Fapta de discriminare. Aplicarea termenului de 6 luni de la data săvârşirii faptei, prevăzut de art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, ca termen de prescripţie a dreptului de aplicare a sancţiunii contravenţionale. Lipsa de conformitate cu reglementările Uniunii Europene.
O.G. nr. 137/2000, art.2 alin. (1) şi art. 6 lit. c)
O.G. nr. 2/2001, art. 13 alin. (1)
Directiva 2000/78, art. 17
Imposibilitatea aplicării sancţiunii contravenţionale cu amenda în cauzele de discriminare după expirarea termenului de prescripţie de 6 luni de la data săvârşirii faptei, conform prevederilor art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, este contrară art. 17 din Directiva 2000/78, sub aspectul că împiedică realizarea caracterului efectiv, proporţional şi disuasiv al sancţiunilor în caz de discriminare.
Decizia nr. 3685 din 18 noiembrie 2015
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 octombrie 2013, sub nr. xx3/32/2013, reclamantul Sindicatul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B SA şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, modificarea, în parte, a Hotărârii nr. 563/18.09.2013 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în sensul de a se constata că, pe lângă fapta prevăzută de art. 6 lit. c) din O.G. nr. 137/2000, se impunea a fi reţinută în sarcina pârâtei şi fapta prevăzută de art. 10 lit. f), iar pe de altă parte, în raport de faptele reţinute în sarcina pârâtei, se impunea aplicarea unei amenzi într-un cuantum mai mare.
La termenul de judecată din 13 februarie 2014, reclamantul a depus completare la acţiune, solicitând instanţei să dispună modificarea de către pârâta B SA a procedurilor de decontare a biletelor de odihnă şi de tratament şi a cheltuielilor medicale ale salariaţilor săi, în sensul eliminării oricăror vize din partea sindicatelor.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 octombrie 2013, sub nr.xx97/2/2013, reclamanta B SA în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Sindicatul A, a solicitat anularea Hotărârii nr. 563/18.09.2013 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Prin încheierea de şedinţă din data de 18 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia litispendenţei, invocată de pârâtul Sindicatul A, a admis excepţia conexităţii şi a dispus conexarea dosarului nr. 7097/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti la dosarul nr. xx3/32/2013 al Curţii de Apel Bacău.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 70 din 15 mai 2014, Curtea de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea principală, astfel cum a fost completată de reclamantul Sindicatul A şi a admis acţiunea conexă, formulată de reclamanta B SA, a anulat Hotărârea nr. 563/18.09.2013 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a respins cererea reclamantei B SA de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 70 din 15 mai 2014 a Curţii de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs reclamantul Sindicatul A şi pârâtul Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Ambii recurenţi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 Cod procedură civilă, republicat, în temeiul căruia au solicitat casarea în parte a sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acţiunii conexe, formulată de reclamanta B SA, ca neîntemeiată.
3.1. Principalele argumente invocate
Recurentul-reclamant Sindicatul A a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că faptele sesizate nu se încadrează în dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 şi/sau fapta de nedistribuire echitabilă a sumelor nu a fost comisă de B SA
Astfel, salariaţii intimatei au ca atribuţii aprobarea cererilor formulate de membrii de sindicat, indiferent de sindicatul din care fac parte, iar răspunderea pentru fapta de discriminare revine intimatei, în calitate de angajator.
Recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în esenţă, pentru următoarele motive:
Aplicarea amenzii contravenţionale în cuantum de 4000 de lei, nu era prescrisă, aşa cum în mod eronat a constatat instanţa de fond întrucât, la data emiterii Hotărârii nr. 563/18.09.2013, îşi producea efectele juridice Legea nr. 189/25.06.2013 privind aprobarea O.U.G nr. 19/2013 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 137/2000, care la alin. (2^1) al art. 26 prevedea: „Aplicarea sancţiunilor contravenţionale prevăzute la alin. (1) se prescrie în termen de 6 luni de la data soluţionării petiţiei de către Consiliu”.
O eventuală anulare a amenzii contravenţionale, pe motivul că la dala emiterii Hotărârii nr. 563/18.09.2013, aplicarea amenzii contravenţionale era prescrisă şi implicit, o absolvire a intimatei-reclamante B SA de la plata acestei amenzi, nu s-ar circumscrie scopului principal al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi anume, acela de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte.
