din ţara de origine, care să fi încheiat cu reclamanta A.-B. un contract de reprezentare reciprocă.

Cu această ocazie, urma a se fi analizat susţinerile părţilor pe acest aspect, pârâta invocând, pe lângă inexistenţa unui mandat de gestiune, rezultată din absenţa calităţii autorilor de membri ai SC E. SRL şi, implicit, din absenţa apartenenţei operelor difuzate la repertoriul SC E. SRL, astfel cum prevede art. 1 pct. 2 din acord, şi lipsa unui mecanism prin care sumele de bani încasate de către A.-B. să fie încasate în mod efectiv de către titularii străini.

Această din urmă susţinere poate fi relevantă în ipoteza în care, ţinându-se cont de prevederile Convenţiei de la Berna (în special, de art. 11 bis, care prevede că exerciţiul dreptului de autorizare a comunicării publice a operelor se stabileşte prin legea naţională), se consideră că art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ar trebui aplicat, pentru a se examina dacă Legea nr. 8/1996 prezintă garanţii pentru absenţa oricărei discriminări a autorilor străini faţă de cei români din perspectiva gestiunii colective.

În acest context, merită subliniat că, deşi Uniunea Europeană nu este parte contractantă la convenţie, este totuşi obligată, în temeiul art. 1 alin. (4) din Tratatul O.M.P.I. privind drepturile de autor, la care este parte, să se conformeze art. 1 - 21 din Convenţia de la Berna (a se vedea hotărârile C.J.U.E. din cauzele conexate C - 403/08 şi C - 429/08 Football Association Premier League şi alţii, parag. 189). Din această perspectivă, C.J.U.E. a avut în vedere în mod constant principiul nediscriminării (de exemplu, hotărârile din cauzele C-360/00 Land Hessen şi C-28/04 Tod’s SpA, Tod’s France SARL).

Instanţa de apel în rejudecare nu a analizat, însă, niciunul dintre aspectele menţionate anterior şi nu a stabilit ce opere muzicale au fost difuzate de către pârâtă în spaţiile comerciale din România şi care sunt autorii acestora, respectiv dacă aceştia sunt membri ai organismului german de gestiune colectivă, precum şi apartenenţa operelor difuzate la repertoriul SC E. SRL, dar nu mai puţin, relevanţa acestor aspecte pentru întrunirea legitimării procesuale în persoana reclamantei.

Aspectele de fapt menţionate ar fi fost relevante şi pentru soluţionarea fondului cauzei, care presupune a se stabili dacă pârâta datorează autorilor operelor muzicale, prin intermediul reclamantei A.-B., remuneraţia pentru difuzarea acestora.

Susţinerea pârâtei SC C. SA Romania în sensul că autorii ar fi renunţat la drepturile patrimoniale cuvenite pentru utilizarea operelor lor în favoarea D., nefiind membri ai SC E. SRL, impunea a se stabili, în primul rând, dacă autorii operelor muzicale difuzate de către pârâtă în spaţiile comerciale din România erau compozitori germani, membri ai organismului german de gestiune colectivă, precum şi apartenenţa operelor difuzate la repertoriul SC E. SRL.

În al doilea rând, se observă că instanţa de apel a constatat nedovedirea încheierii în formă scrisă a unor contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale între autori şi pârâta SC C. SA, astfel cum prevede art. 42 din Legea nr. 8/1996 şi, chiar în ipoteza unor astfel de contracte, pârâta nu putea fi exonerată de obligaţia plăţii remuneraţiei către A.-B., faţă de dispoziţiile art. 1231 alin. (2), precum şi ale art. 1311 alin. (4) din Lege.

În condiţiile în care, însă, instanţa de apel nu a reţinut, în prealabil, că pârâta ar fi pretins faptul că ar fi încheiat ea însăşi cu autorii contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale, ar fi trebuit justificată aprecierea privind aplicarea legii române sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă (încheierea unui contract de cesiune în formă scrisă, conform art. 42 din Legea nr. 8/1996), ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pe de altă parte, ar fi trebuit clarificată însăşi susţinerea pârâtei privind renunţarea autorilor la drepturile patrimoniale cuvenite pentru utilizarea operelor lor în favoarea D., în corelaţie cu celelalte susţineri formulate în cursul judecăţii.

Astfel, ar fi trebuit stabilit dacă pârâta pretinde că dreptul D. de a transmite muzică ce nu necesită licenţă decurge fie din simpla absenţă a calităţii autorilor de membri ai SC E. SRL, ce ar presupune, în opinia pârâtei, că operele muzicale pot fi utilizate fără autorizarea autorilor, fie, în mod implicit, din eventualul acord pentru crearea a însuşi programului muzical transmis în spaţiile comerciale (ori dacă decurge chiar din cumulul surselor menţionate), fie dintr-un act juridic de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor.

În oricare dintre aceste cazuri, ar fi trebuit lămurit dacă raporturile juridice dintre autori şi Radio D. sunt reglementate de legea germană, dacă s-ar reţine că este vorba despre persoane cu această naţionalitate şi dacă, în evaluarea eventualului drept de utilizare a operelor pretins a fi fost dobândit de pârâtă în baza contractului încheiat cu D., este necesară dovedirea de către pârâtă a existenţei raporturilor juridice menţionate sau operează o prezumţie privind existenţa unui drept valabil de utilizare din contractul menţionat.

