Ședințe de judecată: Ianuarie | | 2025
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Cerere în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004. Calcularea termenului de prescripţie.

Legea nr. 554/2004, art. 19 alin. (1) şi (2)

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, dreptul material la acţiunea în despăgubiri, formulată pe cale separată de cererea în anularea a actului administrativ vătămător, se prescrie într-un termen de 1 an de la data la care persoana vătămată prin actul administrativ anulat a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Data  la care  persoana vătămată trebuia să cunoască  întinderea  pagubei pretinse  nu poate fi alta decât  data anulării actului administrativ nelegal întrucât, până la această anulare prin hotărâre judecătorească, acest act s-a bucurat de prezumţia de  legalitate  şi executorialitate.

Decizia nr. 3058 din 7 octombrie 2015

Prin cererea înregistrată, la data de 12 decembrie 2013, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamanta Societatea A S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, obligarea pârâtei la plata dobânzii evaluată provizoriu la suma de 1.716.965,61, aferentă creanţei de 3.432.558,19 lei,  precum şi în continuare de la data formulării acţiunii şi până la data plăţii efective a dobânzii, precum şi la plata contravalorii ratei de inflaţie aferentă sumei de 3.432.558,19 lei, evaluată provizoriu la 410.190,70 lei, precum şi în continuare de la data formulării acţiunii şi până la data plăţii efective a sumei datorate cu acest titlu.

Prin sentinţa civilă nr. 1128 din 4 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, şi a respins acţiunea reclamantei, pe temeiul prescrierii dreptului material la acţiune.

Împotriva soluţiei instanţei de fond, reclamanta Societatea A S.R.L. a formulat recurs, solicitând casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţei.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune. Soluţia  pronunţată de prima instanţă se bazează pe aprecierea conform  căreia momentul la care s-a născut  dreptul material la acţiune, respectiv cel la care  reclamanta recurentă a cunoscut întinderea pagubei (aşa cum este  indicat de  art. 19 alin.(1)  din Legea nr. 554/2004) ar coincide cu momentul la care a fost făcută plata sumei de 3.432.558.19 lei către APDRP. Art. 19 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 constituie o dispoziţie derogatorie de la dreptul comun privind aplicarea regulilor prescripţiei numai  în ceea ce priveşte durata termenului de  prescripţie, nederogând însă de la norma generală cât priveşte  naşterea dreptului la acţiune. Cererea întemeiată pe art. 19 este  condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost admisă acţiunea  îndreptată împotriva  actului administrativ nelegal, acţiunea  pentru repararea pagubei fiind o latură intrinsecă a litigiului administrativ. Aceasta este practica Înaltei Curţi de  Casaţie şi Justiţie   (decizia nr. 1816/2012, decizia nr. 961/2013).

Cererea a fost  introdusă la data de  12.12.2013, la mai puţin de un an de la data  pronunţării deciziei nr. 5365/22.05.2013, prin care  s-a dispus,  în mod irevocabil, anularea procesului verbal de constatare nr. 13474/29.06.2010, acesta fiind  momentul la care  s-a născut  dreptul la despăgubiri. Până la data de  22.05.2013, procesul verbal era un act administrativ legal, neputându-se invoca un prejudiciu cauzat de acesta. Numai ulterior acestei date recurenta reclamantă a putut cunoaşte  întinderea  prejudiciului  suferit.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (succesoare prin reorganizarea, conform OUG nr. 41/2014, a  Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit ) solicită  respingerea  recursului ca nefundat,  arătând că art. 19 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 reglementează situaţia de excepţie  de la regula acţiunilor  „de plină jurisdicţie” , în sensul de acţiuni complexe  care  conţin şi capătul de cerere  privitor la despăgubiri, regulă instituită  de art. 8 coroborat cu art. 11 din aceeaşi lege.

În cazul acţiunii întemeiată pe art. 19,  reclamantul trebuie să probeze momentul la care a luat cunoştinţă de  întinderea pagubei. În cazul de faţă, este evident că  momentul la care  a luat  cunoştinţă de întinderea  pagubei  nu  este data la care  Înalta Curte de  Casaţie şi Justiţie a anulat actele administrative emise de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit , ci data la are  recurenta  reclamantă a  achitat debitul stabilit prin procesul verbal.

Soluția instanței de recurs.

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

„(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).”

Prima instanţă a făcut  o aplicare  greşită a acestor prevederi legale în privinţa  aspectului litigios referitor la  momentul la care  reclamanta a  cunoscut  sau trebuia  să cunoască  întinderea pagubei, stabilind că acesta ar coincide cu momentul  plăţii debitului principal stabilit  prin procesul verbal de constatare nr. 13474/29.06.2010, şi anume  4.08.2010.

Având în vedere că  cererea de  despăgubiri  formulată de reclamantă se  referă la  dobânda aferentă sumei de  3.432.558,19 lei  pe perioada de la  data  plăţii acestei  sume,  stabilită  prin titlul de  creanţă şi  până la data la care  aceasta  ar fi  efectiv restituită, ca urmare a anulării titlului de creanţă şi dispoziţiei de restituire cuprinsă  în decizia nr. 5365/22.05.2013 a Înaltei Curţi de  Casaţie şi Justiţie,   rezultă că data  la care  recurenta reclamantă a cunoscut,  respectiv trebuia să cunoască  întinderea  pagubei pretinse  este  data anulării titlului de creanţă întrucât, până la această anulare prin hotărâre judecătorească, titlul de creanţă s-a bucurat de prezumţia de  legalitate  şi executorialitate conferită actelor administrative.

Recurenta-reclamantă nu putea invoca anterior un prejudiciu cauzat de lipsa de  folosinţă a sumei achitate în temeiul titlului de creanţă menţionat. Rezultă, astfel, că recurenta reclamantă a cunoscut  întinderea prejudiciului suferit la data anulării  procesului verbal, respectiv la data de 22.05.2013.

În acest sens pledează şi considerentele deciziei nr. 568/2007 a Curţii Constituţionale care, în controlul constituţionalităţii prevederilor art. 19 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, a stabilit  că  dispoziţiile art. 19 au în vedere  tocmai acele situaţii în care, la momentul introducerii cererii în anularea actului administrativ individual, persoana vătămată nu  poate  în mod obiectiv cunoaşte existenţa şi  întinderea pagubei, astfel că nu poate  formula concomitent acţiune  în despăgubire,  dar,  după soluţionarea  acţiunii în  anulare,  poate  estima şi pretinde  paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziţie un termen de  un an pentru  formularea unei astfel de acţiuni.

În raport de data pronunţării deciziei nr. 5365 a Înaltei Curţi de  Casaţie şi Justiţie  –SCAF  şi anume,  22.05.2013, se  constată că  cererea în despăgubiri a fost  formulată în interiorul termenului de un an prevăzut de  art. 19 alin (2) din Legea nr. 554/2004, fiind promovată la data de  12.12.2013.

 Temeiul legal al soluţiei adoptate  în recurs.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat  la art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul a casat sentinţa recurată, şi constatând că se impune soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante, a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.