De asemenea, având în vedere Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 25.04.2013, pronunţată în cauza C-81/12, precum şi prevederile art. 20 din Constituţia României, sancţionarea intimatei B cu amendă contravenţională în baza art. 26 din O.G. nr. 137/2000, nu a fost prescrisă şi este în concordantă cu prevederile art.17 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului, întrucât are un caracter efectiv, proporţional şi disuasiv.
În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond privind existenţa discriminării, din examinarea sesizării, a documentelor depuse la dosar, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, rezultă că prin comportamentul pasiv al intimatei B SA s-a permis apariţia unei stări discriminatorii intre membrii Sindicalului M. (sindicatul reprezentativ) şi cei ai Sindicatului A.
Sumele din care sunt decontate biletele de odihnă şi tratament provin din FASC, care se constituie la nivelul întregii unităţi şi nu pe sindicate, iar angajaţii intimatei-reclamante, care se ocupă de activitatea de centralizare şi introducere în sistemul informatic a cererilor de decontare, sunt plătiţi de către societate, acţionând potrivit procedurilor interne stabilite de către B SA
4. Apărările formulate de intimata B SA
Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-reclamantă B SA a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului declarat de reclamantul Sindicatul A, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică, reiterând apărările formulate pe parcursul soluţionării litigiului în primă instanţă.
5. Procedura de soluţionare a recursului
5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă
din data de 18 martie 2015, în conformitate cu dispoziţiile art.493 alin. (4) din Codul de procedură
civilă, republicat.
Părţile nu au depus puncte de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.
Prin încheierea de şedinţă din 24 iunie 2015, completul de filtru a constatat că ambele recursuri au fost declarate cu respectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, iar excepţia nulităţii recursului formulat de reclamantul Sindicatul A, este nefondată, întrucât susţinerile acestuia se pot încadra în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, republicat.
În consecinţă, completul de filtru a reţinut că cererile de recurs îndeplinesc condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursurile ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din Codul de procedură civilă, republicat, şi a fixat termen de judecată pe fond a acestora.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că sunt fondate ambele recursuri declarate în cauză.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Critica formulată de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării vizând soluţia dată de către prima instanţă excepţiei prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale, este întemeiată.
Dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 asigură transpunerea în dreptul naţional a prevederilor Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, precum şi ale Directivei Consiliului 2000/78/ CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.
În considerarea efectului vertical al directivei, ce conferă particularilor dreptul de a se prevala de dispoziţiile directivei în faţa instanţelor naţionale împotriva statului, manifestat în speţă, între persoana privată care a reclamat faptele de discriminare şi autoritatea publică chemată să analizeze situaţia discriminatorie, se reţine că armonizarea legislaţiei naţionale în materie cu dispoziţiile directivei implică analiza pe fond a aspectelor reclamate prin petiţia adresată Consiliului Naţional al Discriminării.
În cauza de faţă, instanţa de fond nu a avut în vedere considerentele Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C81/12, privind interpretarea art. 2 alin. (2) lit. a), a art. 10 alin. (1) şi a art.17 din Directiva 78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns la întrebările preliminare formulate în temeiul art. 267 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene de către instanţa de trimitere, statuând la punctul 3 din dispozitivul hotărârii următoarele: „Articolul 17 din Directiva 2000/78 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale în temeiul căreia, în cazul constatării unei discriminări pe motive de orientare sexuală, în sensul acestei directive, nu este posibil să se aplice decât un avertisment, precum cel în discuţie în litigiul principal, atunci când o asemenea constatare intervine după expirarea unui termen de prescripţie de şase luni de la data săvârşirii faptei dacă, în temeiul aceleiaşi reglementări, o asemenea discriminare nu este sancţionată în condiţii de fond şi de procedură care conferă sancţiunii un caracter efectiv, proporţional şi disuasiv. Instanţa de trimitere are sarcina să aprecieze dacă aceasta este situaţia reglementării în discuţie în litigiul principal şi, dacă este cazul, să interpreteze dreptul naţional, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii directivei menţionate pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta.”
Potrivit celor stabilite de Curte, imposibilitatea aplicării sancţiunii contravenţionale cu amenda în cauzele de discriminare după expirarea termenului de prescripţie de 6 luni de la data săvârşirii faptei, conform prevederilor art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, este contrară art. 17 din Directiva 2000/78, sub aspectul că sancţiunile în cazurile de discriminare trebuie să fie efective, proporţionale şi disuasive.