De aceste clarificări depindea evaluarea susţinerilor pârâtei referitoare la gestiunea individuală a drepturilor patrimoniale de autor, care ar înlătura, în opinia pârâtei, posibilitatea exercitării gestiunii colective prevăzute de Legea nr. 8/1996, în sensul că nu s-a clarificat dacă aceste susţineri vizează doar aptitudinea abstractă, recunoscută de lege titularului dreptului de autor, de a dispune de prerogativa autorizării dreptului de utilizare de către terţi, sau chiar exercitarea efectivă în cauză a acestui drept, în raporturile cu D.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a justificat în mod corespunzător corelaţia dintre gestiunea individuală şi gestiune colectivă obligatorie în cazul comunicării publice de opere muzicale, chiar în contextul legii române (art. 1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996), pe lângă faptul că nu a examinat susţinerile pârâtei privind legea aplicabilă, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

Astfel, aprecierea instanţei de apel că, şi în ipoteza dovedirii unor contracte de cesiune, pârâta nu putea fi exonerată de obligaţia plăţii remuneraţiei către A.-B., a fost fundamentată exclusiv pe dispoziţiile art. 1311 alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

Or, acest text nu are relevanţă pentru obligaţia de plată a remuneraţiei, către organismul de gestiune colectivă, în ipoteza gestiunii colective obligatorii, de către utilizatorul autorizat a utiliza o operă de către însuşi titularul prerogativelor patrimoniale ale dreptului de autor.

Norma în discuţie prevede că, în cazul în care gestiunea colectivă este obligatorie, metodologiile cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor de drepturi se negociază fără a se ţine seama de proporţia utilizărilor pentru care utilizatorul a îndeplinit obligaţiile de plată prin contracte directe cu titularii de drepturi (criteriu la care a făcut referire instanţa de apel).

Art. 1311 alin. (4) are legătură, de fapt, cu atribuţia organismului de gestiune colectivă de negociere cu utilizatorii a metodologiilor în domeniul lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. b) din Lege. Or, în cauză, nu interesează modul de elaborare a metodologiei privind remuneraţia cuvenită în cazul comunicării publice de opere muzicale, ci însăşi plata remuneraţiei, pretinsă de către organismul de gestiune colectivă pe temeiul respectivei metodologii, ce vizează atribuţia de colectare a sumelor datorate de utilizatori (art. 130 alin. (1) lit. e)).

Din premisa reţinută de instanţa de apel, aceea a lipsei de relevanţă a existenţei ori a inexistenţei în cauză a unor contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, se deduce că instanţa de apel a apreciat că reglementarea prin lege a gestiunii colective ca fiind obligatorie în ipoteza comunicării publice de opere muzicale (art. 1231 alin. (1) lit. e)) semnifică pierderea de către titular a dreptului de a autoriza sau interzice utilizarea operei sale în forma comunicării publice (drept reglementat de art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996).

Această apreciere nu a fost motivată (şi, de altfel, nici expusă ca atare în decizia recurată, deducându-se din context), dat fiind că, după cum s-a arătat, singurul text la care s-a făcut referire, art. 1311 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, nu este incident în cauză. De altfel, dacă s-ar reţine incidenţa sa, ar fi trebuit să se observe că norma nu exclude, în cazul gestiunii colective obligatorii, D.ibilitatea ca utilizatorul să fi încheiat contracte directe cu titularii de drepturi, pe temeiul cărora să le fi plătit remuneraţia. Singurul efect pe care pare să-l aibă caracterul obligatoriu al gestiunii colective în acest caz este negocierea metodologiei fără a se ţine seama de proporţia utilizărilor pentru care s-au îndeplinit obligaţiile de plată direct către titularul drepturilor.

În mod evident, această interpretare a textului nu ar fi fost, oricum, suficientă pentru a justifica o apreciere în sensul că gestiunea colectivă obligatorie nu echivalează cu pierderea de către titular a dreptului de a autoriza sau interzice utilizarea operei sale în forma comunicării publice, astfel încât organismul de gestiune colectivă să fie îndreptăţit să colecteze remuneraţia de la utilizator.

În condiţiile în care pârâta a susţinut constant că gestiunea colectivă obligatorie nu împiedică exerciţiul drepturilor patrimoniale de autor de către titularul însuşi, în temeiul Legii nr. 8/1996, al convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care România este parte, instanţa de apel ar fi trebuit să arate motivele pentru care a calificat gestiunea colectivă obligatorie ca o restrângere a unei asemenea exercitări.

Înalta Curte constată, aşadar, că, în mod fondat, s-a susţinut de către recurenta - pârâtă că simpla reţinere a incidenţei dispoziţiilor art. 1231 alin. (2) şi art. 1311 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, totodată a celor ale art. 42 din acelaşi act normativ, nu este suficientă pentru o motivare corespunzătoare a deciziei, prin prisma exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acelaşi timp, această instanţă de recurs nu poate proceda la dezlegarea aspectelor de drept arătate prin prezenta decizie, în analiza motivelor de recurs, în absenţa stabilirii situaţiei de fapt certe, în raport de toate apărările pârâtei referitoare la difuzarea, în locaţiile sale din România, de opere muzicale aparţinând unor autori germani, în baza contractului încheiat cu D., evident, şi de susţinerile reclamantei pe acelaşi aspect.

În consecinţă, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii cu certitudine a situaţiei de fapt şi a analizării chestiunilor arătate prin prezenta decizie, context în care urmează a fi avute în vedere şi înscrisurile depuse în faza recursului, în măsura în care sunt relevante din perspectiva atât a perioadei de timp vizate de criticile din recurs (18 iulie 2008 - 28 februarie 2009), dar şi a conţinutului susţinerilor şi apărărilor formulate până în faza recursului, în aplicarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, constatând că nu este posibilă efectuarea controlului de legalitate a deciziei recurate, în absenţa considerentelor de fapt şi de drept presupuse de examinarea corespunzătoare a susţinerilor şi apărărilor părţilor, Înalta Curte apreciază că este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., temei pentru care va admite recursul, va casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în aplicarea prevederilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC C. SA Romania împotriva Deciziei nr. 84/A din 16 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2015.