Criticile recurenţilor în ceea ce priveşte soluţia de admitere a admitere a acţiunii conexe, formulată de reclamanta B SA, sunt întemeiate.
Înalta Curte nu împărtăşeşte considerentele instanţei de fond, care a constatat că fapta reţinută de pârât în sarcina reclamantei B SA reprezintă o omisiune ce nu poate fi considerată drept dispoziţie de a discrimina, în sensul art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000.
Prin Hotărârea nr. 563/18.09.2013, atacată în cauză, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat săvârşirea de către B SA a faptelor de discriminare prevăzute de art.2 alin. (1) şi art. 6 lit. c) din O.G. nr. 137/2000, republicată, constând în aceea că nu s-a asigurat cu privire la distribuţia echitabilă a sumelor decontate pentru biletele de odihnă şi tratament în cazul salariaţilor, membrii a celor două categorii de sindicate constituite la nivelul societăţii, respectiv, Sindicatul EM (sindicatul reprezentativ) şi Sindicatul A.
Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată, „Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.”
Din interpretarea prevederilor legale menţionate rezultă că şi comportamentul pasiv care generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, atrage răspunderea contravenţională.
În speţă, în raport cu situaţia de fapt supusă analizei, se reţine că intimatei-reclamante îi incumbă, atât obligaţia de a nu săvârşi o acţiune comisivă discriminatorie, cât şi obligaţia de a nu avea un comportament pasiv atunci când este necesară emiterea unei dispoziţii prin care să fie înlăturată discriminarea.
Or, recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a sancţionat tocmai comportamentul pasiv al intimatei B SA, care nu a asigurat o distribuţie echitabilă a sumelor decontate pentru biletele de odihnă şi tratament, fapt ce a condus la apariţia unei stări discriminatorii între membrii Sindicatului EM şi cei ai Sindicatului A.
Astfel, din analiza cadrului legal incident în materie, reprezentat de prevederile art. 145 din Contractul colectiv de muncă, rezultă că sumele din care sunt decontate biletele de odihnă şi tratament provin din fondul de acţiuni social-cultural-sportive (FASC), constituit la nivelul reclamantei B SA, care are obligaţia achitării efective a acestor sume, în limita plafonului legal, aspecte ce evidenţiază rolul intimatei în distribuţia sumelor ce urmează a fi decontate.
Împrejurarea că, potrivit art. 145 alin. (7) din Contractul colectiv de muncă, cererile solicitanţilor sunt analizate de reprezentanţii sindicatului din fiecare judeţ, care stabilesc sumele finale decontate pentru biletele de odihnă şi tratament, nu exclude obligaţia intimatei de a urmări distribuţia echitabilă a sumelor ce urmează a fi decontate salariaţilor, membrii a celor două sindicate constituite la nivelul societăţii.
De asemenea, metodologia de decontare este stabilită de către B SA, fiind cuprinsă în documentul intern intitulat „Instrucţiune privind decontarea biletelor de odihnă şi tratament”, care conţine prevederi referitoare la persoana responsabilă cu verificarea documentaţiei justificative aferentă solicitării de decontare, îndatoririle acestei persoane, circuitul documentelor pentru decontare şi modalitatea de plată.
Potrivit procedurii de decontare, activitatea de centralizare şi introducere a datelor în sistemul informatic în vederea decontării este efectuată de către salariaţii intimatei, context în care, societatea, în calitate de angajator, răspunde de modul în care salariaţii îşi exercită atribuţiile ce le revin în cadrul
acestui proces.
Contrar opiniei exprimate de intimată şi însuşită de către judecătorul fondului, calitatea de reprezentanţi sindicali deţinută de persoanele respective, nu înlătură responsabilităţile ce le revin pentru activităţile desfăşurate în calitate de angajaţi ai intimatei B SA, calitate asupra căreia societatea exercită prerogative de direcţie şi control.
Distinct de argumentele prezentate, instanţa de control judiciar mai reţine că solicitarea formulată de reclamantul Sindicatul A prin completarea la acţiune, nu denotă recunoaşterea în mod implicit, a susţinerilor intimatei, scopul demersului judiciar al recurentului-reclamant fiind tocmai înlăturarea stării discriminatorii apărute între salariaţi, membrii a celor două sindicate, urmare a comportamentului pasiv al intimatei.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat, Înalta Curte a dispus admiterea recursurilor declarate de reclamantul A şi de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii conexă, ca nefondată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.